Geneza şi evoluţia Dreptei naţionalist-creştine interbelice constituie un capitol de istorie important al evoluţiei României în secolul XX, un episod aparte al vieţii politice dintre cele două războaie mondiale şi, nu în ultimul rând, un subiect de mare interes pentru istorici, sociologi, psihologi şi politologi interesaţi în decriptarea şi interpretarea obiectivă a acestui amplu fenomen social-politic, doctrinar şi spiritual, deopotrivă. Totodată, trebuie precizat faptul că istoricii români, mai cu seamă după 1990, dar şi cei străini au abordat cu tact şi profesionalism problematica ideii naţional-creştine şi fenomenul legionar din perspectiva originilor autentic-româneşti, a prezenţei liderului charismatic – dinamic şi capabil să răscolească energiile latente româneşti şi să impună un nou model comportamental, a caracterului etico-religios imprimat principalelor manifestări, a aderării intelectualităţii interbelice şi ascensiunii fulminante din anii ′30.
În acest context, rămâne emblematică paradigma lansată de Vintilă Horia, laureat al premiului Goncourt, care s-a pronunţat fără echivoc asupra fenomenului legionar – încă neînţeles, dar care reclamă înţelegere – în sensul că nici un specialist serios „ care se va ocupa cu istoria secolului XX românesc, nu va putea ocoli sau ignora această extraordinară aventură spirituală pornită din străfundurile ethosului românesc”.
În contextul nominalizării factorilor determinanţi care au condus spre instituţionalizarea reacţiei radicale de sorginte naţional-creştine a tineretului interbelic, subliniem rolul creatorilor de climat, al mentorilor care prin notorietatea şi dăruirea lor pedagogică au influenţat categoric orientarea de dreapta a tinerii generaţii intelectuale a anilor ´30. Personalităţi prestigioase ale vieţii culturale şi universitare româneşti ca Traian Brăileanu şi Dragoş Protopopescu, Leon Ţopa (profesori la Universitatea din Cernăuţi), A. C. Cuza, Corneliu Şumuleanu, Ion Găvănescul, D. Găzdaru (Universitatea din Iaşi), Nae Ionescu, Simion Mehedinţi, P. P. Panaitescu, Nichifor Crainic, dr. D. Gerota, Eugen Chirnoagă ş. a. (Universitatea din Bucureşti), Sextil Puşcariu, Iuliu Haţieganu, Dan Rădulescu, Iosif Frollo (Universitatea din Cluj), Ion Protopopescu, profesor al Politehnicii timişorene.
Influenţa mentorilor s-a cuantificat atât spiritual, cultural, dar şi ca atitudine civică-politică. Mircea Eliade mărturisea că “Nae Ionescu fusese mai mult decât profesorul meu favorit; îl consideram maestrul meu, ghidul care îmi fusese dăruit ca să-mi pot împlini destinul…Direct sau indirect, noi toţi discipolii şi colaboratorii lui, eram solidarizaţi cu concepţiile şi opţiunile politice ale Profesorului”. Alături de Eliade s-au integrat în Legiune şi alţi colegi de generaţie, discipoli ai filosofului Nae Ionescu şi/sau ai altor profesori.
Mişcarea Legionară a fost considerată în epocă drept expresia social-politică a generaţiei interbelice, aşa cum “Criterionul” şi revista cu acelaşi nume, sau Grupul “Axa” şi revista “Axa”, “Dreapta”, “Iconar”, „Rânduiala”, „Cuvântul Studenţesc”, cenaclul “Luchian”ş. a. sunt expresii culturale ale efervescenţei intelectuale a noii generaţii. Linia social-politică şi linia culturală nu se resping însă, ba chiar se confundă la un moment dat, când, după 1932-1933, vârfurile intelectuale ale noii generaţii aderă sau cel puţin simpatizează cu Mişcarea Legionară. Printre aceştia identificăm nume sonore ale anilor ’30, personalităţi intelectuale ce străbat întreg secolul XX, repere ale culturii române consacrate internaţional şi recunoscute în Ţară şi în Exil pentru atitudinea lor constant românească şi creştină şi în consecinţă… anticomunistă: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mihail Polihroniade, Radu Demetrescu-Gyr, Aron Cotruş, Vasile Marin, Ion Barbu (Dan Barbilian), Dan Botta, Traian Herseni, Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea, Petre Ţuţea, Iordache Nicoară, Alexandru Cristian Tell, Vasile Cristescu, Vladimir Dumitrescu, Ion Nestor, Radu Vulpe, Dinu Adameştenu, Victor Ion Vojen, Alexandru Constant, Sorin Pavel, Gh. Racoveanu, Victor Puiu Gârcineanu, Paul Costin Deleanu, Dimitrie Cristian Amzăr, Vasile şi Ion Băncilă, Eugen şi Ion Ionică, Haig şi Arşavir Acterian, George Manu, Gh Furdui, Viorel Trifa, Paul Craja, Al. Cantacuzino, Valeriu Cârdu, Liviu Rusu, Crişu Axente, Eugen Coşeriu, Alexandru Randa, Vintilă Horia, Horia Stamatu, Nicolae Roşu ş.a…
Acuzaţi de aderare la „extrema dreaptă”, cei de ieri au răspuns peste ani întru lămurirea celor astăzi. Port-stindardul generaţiei interbelice, Mircea Eliade, scria despre aspiraţiile lui şi ale congenerilor, precizând că: „Naţionalismul nu e numai marea iubire pentru morţii şi pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României”, iar Vintilă Horia ţinea să explice, în context cu epoca, poziţia şi atitudinile acestor intelectuali din avangarda gândirii româneşti interbelice: „Ţin să accentuez acest lucru deoarece toţi fără excepţie, cei din generaţia mea şi a lui Mircea Eliade am fost obligaţi de împrejurări să luăm poziţie şi nu puteam să luăm decât una singură: anticomunismul ca atitudine critică şi românismul de cea mai bună calitate, clădit pe cea mai strictă poziţie tradiţională, care nu se putea să nu treacă prin învăţătura holistică a lui Eminescu… am stat deci cu toţii la dreapta României şi nu la stânga ei, cum stăteau cei greşiţi cu duhul. N-am avut nimic de schimbat în credinţele noastre, ba dimpotrivă, aş putea spune că evoluţia istorică de după 1944 ne-a confirmat în temerile noastre”.
Decodificarea conceptului de elită în limbajul generaţiei spiritualiste din perioada interbelică se constituie într-o operaţie complexă deoarece presupune, în primul rând, analiza imponderabilelor ce ţin de insatisfacţiile unei intelectualităţi cu reale perspective şi posibilităţi, dar lăsată la voia întâmplării prin insuficienta implicare a factorilor de răspundere. Nu în ultimul rând, tinerii intelectuali erau frustraţi de neşansa apartenenţei la o cultură minoră, după cum ei înşişi o apreciau (Emil Cioran). Poate astfel se explică şi procesul masiv de integrare a intelectualităţii interbelice în Mişcarea Legionară, receptată de unii aderenţi ca o “vastă revoluţie morală şi spirituală de esenţă etică şi religioasă”, capabilă să declanşeze o amplă efervescenţă culturală. Bineînţeles, nici celelalte motivaţii nu pot fi minimalizate, căci mulţi dintre intelectualii anilor ’20-’30 s-au simţit atraşi de statutul de mentori şi doctrinari ai unei mişcări tinereşti, vulcanice, dar fără un program şi o doctrină bine conturate (Nichifor Crainic, Mihail Manoilescu, Nae Ionescu). Alţii, dimpotrivă, au aderat din vădit oportunism, în speranţa unei rapide ascensiuni în ierarhia social-politică a României interbelice (cazul lui Dragoş Protopopescu de la Universitatea din Cernăuţi şi al lui Grigore Cristescu, profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, care s-au desolidarizat lamentabil la începutul anului 1938). A existat, cu siguranţă, o componentă importantă a tinerei intelectualităţi, care a aderat la legionarism conştientizând, pe de o parte, deficienţele regimului parlamentar de atunci, iar, pe de altă parte, datorită perspectivelor spirituale revelate de Mişcare. Nae Ionescu, mentorul acestei generaţii, Profesorul cu mare forţă de atracţie intelectuală şi pedagogică, care s-a ataşat nedisimulat Mişcării încă din toamna anului 1933, suportând toate adversităţile regimurilor (liberal şi de dictatură regală), a simţit în legionarism un amplu proces regenerare spirituală, un fenomen de efervescenţă creatoare „ce înaintează ca o necesitate de destin, iar a te împotrivi însemnează a lua istoria în răspăr”. Pentru tinerii intelectuali grupaţi în jurul maestrului Nae Ionescu, recuperarea trecutului în perspectiva unei legitimări viabile a destinului românesc era doar o primă etapă a devenirii noastre. Procesul trebuia să continue pentru ruperea unor bariere arbitrar impuse de vitregiile secolelor anterioare. Nae Ionescu afirma fără echivoc “criza identităţii româneşti” declanşată în urma adoptării şi imitării grosiere a modelelor apusene şi se declară ferm partizanul reevaluării posibilităţilor spirituale româneşti, bazate pe latinitate şi ortodoxie, “cele două predicate identitare ale fiinţei româneşti” capabile – în opinia filosofului – să conducă la o adevărată resurecţie spirituală şi culturală, considerată, de altfel, drept principal obiectiv, cu şansă de realizare, a noului stat român. Prin urmare, Nae Ionescu s-a plasat fără rezerve pe linia teoretică de apărare a fondului în faţa acţiunii agresive şi nivelatoare a formelor şi completează în mod elocvent seria paradigmatică lansată fulminant de Titu Maiorescu la 1867, continuată strălucit de publicistica eminesciană şi de discursul sămănătorist al lui Nicolae Iorga. Pornind de la ipoteza că structura intimă a unui neam impune o serie de corespondenţe sociale şi politice şi că fondul influenţează categoric formele de organizare concretă, filosoful considera că instituţiile şi relaţiile sociale într-o comunitate sunt determinate de realităţile deja existente, iar nu invers. De asemenea, Nae Ionescu observă că “ortodoxia face parte integrantă din însăşi structura noastră sufletească” şi că “suntem ortodocşi în acelaşi grad în care suntem români, în acelaşi grad în care suntem”, iar în consecinţă latinitatea şi ortodoxia, cele două trăsături definitorii ale structurii noastre, trebuie să însufleţească un model specific românesc, o nouă construcţie social-politică şi culturală.
Pentru tinerii intelectuali obsedaţi de viitorul României, Mişcarea Legionară părea un vehicul politico-spiritual şi educativ capabil să formuleze profetic destinul românesc. Imaginea romantic-revoluţionară a fondatorilor Legiunii, care amprenta biografia lor încă din timpul mişcărilor studenţeşti, charisma lui Codreanu, consecvenţa şi radicalismul moral, atitudinea revanşardă faţă de clasa politică, spiritul ofensiv şi ascetic, etalat deopotrivă în manifestările legionare, păreau premise acceptabile şi, totodată, revelau un potenţial încurajator pentru tinerii intelectuali aflaţi în căutarea notorietăţii doctrinare şi interesaţi de o rapidă propulsare în viaţa publică. Cert este că şeful Mişcării a căutat anturajul tinerilor intelectuali şi a programat captarea lor prin intermediul lui Nae Ionescu, Nichifor Crainic şi mai apoi prin M. Polihroniade, care se bucura de compania şi prietenia lui Eliade, Cioran, Noica, fraţii Acterian, D. C. Amzăr, Ernest Bernea ş. a. Prin afluxul de inteligenţă evocat mai sus, Codreanu căuta să dea greutate ştiinţifică temei elitei legionare, noi sensuri şi conotaţii sintagmei omului nou, chemat de destin să transforme lumea românească, după cum credea şeful Mişcării la jumătatea deceniului al IV-lea. Astfel, intelectualitatea cu simpatii legionare trebuia să contureze dimensiunile unei ample „revoluţii spirituale”, ce făcea posibilă plămădirea unei noi elite, a unui om nou. care, după cum scria în 1937 viitorul mare istoric al religiilor, „s-a născut întotdeauna dintr-o revoluţie spirituală, dintr-o vastă prefacere lăuntrică […], dintr-un desăvârşit primat al spiritului împotriva temporalului”. În opinia lui Eliade, societatea românească şi mai cu seamă factorii de decizie trebuiau să fie interesaţi doar de „problemele istorice: o Românie unită şi puternică, exaltarea spiritului ofensiv, crearea unui om nou, a unui om cu destin”. Omul nou în perspectiva lui Mircea Eliade se forma în urma unui proces intelectual riguros care includea, fără ecchivoc, tematica istorică naţională, ocultată şi chiar abandonată în anii ´30 sub presiunea inchizitorială a unor falşi directori de opinie. Denunţând cenzura şi suspendarea ziarului „Cuvântul” („singurul ziar revoluţionar şi naţionalist pe care l-a avut România de după război”), Eliade acuza „mediocritate sterilă şi vociferantă” şi susţinea că omul doar „proza unui Eminescu şi a unui Haşdeu poate pregăti omul nou, un român liber, fără complexe de inferioritate”. Totodată, omul nou era corespondentul unei noi aristocraţii, căci „conştiinţa unei misiuni istorice a fost întotdeauna caracteristică oricărei aristocraţii”. După Mircea Eliade, Legiunea a creat „conştiinţa unei misiuni istorice”, ba, mai mult, avea rolul de a forma o „nouă aristocraţie”, depozitară a spiritului creştin şi purtătoare de destin românesc. „În locul aristocraţiei de sânge – preciza Eliade – Legiunea creează o nouă aristocraţie: a spiritului. În locul elitelor care-şi moşteneau drepturile – odată cu virtuţile şi păcatele strămoşeşti – se naşte o elită care-şi cucereşte libertatea, învăţând să moară şi să se jertfească”. Conceptul de elită era indisolubil legat de „eroism şi sfinţenie”, atribute esenţiale reiterate de Eliade, ce întăreau teza anterior enunţată de Vasile Marin, care susţinea că legionarul era „un om al virtuţilor cardinale: erou, preot, ascet, ostaş”. […] Mitul Codreanu s-a configurat şi difuzat în societatea românească şi datorită unui mediu prielnic aflat în aşteptare după consumarea speranţei Averescu şi eşuarea revoluţiei ţărăneşti, slab coordonată de Maniu-Mihalache. Capitalul de încredere a fost rapid devorat de ineficienţa punerii în practică a tezei răspunderilor, de inconsecvenţa cabinetelor naţional-ţărăniste, sortite a activa în plină criză economică şi a fost captat în cele din urmă de Legiune şi de liderul ei. Nevoia unui personaj incoruptibil, dinamic, fără vicii, bun creştin – într-o ţară majoritar ortodoxă -, nevoia de noi orizonturi şi promisiunea, deşi destul de vagă, a unui mesianism românesc, aceste imperative, oarecum confuze, idealiste, au creat climatul propice ascensiunii Mişcării. Pe acest mediu aflat în febrilă aşteptare s-au pliat Codreanu şi organizaţia sa, sub impulsul spiritului de frondă afişat de noua generaţie în raport cu vechea elită politică şi faţă de evidenta criză de sistem, care bloca ascesiunea tineretului spre funcţii. Legiunea a exploatat aceste aşteptări şi insatisfacţii ale tineretului, a creionat o nouă conştiinţă civică, impregnată de morala creştină, cu accente mistice şi ascetice, a oferit noi perspective sociale şi politice aderenţilor şi a etalat la nivel doctrinar – aşa cum au pretins ideologii Mişcării – o nouă misiune istorico-transcendentă a naţiunii.
Lasă un răspuns