Nil novi sub sole (Nimic nou supt soare), spune cu îndreptăţire Eclesiastul în primul capitol, versetul 9. Chiar aşa, căci, completează el, „ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut, se va mai face”. A fost o vreme în istorie când cei tari îi călcau în picioare pe cei slabi şi când învinşii deveneau robii învingătorilor. Poate că tocmai teama de o asemenea stare inumană îi determina pe cei aşezaţi în calea vitregiilor să-şi apere cu preţul vieţii „sărăcia, şi nevoile, şi neamul”. Căci argumentul după care ei se călăuzeau, constituie o frumoasă şi nobilă normă a demnităţii umane, chiar şi pentru vremurile confuze ce ni-i dat să le trăim: Mai bine şoim o zi decât cioară o sută de ani! Sau poate că pe-atunci pulsa un alt fior al istoriei, iar cei ce se pătrundeau de el, simţeau că-n veci nu vor mai avea linişte şi nu se vor împlini ca oameni, până ce nu se vor jertfi pentru glia şi neamul lor, pentru libertatea şi adevărul mântuitor al tuturor semenilor. Şi astfel ne-a fost dat să facem cunoştinţă cu sublimul credinţei neşovăitoare şi al eroismului. Dar iată că prezentul ne aşează sub ochi o evidenţă care reprezintă totodată o confirmare în plus a teoriei privind desfăşurarea ciclică a evenimentelor istorice pe spirala devenirii: Imperiile se refac sub înfăţişarea unor uriaşe conglomerate politico-economice, însă nu neapărat prin metodele brutale folosite înainte (războaie de cotropire), ci mai degrabă prin forţa persuasivă a banului şi a avantajelor economice ce purced din noua situaţie politică a statelor încorporate!
Şi mai surprinzător este faptul că ţările aspirante şi cetăţenii lor, adeseori în urma unor referendumuri cu întregul lor chichirez democratic, consimt, dar ce spun consimt, chiar se angajează să-şi revizuiască din temelii concepţiile despre independenţă şi autonomie şi să renunţe la „asperităţi” de felul patriei, patriotismului, integrităţii teritoriale, neamestecului în treburile interne etc., lăsate moştenire de înaintaşii ce s-au jertfit pentru înfăptuirea acestor deziderate, numai ca urmaşii lor de astăzi să se vadă odată admişi sub umbrela unui atare organism multinaţional.
Căror cauze se datorează apariţia conglomeratului numit Uniunea Europeană, după unii fiind Casa comună a Europei, după alţii Statele Unite ale Europei (SUE), adică replica dată de bătrânul continent Statelor Unite ale Americii (SUA)? E clar că prin avântul luat şi eficienţa dovedită în cam toate sferele de activitate, SUA s-a constituit într-un model pentru europenii secolului al XIX-lea. Încă de-atunci conducătorii europeni cu greutate politică erau entuziasmaţi de ideea Europei unite şi căutau să-i convingă de importanţa acestui proiect pe neîncrezători.
Cu certitudine că al doilea model pentru Europa unită, în pofida diferenţelor dintre parametrii geografici, l-a reprezentat Commonwealth, în englezeşte The Commonwealth of Nations (Comunitatea de Naţiuni). Termenul a fost folosit pentru prima dată în anul 1917, comunitatea grupând la început Marea Britanie, Canada, Australia, Noua Zeelandă şi Terra Nova, adică aşa cum vor sta lucrurile şi cu primul stadiu de existenţă al Pieţii comune, mama actualei Uniuni Europene. Şi chiar dacă între timp au apărut tensiuni şi fricţiuni între statele membre din pricina aderării Marii Britanii la comunitatea europeană, totuşi Commonwealth a continuat să se dezvolte, încât în structura sa complexă a ajuns să cuprindă 30 de state şi circa 50 de teritorii dependente.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, înclin să cred că saltul economic înregistrat de Japonia după cel de-al doilea război mondial, poate fi explicaţia expansiunii Uniunii Europene până la înfăţişarea ei de azi. Culcată la pământ după cea de-a doua conflagraţie mondială, Japonia nu s-a împăcat cu statutul de imperiu zdrobit, ci a renăscut din propria cenuşă nucleară şi în câţiva ani şi-a durat un altfel de imperiu – imperiul indestructibil al tehnicii de vârf şi al finanţelor sănătoase, cu care a cucerit imense teritorii sau sfere de influenţă, nu doar în Extremul Orient, ci şi în America de Nord şi mai departe în Europa apuseană. Acest nou apetit de cuceritori al japonezilor a dat de gândit tuturor celor ameninţaţi de expansiunea ei vijelioasă. Şi astfel s-au creat cei trei mari poli politico-economici ai lumii actuale: Statele Unite ale Europei (SUE), Statele Unite ale Americii (SUA) şi aliaţii ei, respectiv Statele Unite ale Orientului Îndepărtat (SUO) – Japonia, China şi aliaţii lor.
