Despre Părintele Ganea, profesorul de limba română de la seminarul din Craiova, am mai scris. Călugăr basarabean, refugiat în 1940 în Regat, și-a făcut veacul la seminar. Pentru mine a rămas tipul de profesor, care n-are ce căuta în învățământ. Mi-a terorizat copilăria mie și multor generații de elevi de la seminar cu metodele lui ,,didactice” și cu felul lui de a se comporta cu noi. Notițele lui îngălbenite de vreme, poate de pe vremea cânt el însuși fusese elev, erau spaima noastră. Punea mare bază pe memorare. Învățam pe de rost nenumărate poezii, fragmente din opere literare, prefețele cărților românești din veacurile XVII-XVIII.
Prima probă la ascultare o constituiau tocmai aceste materiale memorate. Dacă te fixa în primele luni de școală pe un anumit nivel, terminai școala și din nivelul acela nu mai puteai să ieși. Expresii de genul ,,- Bă, capule, tu știi de opt, stai pe șapte, ți-aș da șase, dar nu mai înveți! Treci la loc! Cinci!” Fiecare elev primea câte o poreclă la intrarea în seminar din partea dumnealui și cu acea poreclă în spinare trecea prin cei cinci ani de școală. Sub pretextul că ne învață ascultarea, cultiva slugărnicia. Când era mâncare proastă la cantina școlii, dumnealui își gătea singur. Dacă se întâmpla să treci prin câmpul lui vizual, numai ce-l auzeai: ,,Bă, capule, adu-mi din grădină o frunză de ceapă!” Pe următorul îl trimitea să-i aducă altă frunză de pătrunjel, pe altul de mărar și așa mai departe. Dacă-i aduceai o frunză, erai bun; dacă-i aduceai două frunze, erai prost și voiai să-l aduci în sapă de lemn. Te pisălogea fără rost ca să-ți testeze, chipurile, răbdarea. Asta pe fondul unui program foarte încărcat. Aveam multe obiecte de studiu și fiecare profesor căuta să ne predea cât mai mult, să ne ceară să-i citim cărți, articole de la bibliotecă. În chilia părintelui Ganea se intra direct din biblioteca școlii. Avea o droaie de mâțe, la care ținea ca la ochii din cap. Nu cumva să fi lovit sau să fi speriat vreo mâță. Pe loc îi deveneai dușman.
Erau în ,,folclorul” școlii multe istorioare, care treceau din generație în generație și făceau amuzamentul tuturor. În una se spunea că vreo câțiva ,,ghiavoli” din promoțiile trecute, sătule până peste cap de ifosele părintelui Ganea și de corigențele la materiile predate de dânsul, i-au pus gând rău. Au lucrat în biblioteca școlii o vreme, iar când a venit ora închiderii, au lăsat foraibărul uneia dintre ferestrele bibliotecii pe poziție ,,deschis”, așa încât fereastra putea fi trasă ușor din exterior. Noaptea, năzdrăvanii au introdus pe fereastra cu pricina o mâță, de gâtul căreia legaseră o sârmă, iar de celălalt capăt al sârmei o cutie de conserve. Bietul animal, speriat la culme, a pornit-o prin bibliotecă într-o goană nebună, zbierând cât îl ținea gura și zdrăngănind cutia. Părintele Ganea era în chilia lui. Îl despărțea doar ușa de bibliotecă. A fost convins până în măduva oaselor, că dracii au năvălit peste el. Fereastra de la chilia lui dădea spre grădină și chiar dacă ar fi strigat, nimeni nu l-ar fi auzit. Până dimineața a făcut rugăciuni și metanii, a aprins tămâie și a citit Molitvele Sfântului Vasile, ca să fie alungați dracii.
Abia dimineața, când s-a ivit soarele, părintele Ganea a crăpat ușor-ușor ușa, tremurând de frică. Într-un cotlon al bibliotecii, transpirată și cu limba scoasă, biata mâță tremura de osteneală după tot spectacolul nocturn. Atunci a înțeles părintele Ganea că ,,ghiavolii” de la clase își bătuseră joc de el, ci nu cei din iad. Ce-i drept, nici el nu s-a lăsat dator în anul acela!
Lasă un răspuns