Despre Praznicul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos sau Crăciunul (1)

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe 25 decembrie (7 ianuarie) Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acest eveniment a avut loc în urmă cu mai bine de 2000 de ani într-o peşteră din Betleemul Iudeii. Deasupra acestui loc străjuieşte de peste 1600 de ani, Biserica ctitorită de Sfânta Împărăteasă Elena. Naşterea Domnului, Praznic împărătesc cu dată fixă, numită în tradiţie şi Crăciunul, este sărbătoarea anuală a naşterii după trup a Domnului nostru Iisus Hristos.

Sărbătoarea Naşterii Domnului, deşi nu este la fel de veche precum sărbătoarea Paştelui sau a Rusaliilor, pare a fi cea dintâi sărbătoare specific creştină dintre cele ale Mântuitorului. Vechimea ei se poate urmării retrospectiv în documente până la sfârşitul secolului III, când – după o tradiţie consemnată de istoricul Nichifor Calist – pe timpul prigoanei lui Diocleţian şi Maximian, o mare mulţime de creştini au pierit arşi de vii într-o biserică din Nicomidia, în care ei se adunaseră să prăznuiască ziua Naşterii Domnului. La început era deosebire între creştinii din Apus şi cei din Răsărit, în ceea ce priveşte data acestei sărbători. Astfel, în Apus, cel puţin de prin sec. III, Naşterea Domnului se serba, ca şi azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi tradiţii, după care recensământul lui Cezar August, în timpul căruia Sf. Evanghelist Luca ne spune că s-a întâmplat Naşterea Domnului (Luca II, 1 ), a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei). Cele mai importante documente în care se menţionează atât originea praznicului Naşterii Domnului, cât şi data sărbătoririi lui rămân totuşi Omiliile Părinţilor de limbă greacă şi latină ai sec. al IV-lea. Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), într-o Omilie la Naşterea Domnului din 25 decembrie 386, afirmă că după o veche tradiţie, la Roma, încă de la început, Naşterea Domnului a fost sărbătorită la 25 decembrie. Fericitul Ieronim († 420), într-o Cuvântare la 25 decembrie, îşi exprimă convingerea că în această zi S-a născut Mântuitorul Iisus Hristos, deoarece aceasta reprezintă o tradiţie veche şi universală. Cel care vorbeşte pentru întâia oară de consensul unanim al Bisericii de a fixa Naşterea Domnului în ziua a opta a calendelor lui ianuarie, adică la 25 decembrie, este Fericitul Augustin († 430). Sfântul Grigorie Teologul († 390) avea să rostească la 25 decembrie 379 (an în care este chemat la Constantinopol de către ortodocşi spre a întări Ortodoxia) celebra Cuvântare care va servi ca izvor de inspiraţie Sfântului Cosma de Maiuma († 781), alcătuitorul Canonului Naşterii Domnului („Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!…”).

Despre fixarea sărbătorii in timp istoric şi spaţiu geografic

În Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului IV, Naşterea Domnului era serbată în aceeaşi zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie; această dublă sărbătoare era numită în general sărbătoarea Arătării Domnului. Practica răsăriteană se întemeia pe tradiţia că Mântuitorul S-ar fi botezat în aceeaşi zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că, atunci când a venit la Iordan să Se boteze, Mântuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23). De fapt însă, atât în Orient cât şi în Occident Naşterea Domnului a fost serbată de la început la aceeaşi dată, în legătură cu aceea a solstiţiului de iarnă, numai că orientalii au fixat-o, după vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe când Apusul, în frunte cu Roma, a recalculat-o, fixând-o în funcţie de data exactă la care cădea atunci solstiţiul, adică la 25 decembrie. Se consideră că sărbătoarea Naşterii s-a despărţit pentru prima dată de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 375 apoi la Constantinopol în anul 379. Peste câţiva ani, se introducea data de 25 decembrie, pentru prăznuirea Crăciunului, şi la Antiohia, după cum dovedeşte Omilia la Naşterea Domnului, ţinută la Antiohia de Sf. Ioan Gură de Aur în anul 380. În Constituţiile Apostolice (V, 13), redactate spre sfârşitul secolului IV, Naşterea Domnului e numărată ca cea dintâi dintre sărbători, recomandându-se serbarea ei la 25 decembrie, iar în alt loc (cart. VIII, cap. 33) e amintită ca o sărbătoare deosebită de cea a Epifaniei. Cu timpul, şi anume prin prima jumătate a secolului V, ziua de 25 decembrie ca dată a sărbătorii Naşterii a fost introdusă şi în Biserica Alexandriei, apoi în cea a Ierusalimului, generalizându-se astfel în creştinătatea răsăriteană.