*
Pentru a fi cât mai explicit, în partea a doua a acestui text voi vorbi despre neoservitutea la care se pretează românii. Problema nu se datorează în exclusivitate intrării, mai exact acceptării României în Uniunea Europeană şi trăsăturilor de ordin general imprimate de acest pas, aşa cum au fost ele detaliate mai sus. Am spus-o şi cu alt prilej: România nu avea încotro, trebuia mort-copt să-şi facă loc în Uniunea Europeană! Baiul este de altă natură. El consistă în dezastrul economiei noastre şi în jalnica prestaţie a politicienilor dâmboviţeni, atât pe plan intern cât şi extern, în detestabila slugărnicie cu care sunt puse în practică acele dispoziţii şi recomandări ce lovesc în fundamentele fiinţei noastre naţionale şi în uşurinţa cu care tot mai mulţi români întorc spatele ţării lor pentru a fi pe placul străinilor, chiar atunci când aceştia sunt încercaţi de antipatii faţă de România.
Acum când nimic din ce este românesc nu corespunde normelor europene, sau mai degrabă unor interese oculte cu grijă ascunse sub poleiala intereselor general-umane, să nu ne mire că tot mai mulţi români îşi vor lua lumea în cap pentru a scăpa de absurda hăituială la care sunt supuşi. Căci ce se întâmplă azi cu reziduurile agriculturii româneşti de odinioară, fireşte, totul situat ferm pe palierul democratic al grijii îndreptate spre om, seamănă al dracului de bine cu degringolada şi distrugerile provocate de nebunia colectivizării forţate. Dar, atenţie, de data asta sunt retezate ultimele legături cu pământul ale ultimilor ţărani români! Pentru că dacă nimic din ceea ce el produce în gospodăria lui nu mai este bun: lapte, carne şi ouă, găini, porci, oi, viţei şi cai, ba mai mult, este urmărit şi amendat mai ceva ca un hoţ atunci când cutează să vândă câte ceva pentru a-şi duce zilele, este clar că în curând ţăranul se va da la o parte ca să lase locul fermierilor şi arendaşilor veniţi de peste mări şi ţări. Iar aceştia vor fi necruţători cu ţăranul român ajuns rob pe propriul pământ, după ce a slugărit ani de zile în străinătate.
Şi aşa românul va ajunge chiriaş în propria casă, devenită între timp o anexă la Casa comună a Europei. Fireşte, condamnabila uşurinţă cu care se descotorosesc de pământul atât de îndrăgit de străbuni, se va întoarce ca un bumerang împotriva românilor ce nu ştiu sau nu vor să fie stăpâni la ei în ţară…Dar marele necaz este că odată cu ţăranii autentici mor şi tradiţiile româneşti. Ori România este Românie tocmai graţie exprimării pe viu a acestor tradiţii şi obiceiuri, transmise peste secole de spiritul neliniştit al străbunilor. În absenţa lor, România va fi mult mai săracă cu toată viitoarea ei spoială de prosperitate economică, altfel spus va fi un teritoriu oarecare, aidoma atâtor teritorii deşertificate spiritual de pe întinsul Europei.
Lasă un răspuns