Păgânii şi antichitatea îl aşteptau pe Mesia
Dar nu numai poporul ales, ci şi păgânii aşteptau pe Mesia, fie datorită răspândirii iudeilor în toate părţile, fie prin păstrarea unei vechi tradiţii. Astfel printre zeităţile Egiptului era un zeu Hermes pe care caldeenii îl numeau mântuitorul oamenilor. Învăţaţii au aflat în istorie şi scrierile popoarelor vechi o mulţime de cugetări care dovedesc o aşteptare universală a lui Mesia. Aceasta, nu numai la egipteni, fenicieni, caldeeni şi perşi, ci şi la arabi, chinezi, japonezi, mexicani şi la celelalte popoare din lumea nouă. Cu 550 ani înainte de Hristos, filozoful Confucius întemeietorul religiei de stat din China îl numeşte „Doritul naţiunilor, Sfântul care va putea să se compare cu Dumnezeu”. Filozoful Platon († 347 î.Hr.) spune „cel ce trebuie să ne mântuiască învăţându-ne adevărata învăţătură şi datoriile ce avem faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni”. Marcus Tullius Cicero, mare filozof, orator şi om de stat roman (106-43) îl numeşte: „Stăpânul tuturor, Monarhul suveran, Dumnezeu, a cărui lege, una, veşnică neschimbată, va domni peste toate popoarele şi în toate vremurile”.
Cornelius Tacitus (85-120) în Istoria Romană (cartea V, cap. 13) şi Suetonius Tranquillus (70-160) în Vita Vespasiani (cap. IV) ca şi cărţile Sybiline vorbesc despre o veche idee răspândită în Răsărit cu privire la „naşterea Celui dorit al neamurilor”.
Vergilius Publius Mario (70-22 î.Hr.) marele poet roman, călăuzindu-se de informaţiile Cărţilor Sybiline vesteşte naşterea foarte apropiată a unui „Copil minune”. Şi aceasta, cu 49 de ani înainte de Hristos. Atât de temeinică era aşteptarea unui Mântuitor în lumea veche păgână încât grecii chiar îi păstrau loc între zeii lor.
Sfântul Apostol Pavel le-a spus atenienilor în cuvântarea sa ţinută în Areopag: „Bărbaţi atenieni, voi sunteţi în ochii mei, după toate câte văd, deosebit de cucernici. Căci străbătând oraşul vostru şi privind la ce vă închinaţi voi, am aflat şi un altar pe care scrie: Necunoscutului Dumnezeu. Deci eu vă vestesc vouă pe cine voi cinstiţi fără să-l ştiţi” (Fapte Ap. XVII, 22-23). Iată deci, câteva – numai câteva – din dovezile pe care se sprijină nădejdile de mântuire împlinite prin Naşterea Domnului.
Este firească marea bucurie a omenirii care cântă: „Astăzi mântuirea a toată lumea s-a făcut’… Astfel înţelegem şi dumnezeiescul imn cântat de îngeri şi oameni: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună voire” (Luca II, 14). Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută prin Tine Născătoare de Dumnezeu celor de pe pământ s-a arătat’…Taina aceasta s-a descoperit lumii când a venit plinirea vremii.
Omenirea a fost înştiinţată de aceasta la 25 martie 748 de la întemeierea Romei. Sfântul Arhanghel Gavriil a binevestit apropierea mântuirii. El a arătat misiunea Mântuitorului Iisus Hristos în lume ca Fiu al lui Dumnezeu, când a spus Sfintei Fecioare: „Nu te teme Marie căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei zămisli în sânul Tău şi vei naşte un fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt se va chema; şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul, părintelui său David. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit’ (Luca I, 30-33).
Cuvintele îngerului încununează arătările proorocilor. El încredinţează lumea că însuşi Dumnezeu a grăit prin glasul acestora şi că cele spuse de ei s-au împlinit întru totul. Aceasta este marea bucurie prăznuită astăzi de neamul creştinesc. Pentru noi s-a născut prunc tânăr. Dumnezeu cel mai-nainte de veci.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca pune în centrul istorisirii sale despre naşterea Mântuitorului persoana Fecioarei Maria. El aminteşte de venirea Îngerului Gavriil la o fecioară din Nazaret, logodită cu un bărbat pe nume Iosif. Numele fecioarei era Maria, care în ebraică înseamnă „Desăvârşita”. Părinţii Fecioarei Maria erau Ioachim şi Ana, aceştia lăsând-o pe fiica lor la Templu, începând cu vârsta de trei ani. Astfel, Maria a rămas la Templul din Ierusalim până la 12 ani, vârsta la care fetele trebuiau, după tradiţia iudaică, să se căsătorească. Preoţii de la Templu, ştiind că fata nu mai putea sta aici după vârsta de 12 ani, dar cunoscând sfinţenia vieţii ei, au hotărât să o dea spre logodnă unui om mai vârstnic, pentru ca, în felul acesta, tânăra să-şi păstreze fecioria.
Sfântul Maxim Mărturisitorul exprimă foarte frumos momentul alegerii lui Iosif drept viitor logodnic al Mariei. După relatarea acestuia, Iosif, care avea atunci peste 70 de ani, ar fi fost ales dintr-un număr de 12 bărbaţi, care au primit 12 toiege. La rugăciunile preoţilor de la Templu, toiagul lui Iosif a înflorit precum odinioară cel al lui Aaron. În acest fel au ştiut care dintre ei era vrednic a se logodi cu Maria. Luca vorbeşte despre plecarea Mariei şi a lui Iosif din cetatea Nazaretului în Bethleem, în urma poruncii lui Cezar August de a se face un recensământ general, astfel că toată lumea era constrânsă să meargă în cetatea strămoşilor pentru a se înregistra: „ În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David. Ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei. Şi în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Iisus Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Iar după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa. Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese. Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece”.
De menţionat că în anul 747 toate oraşele şi satele din Iudeea au fost înştiinţate de porunca împăratului August, ca fiecare iudeu să se înscrie in locul de naştere al părinţilor săi. Quirinius de care aminteşte Sfântul Evanghelist Luca, este Publius Suplicius Quirinius, o mare personalitate, întărit de împărat cu depline puteri. După nouă ani a ajuns guvernator în Siria. Romanii se fereau să înrăutăţească legăturile dintre ei şi Iudei; se fereau să-i jignească, deşi realitatea era cu totul alta. Ei îmbrobodeau o stăpânire apăsătoare m forme de prietenie politicoasă…
Diplomaţia cancelariei romane era foarte mlădioasă. Stăpânirea romană statornicită in Iudeea în anul 63 înainte de Hristos n-a urmărit să lipsească poporul evreu de întreaga lui independenţă. In timpul lui Irod de pildă, fiii lui Israil îşi păstrau un fel de autonomie care le îngăduia să-şi ţină religia părinţilor şi să-şi prăznuiască la templul din Ierusalim toate sărbătorile, ceremoniile şi obiceiurile moştenite din strămoşi.
Recensământul din Iudeea trebuia să se facă ţinând seama de vechea stare a poporului evreu împărţit in triburi, astfel că fiecare om trebuia să se înscrie nu în locul unde se afla, ci în cetatea de baştină a fiecăruia, adică în locul din care se trăgea. Prin această măsură, politica romană se mlădii după obiceiurile locale ale tradiţionaliştilor iudei. Trimiterea lui Quirinius în Iudeea era o amabilitate, o tactică iscusită, ca să nu atingă nici mândria lui Irod, nici şovinismul poporului.
Sfânta Fecioară cobora din David prin tatăl său Heli (Ioachim) şi din Aaron prin mama sa Ana. Dar vitregia timpului şi o mulţime de nenorociri personale pe care noi nu le cunoaştem, aruncase această familie de obârşie regească şi preoţească in sărăcia cea mai adâncă. Ea părăsise Betleemul cetatea lui David – locul de obârşie – fie pe timpul reîntoarcerii din robi Babilonului, fie mai târziu, in momentul în care Irod urcând la tron îşi puse, în gând să distrugă rămăşiţele vechilor regi ai lui Israel începînd cu neamul Macabeilor, fără să ştie precis pentru ce.
Sfânta Fecioară Maria locuia în micul orăşel Nazaret. Oraşul este aşezat la 80 km spre miază-noapte de Ierusalim, la 32 km spre apus de Tiberiada şi la aproape aceeaşi distanţă de marea Galileii şi de muntele Tabor. Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, era un bărbat „drept”, după cuvintele Evanghelistului Matei, din neamul lui David. Numele lui Iosif se traduce prin „Iahve să adauge”, iar meseria sa era aceea de dulgher. Se pare că locul de origine al lui Iosif era cetatea Nazaretului în care Iisus avea să copilărească. Matei îl prezintă pe Iosif ca figura centrală în începutul Evangheliei sale.
Deci, atât Iosif logodnicul, cât şi Sfânta Fecioară trebuiau să se înscrie în oraşul strămoşului David, adică în Betleem. Acum însă, toate casele erau pline mai ales de cei cu bani. Nu era uşor pentru tâmplarul Iosif să-şi găsească, loc de găzduit, astfel s-a îndreptat spre marginea oraşului.
La ieşirea din Betleem, dincolo de poarta din spre miază-zi s-au oprit. ‘Ei zăriră o peşteră care slujea drept staul de vite, o scufundătură cu un acoperiş mic în faţă, în felul acela pe care le construiesc şi azi Arabii şi care sunt atât de multe în Orient. Se adăpostiseră acolo şi acolo, în sărăcia cea mai desăvârşită, Maria aduse pe Mântuitorul pe lume.
Sfântul Evanghelist Luca şi-a scris evanghelia când Sfânta Fecioară încă mai trăia. El a fost în preajma ei şi multe din cele istorisite le-a ştiut chiar de la dânsa. Sfântul Luca medicul, deci un om de ştiinţă pozitiv ne încredinţează de marea minune a întrupării Fiului lui Dumnezeu, de îngerul Domnului care s-a arătat ciobanilor zicându-le ‘Nu vă temeţi, că iată vestesc vouă bucurie mare care va fi la tot norodul, că S-a născut vouă astăzi Mântuitorul, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi aceasta va fi vouă semn: afla-veţi un Prunc înfăşat, culcat, în iesle’ (Luca II, 10-12).
Doctorul şi evanghelistul Luca istoriseşte că ‘Îndată şi-a făcut împreună cu îngerul mulţime de oaste cerească lăudând pre Dumnezeu şi zicând: ‘Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus şi pre pământ pace, între oameni bunăvoire’ (Luca II. 13-14).
De asemenea, Sfântul Evanghelist Matei prezintă momentul Minunii din Betleemul Iudeii: Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: ‘Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu’. Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus”.
În relatarea de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, vedem cum un înger al Domnului vine noaptea, în vis, cu scopul de a-i risipi îndoielile lui Iosif care văzuse că Maria era însărcinată, dar nu ştia că ceea ce are „în pântece este de la Duhul Sfânt”. În acest sens, el dorea să o lase în ascuns, fapt pentru care Evanghelistul îl numeşte drept, întrucât Iosif era dornic de a observa legea. Dreptatea sa era asociată deciziei de a nu-şi expune soţia; era în puterea sa să strice contractul, semnând o declaraţie în prezenţa martorilor, dar fără a face publice motivele. În urma visului pe care-l are, Iosif se hotărăşte să ia la sine pe Maria, logodnica sa, înţelegând că ceea ce se află în pântecele ei este de la Duhul Sfânt. Totodată, îngerul îi vesteşte că numele pruncului va fi Iisus, ceea ce se traduce prin „Iahve este mântuirea”.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei mai istoriseşte de venirea magilor de la Răsărit cu aur, smirnă şi tămâie… de înşelarea lui Irod, de fuga în Egipt, de uciderea pruncilor, de întoarcerea de acolo după moartea lui Irod şi aşezarea în Nazaret. Toate acestea, pentru ca să dovedească marele adevăr că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul cel vestit de prooroci: „Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: ‘Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel’. Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor. După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: ‘Din Egipt am chemat pe Fiul Meu’. Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi”.
Astfel, chiar dacă S-a născut în circumstanţe umile şi fără ospitalitate, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, va dărui lumii întreaga Sa ospitalitate. Se pare că în momentul în care Fecioara Maria Îl năştea în ieslea necuvântătoarelor pe Împăratul tuturor, „iată magi de la Răsărit au venit în Ierusalim”. Iniţial, termenul de „mag” desemna clasa cultă sacerdotală a perşilor, mai apoi ajungând să desemneze orice persoană expertă în ştiinţe şi forţe oculte. Pentru faptul că Matei menţionează „steaua”, arată că ei sunt numiţi magi pentru că sunt foarte buni cunoscători de astrologie. Evanghelistul nu ne spune altceva cu privire la ei. Dintr-un manuscris grecesc din secolul al VI-lea, aflat în Alexandria, aflăm că numele lor erau: Caspar (sau Gaspar), Melchior şi Balthasar, deşi aflăm şi alte nume oarecum apropiate de acestea mai ales în Biserica Siriacă. Faptul că vin din Răsărit ne face să ne gândim că locul de origine al lor era Mesopotamia, patria astrologiei în lumea greacă. Cei trei magi ajung la Ierusalim şi întreabă despre locul unde S-a născut regele iudeilor. Speriat că cineva ar putea să-i ia tronul, Irod îi cheamă la el pe magi, spunându-le să meargă să-L găsească pe noul rege şi să-i dea de veste şi lui pentru a I se închina. Urmărind steaua, magii au ajuns în Bethleem, unde steaua a stătut deasupra locului unde Se născuse Iisus. Aici au aflat pe „Prunc şi pe Maria, mama Lui”, s-au închinat Lui şi I-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie. Luând poruncă în vis, ei s-au întors pe altă cale în ţara lor, pentru a nu se mai întâlni cu Irod. Trebuie amintit aici că Matei nu spune câţi magi au venit, numărul de trei fiind fixat datorită darurilor aduse Mântuitorului Iisus Hristos. În ceea ce priveşte referinţa cu privire la „steaua Sa”, putem spune că e imposibil de identificat un anume corp ceresc cu steaua de la Betleem, deşi de-a lungul timpului s-au dat mai mult ipoteze privind această stea (o posibilă conjuncţie a lui Jupiter cu Saturn).
Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei spune că cei trei magi aduc drept daruri aur, smirnă şi tămâie. Sfântul Ioan Gură de Aur interpretează aceste daruri ca fiind modul magilor de a arăta că-L consideră pe Iisus nu doar un rege, dar şi Dumnezeu. De asemenea, darurile aduse de ei vor să sublinieze diferenţa dintre popoarele din vechea Mesopotamie şi evreii, care aduceau drept daruri oi. Imnografia creştină prezintă semnificaţia acestor daruri astfel: Pruncului I s-a adus aur ca unui împărat, tămâie ca unui Dumnezeu şi smirnă ca unui arhiereu care urma să moară pentru întreaga omenire. După ce magii pleacă din Bethleem, Iosif primeşte din nou, în vis, vizita îngerului care-i spune să ia pe Prunc şi pe Mama Lui şi să meargă în Egipt. Iosif a făcut aceasta, ei rămânând aici până la moartea lui Irod. Date despre această perioadă a vieţii celor trei nu avem. După moartea lui Irod, cei trei se întorc în Israel, stabilindu-se în Nazaret, la porunca primită de la înger, în vis. Observând că magii nu s-au mai întors să-i dea de veste, Irod a poruncit să fie omorâţi toţi pruncii din Bethleem şi din împrejurimi, de doi ani şi mai mici, împlinindu-se în acest fel o altă profeţie a proorocului Ieremia. În afară de Apostolul şi Evanghelistul Matei, nici un alt evanghelist nu aminteşte despre tragicul episod al uciderii pruncilor. Totodată, nici o parte a literaturii canonice sau profane aparţinând acelei perioade nu aminteşte de aceasta, în afară de „Protoevanghelia lui Iacov”. Diferenţe există şi în ceea ce priveşte numărul copiilor ucişi: în calendarele bizantine este trecut numărul de 14.000, în cele siriace 64.000, iar unii istorici moderni vorbesc de până la 100 de prunci ucişi. Cu toate acestea, o acţiune atât de iresponsabilă stă în armonie cu caracterul lui Irod, aşa cum este descris de Iosif Flaviu. Iosif îl descrie pe Irod ca fiind patologic obsedat de puterea sa – unii membri ai familiei proprii au fost ucişi chiar de el (este vorba de doi dintre fii săi) pentru că erau suspectaţi că atentează împotriva puterii sale. Biserica Ortodoxă îi serbează pe aceşti sfinţi ucişi din porunca lui Irod pe data de 29 decembrie. Dacă Evanghelistul Matei încearcă să arate că primii care I s-au închinat Pruncului au fost cei din alte neamuri, respectiv magii, Sfântul Luca subliniază că evreii, prin păstorii de pe câmp, au fost primii care au adus daruri de închinăciune Mântuitorului Hristos. Luca aminteşte în capitolul al doilea din Evanghelia sa că în ţinutul Bethleemului erau păstori care făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor. La aceştia a venit îngerul, spunându-le: „Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos-Domnul, în cetatea lui David”, dându-le şi semne pentru a-L recunoaşte: „Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle” (Luca 2,12). După primirea acestor cuvinte, păstorii au văzut mulţime de îngerii lăudând pe Dumnezeu, iar apoi au mers şi s-au închinat Pruncului. Relatarea lui Luca are însă o semnificaţie mai profundă decât aceasta. Evanghelistul arată că cei deştepţi, cei care au căutat mii de ani aflarea locului unde Se va naşte Mesia, cei care s-au încrezut în puterea minţii lor şi în cercetarea stelelor, au fost depăşiţi de nişte simpli păstori. Aceştia din urmă au primit revelaţia naşterii Domnului direct de la îngeri; au avut în faţa lor o experienţă mult mai mare decât urmărirea unei stele.
Lasă un răspuns