La fixarea zilei de 25 decembrie ca dată a sărbătorii Naşterii Domnului, s-a avut în vedere probabil şi faptul că mai toate popoarele din antichitate aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstiţiului de iarnă (22 decembrie), sărbători care erau împreunate cu orgii şi petreceri deşănţate şi pe care Crăciunul creştin trebuia să le înlocuiască. Biserica a vrut să contrapună o sărbătoare creştină mai ales cultului lui Mitra, zeul soarelui, cult de origine orientală, a cărui sărbătoare centrală cădea în jurul solstiţiului de iarnă (22—23 decembrie), ea fiind privită ca zi de naştere a zeului Soare, învingător în lupta contra frigului şi a întunericului,(Ziua de naştere a Soarelui nebiruit), pentru că de aici înainte zilele încep să crească, iar nopţile să scadă. Opinia generală a liturgiştilor şi istoricilor apuseni, după cum menţionează pr. prof. dr. Ene Branişte în „Liturgica Generală”, este că ziua de naştere a zeului Mitra (sărbătoare introdusă la Roma de împăratul Aurelian la 274) ar fi fost astfel înlocuită cu ziua de naştere a Mântuitorului , Care fusese numit de prooroci «Soarele Dreptăţii» (Maleahi IV, 2) şi «Răsăritul cel de sus» (comp. Zaharia VI, 12 ; Luca I, 78, 79 şi Troparul Naşterii Domnului) şi pe Care bătrânul Simeon îl numise «Lumină spre descoperirea neamurilor» (Luca II. 32). Este însă posibil ea adevăratul raport cronologic dintre aceste două sărbători să fie invers, adică va fi existat mai întâi sărbătoarea creştină a Naşterii Mântuitorului Iisus la 25 decembrie, iar introducerea de către Aurelian a sărbătorii păgâne a lui Mitra la 274 să fi constituit o încercare neizbutită de a înlocui sărbătoarea creştină, mai veche.

Despre termenul Crăciun – origine, etimologie

Termenul Crăciun a primit mai multe explicaţii etimologice, fiind dedus fie de la un cuvânt autohton, ce numea trunchiul de brad ars pe vatră în cea mai lungă noapte a anului sau în cea de 24 spre 25 decembrie, pentru a rechema puterea soarelui, un ritual practicat de numeroase populaţii indoeuropene, fie, în exegeza recentă, raportat la un latinesc creationem „creaţie”, cu referire la naşterea lui Iisus Hristos. Dar este uşor de admis că sărbătoarea creştină s-a suprapus peste vechiul obicei antecreştin.O dovadă în această ordine de idei o constituie faptul că ortodoxia a acceptat destul de târziu şi cu unele rezerve termenul Crăciun pentru Naşterea Domnului, numită în limba veche prin formula Născutul (informaţii bogate în Dicţionarul Academiei). Avem, în această privinţă, mărturia scrierilor unor importanţi clerici; astfel este numită, de exemplu, sărbătoarea creştină în Cazania Mitropolitului Varlaam al Moldovei (1643): „Cum aţi auzit la Născut de împăraţii şi de filosofii aceia că nu se întoarseră să spuie lui Irod…”; sau la Mitropolitul Dosoftei, în Viaţa şi petreacerea svinţilor (1682): „Era atuncea Născutul Domnului Hristos”. Acelaşi termen apare şi la cronicarii moldoveni; o bătălie cu tătarii este datată de Cronicarul Grigore Ureche „pre câşlegile Născutului”, iar la Nicolae Costin găsim enunţul „cântă beserica noastră în sara Născutului”. Însă termenul apare şi într-un colind publicat de Alexiu Viciu: „Ce sară e astă-sară? / Domnului, Doamne, / Da-i sara Născutului, / Că s-a născut un fiu sfânt, / Fiul sfânt pe-acest pământ” (Colinde din Ardeal, Bucureşti, 1914). În legătură cu acest termen, să ne amintim şi de un alt derivat de la verbul (a) naşte, substantivul născătoare, prezent în sintagma prin care, în textele bisericeşti, este numită Maica Domnului, ca, de exemplu, într-o rugăciune care este intitulată „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu”. Suntem obişnuiţi cu antroponimele Crăciun, Crăciunescu, Crăciunel, Crăciunaş, Crăciunoaia etc., dar, paralel, semnalăm faptul că şi termenul pe care îl discutăm a fost folosit ca nume de botez, Născutul, consemnat de N. A. Constantinescu, în Dicţionar onomastic românesc (Bucureşti, 1963); aşadar, ne aflăm în prezenţa unui perfect corespondent al franţuzescului Noël (< lat. Natalis Christi), situaţie ce deschide o fereastră spre mentalul denominativ creştin de dinaintea Marii Schisme (1054).

