Eminescu se-ntregește
Plânsu-i-a cu dor vechimea
Neamul nostru frânt de Prutul
Ce separă românimea.
Limba cea mai dulce-amară
Slovei lumii i-a dat zorii,
Prima, multimilenară
Din adâncuri de istorii.
Limba ce de dor și ducă,
Doinele o plâng și-o cântă,
Graiul unic ce usucă
Inima în două frântă…
Limba fără frâu și hamuri
Leagă inimi printre gratii,
Neamul rupt în două neamuri,
Patria în două patrii…
Limba noastră din vecie
De vechi cronici și balade,
Ruptă cu nemernicie,
E iar una, dadă, bade!
Limba sfântă ne unește,
Cât de veche-i, parcă-i nouă,
Eminescu se-ntregește,
Nu mai este rupt în două…
A sosit clipa în care,
Limba să ne fie una
Într-o Românie mare
Cum a fost din totdeauna.
Lasă un răspuns