Românie, cui mă lași
Cui te las şi cui mă laşi
Mamă sfântă Românie,
Şi blestemele cui le-aş
Mai doini plâns de mânie?
Trişti români şi românaşi
Fără vlagă şi mândrie,
Turmă de naivi şi laşi
Izgoniţi în pribegie,
Fără câini şi ciobănaşi
Transhumând din veşnicie
De Carpaţi şi de Oaşi
Spre fatidica băcie
A străinilor pizmaşi
Ce vă smulg bucăţi de glie
De sub sat, de sub oraş
Să vă-ntoarcă-n iobăgie,
Din stăpâni şi arendaşi,
Robi pe propria moşie
Să vă țină și slujbaşi
Pe plantaţii cu simbrie
Cât o soldă de ocnaşi,
Fi-le-ar banii să le fie,
Cruci din aur duce-le-aş
Şi din platină sicrie!
Geme lumea de borfaşi,
De bancheri doar pe hârtie.
De magnaţi şi de pungaşi
Ce ţin lumea-n colivie,
O mână de actoraşi
Manevraţi de o regie
De demenţi bătrâni şi graşi…
Ce vă ţin în sărăcie
Să le fiţi, români, codaşi,
Carne tunurilor vie,
Planetarii cercetaşi
Ce muri-vor în urgie,
Bravi necunoscuţi ostaşi
Lăsând lumea-n veci pustie
Ca pe un tărâm incaş
Cotropit cu barbarie
De un Dumnezeu iabraş
Lăcomit la avuţie…
Avuţie face-le-aş
Şi-n pământ împărăție!
Cui te las şi cui mă laşi
Mamă sfântă Românie,
Şi blestemele cui le-aş
Mai doini plâns de mânie?
La mulți ani, românitate!
La mulți ani români din lumea
Tulbure a înrobirii
Ce în volbură de spume-a
Înecat mielul iubirii!
La mulți ani românitate
Risipind patria-n patrii,
Inimi rupte-n jumătate
De ventricule și atrii!
La mulți ani ție, femeie,
Iconiță-n mir și riduri,
Ție, maică dumenezeie,
Ană din grosimi de ziduri!
La mulți ani, bătrâne, ție,
Pentru cât înduri și-ndură
Trista voastră seminție
Rupând hrana de la gură!
La mulți ani ție, copile,
Lăstărind din rădăcina
Din pământ de negre zile
Care și-au pierdut lumina.
La mulți ani ție, bărbate,
Trist Manole și trist bace,
Te căiește și te zbate
Și carpat din nou te face!
La mulți ani țară ce-și duce-a
Umbrei umbră – plumbul greul,
Răstignind pe cruce crucea
Și în ceruri Dumnezeul!
A plecat dorul în lume
Ruşinat săracul cum e,
A plecat lăsând acasă
Dorul ce cu dor apasă,
A trecut cu lacrimi pragul
Şi s-a-nstrăinat pribeagul…
A plecat de-acasă dorul,
Nici stăpânii nu mai voru-l,
Nici nevasta, fiica, fiul
Stâlp la casă nu mai ştiu-l,
Nici bătrânii nu mai strigu-l
Când dă foamea, apa, frigul…
A plecat de dor de ducă
Şi durerea ce-l usucă,
A plecat aproape-n fugă
Ca să prindă loc de slugă,
A plecat doar ca să plece
Cât e vremea rea şi rece…
A plecat dorul să-şi poarte
Şi să-şi afle-n suflet moarte,
Plin de-amar şi de pricină
A plecat doar ca să vină
De pe drumuri ce le merse,
Lacrimile să îşi verse…
A plecat doru-n cătuşă
Plângând dincolo de uşă,
Dincolo de vămi şi vreme…
Parcă-aud un dor cum geme
Parcă simt un dor cum doare,
Ori e-a vântului suflare?
A plecat dorul, române,
Şi pe drum îţi va rămâne,
Nici în casă, nici afară,
Nici în lume, nici în ţară,
Ci doar dus în pribegie,
Rupt de maica Românie…
Lasă un răspuns