 

Câteva profeţii legate de naşterea Domnului nostru Iisus Hristos

Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este dovada veşnică, nezdruncinată a îngrijirii lui Dumnezeu de lume. Nădejdea mântuirii şi a venirii Răscumpărătorului făgăduit n-a încetat nici o clipă de la Adam până la Iisus Hristos. Ea a dăinuit de-a lungul veacurilor prin cei ce au „preînchipuit” pe Iisus Hristos, prin prooroci şi prin toţi binevestitorii mântuirii prin Iisus Hristos. Moise de pildă, închipuie pe Iisus Hristos. El a scăpat pe Evrei din robia Egiptului, trecându-i prin Marea Roşie, Mântuitorul Iisus Hristos a izbăvit lumea din robia păcatului prin baia botezului trecând-o la viaţa Darului. Şarpele de aramă înălţat de Moise (Numeri XXI, 8) preînchipuie pe Mântuitorul înălţat pe cruce (Ioan II, 14). Acela îi vindeca de muşcăturile cele înveninate. Mântuitorul a vindecat pe toţi de rănile păcatului. Mana din pustie (Exod XVI, 35) şi piatra în care Moise lovind cu toiagul a ţâşnit izvor de apă poporului însetat (Exod XVII, 6) preînchipuie pe Domnul Hristos, căci din Ei izvorăsc daruri dătătoare de viaţă; Iisus Hristos dăruieşte apa cea vie. Nu numai samarinencei la fântâna lui Iacob (Ioan IV, 14), ci tuturor oamenilor. Mielul pascal închipuie pe Mielul lui Dumnezeu ‘Cel ce ridică păcatul lumii’ (Ioan I, 29) prin jertfirea Sa. Vechiul Testament este plin de astfel de asemănări.

În al doilea rând vin proorocii. Ei au vestit mântuirea prin Iisus Hristos. Misiunea proorocilor cuprinde în sine revelaţia dumnezeiască. Iacob a binecuvântat pe fiul său Iuda, spunând: ‘Nu va lipsi Domn din Iuda şi povăţuitor din coapsele lui, până vor veni cele gătite lui şi acela va fi aşteptarea neamurilor’ (Facere 40, 10).

Balaam a proorocit: ‘Răsări-va o stea din Iacob şi se va scula un om din Israil şi va zdrobi pe domnii lui Moav şi va prăda pe toţi feciorii lui Sit’ (Numeri XXIV, 17).

Însuşi Moise a spus: „Prooroc din fraţii tăi ca pe mine va scula ţie Domnul Dumnezeul tău, de el să ascultaţi” (Deuteronom XVIII, 15).

Daniil a prezis timpul naşterii Mântuitorului arătând că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a templului din Ierusalim până la venirea lui Iisus Hristos vor fi 490 de ani: ‘Şaptezeci de săptămâni s-au tăiat peste poporul tău şi peste cetatea cea sfântă ca să se sfârşească păcatul şi să se pecetluiască păcatele şi să se şteargă fărădelegile şi să se curăţească nedreptăţile şi să se aducă dreptate veşnică şi să se pecetluiască vedenia proorocul şi să se ungă Sfântul sfinţilor’ (Daniil IX, 24).

Proorocul Isaia a vestit tuturor: „Şi va ieşi toiag din rădăcina lui Iesse şi floare din rădăcina lui se va înălţa. Şi va odihni peste dânsul Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al puterii, Duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe” (Isaia XI, 1-2).

Ieremia îl numeşte: „Domnul – dreptatea noastră (Ieremia XXIII, 6). Miheia arată că locul naşterii Sale va fi Betleem: „Şi tu Betleeme Efrata, mic eşti intre miile lui Iuda, din tine va ieşi povăţuitor peste Israel, iar obârşia lui este dintru început, din zilele veacului” (Miheia V, 1).

Isaia a spus că se va naşte din fecioară şi Îl numeşte Dumnezeu: „Pentru aceasta Domnul meu va da un semn: Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Isaia VII. 14). Mai departe spune că va fi Dumnezeu şi om: „Căci prunc s-a născut nouă, un fiu s-a dat nouă, a cărui stăpânire e pe umărul lui şi se cheamă numele lui: înger de mare sfat, sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, părinte al veacului ce va să fie” (Isaia IX. 5). Despre stăpânirea Lui, a adăugat: „Şi mare va fi stăpânirea lui şi pacea lui nu va avea hotar. Va împărăţi pe tronul lui David şi peste împărăţia lui, ca s-o întărească şi să o întemeieze prin judecată şi prin dreptate, de acum şi până în veac” (Isaia IX, 6).

Proorocul Osea a spus că: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea XI, 1).

Minunile Mântuitorului sunt arătate de Isaia, zicând: „Întăriţi-vă voi mâini slabe şi genunchi slăbănogi prindeţi putere ziceţi celor slabi la inimi şi la cuget: întăriţi-vă şi nu vă temeţi. Iată Dumnezeul nostru. Cu judecată răsplăteşte şi va răsplăti, că El va veni şi ne va mântui”.

Atunci se vor deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi vor auzi. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor; căci izvoare de apă vor curge în pustie şi râuleţe în pământ însetat’ (Isaia XXXV, 3-6).

One Response to Despre Praznicul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos sau Crăciunul (1)

    Faci un comentariu sau dai un răspuns?

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *