Într-o vară a anului 1970 eram stagiar la revista „Moldova” și mă aflam în biroul lui B.T.Marian. Deschide ușa vraiște un june cu plete roșcovane și mă întreabă:
– Ai putea să publici un roman-foileton în această revistă? – Nu. – De ce? -Pentru că eu sunt un biet student. – Faci practică, cum s-ar zice… – Fac. – Hai cu mine. – Ce să fac? – Să-mi asculți romanul. – S-ar putea și aici. – Aici nu se poate. Eu stau la Hotelul „Chișinău”. Acolo e liniște. Ai să-ți expui părerea. Văd că nu ești prost tare.Am ajuns la hotel. Avea cafea ness. O raritate pentru acele vremuri. M-am făcut comod într-un jilț moale. El a scos un caiet mototolit din cele cu 96 de pagini. A început să citească. Mi s-a părut că am mai auzit undeva această descriere.
– Stop! Am zis. Nu fii fraier. E din CASTELUL lui Kafka. – Cum te-ai dumerit? – Romanul acesta, dacă vrei să știi, întruchipează imposibilitatea omului de a descifra sensul existentei sale civice. – Pentru treaba asta, tinere, meriți să-ți dedic o poezie.A luat o foaie de carton și a scris: „Lui Ion Proca pre limba lui George Tăpârceanu – Într-o oră de tăcere/ Când nu am ce spune/Mă gândesc la lumea asta/ Și-ncă la o lume//Tot îmi cad pe prispă stele/Lutul lor fierbinte/ Rotunjit se dă-n ulcele/ Rotunjit mă minte/ Și mă dă în ipoteze/ Ca să fac formule/ Și bizare ecuații/ Cu soluții nule.//Într-un iad de oboseală/ Mă izbesc în pernă/ Adevăr și falsitate/ Lumea mea maternă//Îmi țâșnesc în spațiu ochii/ Infinit aproape/ Dar de-acu un dascăl cântă/ Și-au să mă îngroape//Va urma din nou povestea/ Stelelor rebele/ Numai dracul și femeia/ Să-nțeleagă-n ele…
P.S.: În tunel magnetic vremea/ Piaptănă pământul/ Într-o tufă de urzică/ Se distrează vântul…
O stafie la cafeneaua „Acvariu”
Urma ca a doua zi să ne întâlnim la hotel. De data aceasta trebuia să-i citesc din versurile mele. În odaia lui Cioclea o femeie făcea curățenie. Chiriașul v-a lăsat o scrisoare la recepție. Recepționera, o blondă cu zulufi, mi-a întins cu indiferență plicul. L-am desfăcut. „Să nu mă caute nimeni. M-am spânzurat în pădurea de la Condrița, la kilometrul 46. Eugen”. Am împăturit scrisoarea și am dat fuga la un taxofon. I-am anunțat pe toți amicii lui. Seara ne-am întâlnit la ACVARIU, care mai apoi va fi botezat de către Cioclea—JABA. Dar asta e cu totul altă poveste. Pe când parastasul era în toi, iată că apare și stafia lui Cioclea. Gluma asta o făcuse până la dânsul un alt boem, poetul Dimitrie Stelaru.
Lasă un răspuns