O după amiază la hotelul „Chișinău”

Într-o vară a anului 1970 eram stagiar la revista „Moldova” și mă aflam în biroul lui B.T.Marian. Deschide ușa vraiște un june cu plete roșcovane și mă întreabă:

– Ai putea să publici un roman-foileton în această revistă?
– Nu.
– De ce?
-Pentru că eu sunt un biet student.
– Faci practică, cum s-ar zice…
– Fac.
– Hai cu mine.
– Ce să fac?
– Să-mi asculți romanul.
– S-ar putea și aici.
– Aici nu se poate. Eu stau la Hotelul „Chișinău”. Acolo e liniște. Ai să-ți expui părerea. Văd că nu ești prost tare.

Am ajuns la hotel. Avea cafea ness. O raritate pentru acele vremuri. M-am făcut comod într-un jilț moale. El a scos un caiet mototolit din cele cu 96 de pagini. A început să citească. Mi s-a părut că am mai auzit undeva această descriere.

– Stop! Am zis. Nu fii fraier. E din CASTELUL lui Kafka.
– Cum te-ai dumerit?
– Romanul acesta, dacă vrei să știi,  întruchipează imposibilitatea omului de a descifra sensul existentei sale civice.
– Pentru treaba asta, tinere, meriți să-ți dedic o poezie.

A luat o foaie de carton și a scris: „Lui Ion Proca pre limba lui George Tăpârceanu – Într-o oră de tăcere/ Când nu am ce spune/Mă gândesc la lumea asta/ Și-ncă la o lume//Tot îmi cad pe prispă stele/Lutul lor fierbinte/ Rotunjit se dă-n ulcele/ Rotunjit mă minte/ Și mă dă în ipoteze/ Ca să fac formule/ Și bizare ecuații/ Cu soluții nule.//Într-un iad de oboseală/ Mă izbesc în pernă/ Adevăr și falsitate/ Lumea mea maternă//Îmi țâșnesc în spațiu ochii/ Infinit aproape/ Dar de-acu un dascăl cântă/ Și-au să mă îngroape//Va urma din nou povestea/ Stelelor rebele/ Numai dracul și femeia/ Să-nțeleagă-n ele…

P.S.: În tunel magnetic vremea/ Piaptănă pământul/ Într-o tufă de urzică/ Se distrează vântul…

O stafie la cafeneaua „Acvariu”

Urma ca a doua zi să ne întâlnim la hotel. De data aceasta trebuia să-i citesc din versurile mele. În odaia lui Cioclea o femeie făcea curățenie. Chiriașul v-a lăsat o scrisoare la recepție. Recepționera, o blondă cu zulufi, mi-a întins cu indiferență plicul. L-am desfăcut. „Să nu mă caute nimeni. M-am spânzurat în pădurea de la Condrița, la kilometrul 46. Eugen”. Am împăturit scrisoarea și am dat fuga la un taxofon. I-am anunțat pe toți amicii lui. Seara ne-am întâlnit la ACVARIU, care mai apoi va fi botezat de către Cioclea—JABA. Dar asta e cu totul altă poveste. Pe când parastasul era în toi, iată că apare și stafia lui Cioclea. Gluma asta o făcuse până la dânsul un alt boem, poetul Dimitrie Stelaru.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*