Iarna ta e-o bocitoare – grupaj liric în memoria martirilor neresemnați…

Se sting eroii dragi

Se sting eroii dragi ai Țării
Și nu avem ce pune-n loc,
Drept lemn al morții și trădării
Ne ardem tații dragi în foc;

Ne ardem mamele în sobe
Fără surcele și coceni rămași,
Hambarul-l ardem, fără bob e,
Ne ardem pruncii drept talaș,

Ardem surorile și frații,
Uscați bunicii-n vatră ard,
Nepoții, cuscrii și cumnații
Ard ca ulucile din gard,

Unchi și mătușe așchioase
Ca pe surcele-n vâlvîtăi
Îi ardem, din morminte oase
De bătrânei și de flăcăi

Vârâm sub plită, și de fete…
Mirese-n lemn de scândură
Și maici virgine și ascete
Trosnesc și mă îngândură:

Of, Doamne, cât de greu ne este
Și cât de foame și de frig!
După ce ardem tot și peste,
De la al câinilor covrig

Până la cozonaci și turte,
Siliți vom fi să ne mâncăm
Și după mese dese, scurte,
Să ne autodigerăm…

Și ce să facem când în lume
Scenariul e cumplit, fatal,
Și cei damnați să își asume
Curajul, ard într-un furnal?

Dar și copiii noștri mușcă
Din carnea noastră din cuptor
Cum glonțele flămânde-mpușcă
Și carne smulg din trupul lor…

Se sting eroii dragi ai Țării
Și nu avem ce pune-n loc,
Drept lemn al morții și trădării
Ne ardem tații dragi în foc!

Dormiți, români…!

Dormiți între cei adormiți
În morminte de duh fără morți,
Sărmani prigoniți și mințiți…
Cu parcele de rai fără porți…

Dormiți-vă somnul năuci
În puful uitării și-n bârfe
Și beți-vă mintea de cuci
Din țâțe de șerpi și de târfe…

Dormiți și în vis să visați
Că sunteți bărbați și viteji
După doza de somn ce o luați
Să vă credeți magnifici și treji…

Dormiți să dormiți și fiți surzi
La plânsetul țării ce geme
Când dă ca omida prin duzi
Blestemul ce-aduce blesteme…

Dormiți, leneviți, sforăiți
Și-ncetați în coșmar să creați
Noi monștri cu mască de sfinți,
Putere și-averi să le dați…

Dormiți și dormiți și dormiți
În raiul de falsă lumină,
Mai bine să nu vă treziți
Din dulcele somn de morfină…

Sânge alb de Timișoare…

Iarna ta e o trișoare
Din al morții cazinou,
Sânge alb de Timișoare,
Beznă albă de cavou…

Iarna ta-i nemuritoare
Ca-ntre ghețuri un cargou,
Ca o stea strălucitoare
Într-un ciob de bibelou…

Iarna ta e-o călătoare
Singură într-un metrou
Spre tărâmuri viitoare
Fără stații și depou…

Iarna ta un balansoar e,
Pas nostalgic de tangou
Într-o veche închisoare
Pe zăpezi de trist ghetou…

Iarna ta e-o bocitoare
La mormântul vechi și nou
Unde totu-i alb și moare
Pe al lumii alb platou…

Iarna ta e o splendoare
Ca un vis dintr-un tablou,
Amintire și candoare
Din al timpului ecou.

Iarna ta e-un basm ce doare,
Tragedie de erou
Prins în neguri de ninsoare
Ca un punct într-un halou…

Iarna ta e ne-culoare
De albuș cojit de ou,
Derdeluș de dor și-ardoare.
Alb cearșaf dintr-un trusou…

Iarna ta-i veche ninsoare
Într-un timp cu totul nou…
Unde totu-i alb și moare
Pe al lumii alb platou…

Iarna ta e o scrisoare
Ultima, pe un-alb birou,
Și tu albă de paloare;
Albă nea în alb furou…