-Nicoleta Onica în dialog cu EUGEN DORCESCU –
Interviul a fost luat domnului Eugen Dorcescu, într-o seară de noiembrie, telefonic. De ce telefonic? Chiar şi dumnealui m-a întrebat… Răspund: pentru că este o senzaţie inedită! Nu îl cunosc personal pe domnul Eugen Dorcescu, nu am vorbit niciodată cu dumnealui (până zilele acestea), dar mi-a dat senzaţia că îl cunoşteam de-o viaţă. O persoană excepţională: caldă, relaxată şi atentă. Îi mulţumesc încă o dată pentru că a acceptat o astfel de provocare.
– Dicţionarele vă consemnează ca fiind poet, prozator, eseist, traducător. Care haină consideraţi dumneavoastră că vă şade cel mai bine?
– Cea de poet. Aşa şi sunt încadrat în orizontul receptării. Proza mea însăşi e poetică, traducerile mele vizează, prioritar, texte poetice, eseurile mele, la rândul lor, sunt dedicate, mai cu seamă, poeziei.
– Cum aţi descoperit poezia? Când aţi început să scrieţi versuri?
– Foarte de timpuriu, în copilărie, şi tot pe atunci am prins să schiţez, la răstimpuri, un vers, o strofă… Şi am continuat aşa multă vreme. Dar am fost mulţumit (cât de cât) de încercările mele relativ târziu, spre treizeci de ani, când am şi publicat primele texte. Debutul în revistă („Luceafărul”, 1971) mi-a fost vegheat de Al. Philippide, Ştefan Bănulescu şi Cezar Baltag. Debutul editorial (Cartea Românească, 1972) – de Mircea Ciobanu, Marin Preda şi Mihai Gafiţa. Le-am fost recunoscător acestor mari şi generoşi scriitori, le sunt recunoscător şi astăzi. După cum le sunt recunoscător şi celor care au contribuit, peste ani şi decenii, fie la receptarea scrierilor mele, fie la difuzarea lor în alte spaţii culturale (Valeriu Anania, Virgil Nemoianu, Marian Popa, Alexandru Ruja, Cornel Ungureanu, Cezarina Adamescu, Andrés Sánchez Robayna, Coriolano González Montañez, Rosa Lentini, Mónica Delia Pereiras, Fernando Sabido Sánchez, Jaime Siles ş.a.).
– Aţi transpus în versuri Psalmii, Proverbele, Ecclesiastul, Rugăciunea regelui Manase… Cu ce scop aţi versificat aceste texte biblice? Având în vedere că timpurile pe care le trăim par a fi „cele de pe urmă”, lectorii ar trebui să se apropie mai mult de cele sfinte…
– Nu am avut un scop, în înţelesul pragmatic, ori strict intelectual, al termenului, dar presupun că, stihuind Cărţile poetice şi sapienţiale ale Bibliei, fiinţa mea, în tenebra şi misterul ei, va fi avut unul. Probabil acela de a se salva, de a-şi supravieţui. Am mărturisit şi cu alte prilejuri: Psalmii, Ecclesiastul, Pildele, Rugăciunea regelui Manase, lucrări publicate, pe rând, începând din 1993 până în 2001, şi adunate în volumul antologic Biblice (Editura Marineasa, 2003) sunt cărţile paradisului meu lăuntric. În timp ce Cronică (1993), Abaddon (1995), Exodul (2001) sunt cărţile infernului meu personal.
– Aţi afirmat în nenumărate rânduri că singura carte pe care o citiţi mereu şi o cercetaţi este Biblia. Spuneaţi că „nu există altă carte în afară de Biblie”. Aceasta înseamnă că sunteţi o persoană credincioasă. În ce măsură influenţează acest lucru viaţa dumneavoastră literară?
– Viaţa mea literară nu e de conceput în afara persoanei mele (empirice şi artistice). Iar persoana mea nu e de conceput în afara credinţei. Credo, ergo sum. Pseudo-dilema pe care se sprijină poezia mea ar fi tocmai aceasta: pe de o parte, „fiinţa întru moarte” (Heidegger); pe de alta, ceea ce am îndrăznit a numi, într-un studiu dedicat poeziei mistico-religioase (Poezia mistico-religioasă, structură şi interpretare, cf. Eugen Dorcescu, Poetica non-imanenţei, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2009, n. n., N. O.), „fiinţa întru mântuire”… Aşadar, ca să răspund la întrebare: în totalitate.
– Unde credeţi că se încadrează cel mai bine activitatea dumneavoastră lirică- tradiţie sau modernitate? Cât la sută este tradiţie şi cât modernitate?
– E greu, e chiar fastidios, pentru mine, să mă hazardez la un atare răspuns. N-am încercat niciodată, şi nu voi încerca nici acum, să fiu comentatorul propriilor scrieri, după cum n-am încercat niciodată, şi nici nu voi încerca, să fiu impresarul lor. Am convingerea că răspunsul cel mai corect, cel mai argumentat şi cel mai convingător la această întrebare l-a dat tot profesorul Andrés Sánchez Robayna, un mare creator, un om de litere profund şi erudit.
– Reflectă versurile pe care le scrieţi momente din viaţa dumneavoastră sau sunteţi altcineva în scris, fără a avea vreo legătură cu realitatea?
– Viaţa mea, existenţa mea, sublimată, însă, se află, întreagă, în poezia mea. De pildă: ceea ce se numeşte, în termeni biblici, „lupta dintre carne şi duh”. Această confruntare a fost, este şi acum, în ce mă priveşte, una din sursele majore de tensiune existenţială. La palier literar, liric în speţă, ea rămâne, mutatis-mutandis, o sursă, poate chiar privilegiată, de tensiune estetică.
– Ce proiecte de viitor aveţi?
– Am întocmit, cu mare trudă şi migală, şi am publicat on-line (deocamdată) o antologie de autor, 111 Poezii (Ed. Calameo, 2013), pe care intenţionez s-o imprim într-un viitor oarecare. Acesta este un proiect conturat, circumscris. Apoi, ca proiect mai larg, mai extins, aş dori, pur şi simplu, să mă bucur de viaţă, în familia mea, să trăiesc în pace, cu mine însumi, cu semenii, cu veacul, şi, de asemenea, să scriu, să mai scriu câte ceva, dacă (şi atâta vreme cât) Iah Elohim va îngădui.
Lasă un răspuns