Tapiserie la două inimi

Nu știam că, dincolo de barieră, dincolo de mișcarea de vieți de-a lungul șinei de cale ferată, necum rupte de istoria României – trasă mereu de roți și pe roți, la Piciorul Lupului, comuna Ciurea, voi întâlni povestea de acum a unor copii de acar, meserie demult ieșită din nomenclatorul de profesiuni la zi. Cătălin Lupu, gospodarul de croit drumuri, proiecte și un mâine ceva mai prietenos celor de azi și-a mai pus o cută de nelămurită relație între administrație și multele valori ale comunității. Cum de o mare artistă de recunoaștere mondială, Cela a Grigorașilor, acum Cela Neamțu, a scăpat de frumoasa condamnare la titlul de Cetățean de onoare? Poate fiindcă onorează cu surplus valoric și duioasă iubire pământul și oamenii, oamenii, pământul. Și uite-mă smuls dintre icoanele de la Mănăstirea Hlincea aici, lângă și dincolo de bariera cunoașterii pentru a privi prin lupa obiectivului de filmat desenul de părți ale întregului familiei Grigoraș.

– Casele mici fac oamenii mari. Așa poți gândi privind casa din care s-a ridicat spre lume o minunată artistă a identității românești, Cela Neamțu. Ușa de dincolo de liliputanul pridvor îți seceră lungimea, te obligă spre metanie, spre aplecare, așa cum trebuie să te apleci pe gura fântânii timpului, a rememorărilor.  Ușa cea mică făcută ca simbol, ca trebuință? Cât de mică este casa veche lângă cea de alături? Fratele artistei Cela Neamțu, Corneliu Grigoraș, acceptă aventura călătoriei în timp.

– Mai întâi lacrimile din copilărie, din greul acelei perioade.  Și în primul rând a fost războiul, zaraf nemilos al vieților. Al vieților celor două surori și schimbarea prea timpurie de destin a sorei Cela care, la vârsta de doi ani, a rămas fără un picior, fapt ce atârna greu asupra întregii familii. Eu și o altă soră, amândoi mai mici decât Cela, nu înțelegeam prea bine de ce trebuia să ne refuzăm pofta de joacă, sigur, cu un surplus de suferință interioară pentru mama care încerca să diminueze disconfortul fizic, vulnerabilitatea Celei. Școala primară a început-o aici, la Piciorul Lupului, purtată în brațe de părinți sau de fetele mai mari de pe aici, din sat. Dar nu mereu era timp frumos. Și atunci învățătorul Hanganu a acceptat ca dublură, aici, acasă, învățătoarea Grigoraș. Un fel de-a spune. Deci primele clase au fost cu examen la domiciliu apoi, până în clasa a cincea, a mers la Ciurea, unde fratele mamei locuia aproape de școală.  La Iași internatul părea o poveste frumoasă care, ca orice poveste sau mai grav s-a încheiat brusc, pe baza unei culpe nedovedite de așa zisă aderență a tatălui la nu știu ce mișcare ilegală. Peste ani, când s-a aflat neteimeinicia acuzelor pentru care fetele acarului Grigoraș Neculai nu aveau loc la internatul de la Oltea, era deja prea târziu pentru a mai repara ceva. Surorile erau în anii terminali de liceu. Dar mă întorc spre copilărie. Era perioada în care femeile de prin sat se ocupau cu diverse lucrări manuale, stativele nelipsind din cam fiecare gospodărie, asta și pentru că, în criza de textile de atunci, priceperea gospodinelor crea o alternativă sigură la nevoile unei familii. Iar în jurul războiului de țesut se înnoda mult din timpul țâncilor. Cela și Cornelia învățau să țeasă iar eu eram un fel de Corneliu Torcălău: mă jucam cu vârtelnița făcând suveici.   Pe undeva, atunci, Cela a prins gustul culorilor, gustul cromaticii.

– Blândă, calmă, pașnică întrepărtundere de culori în viu, de la mișcarea de perdea învrâstată la degradeurile autumnale ale pădurii înconjurătoare, de la galbenul de gutuie la ceara de pe curpenii de păpușoi și verdele stins al ierbii de sub geana dumitrițelor. Plus dealul de după deal, nevăzutul.

– Suntem pe o gură de rai aici. Peisajul este superb. Treci în partea ailaltă și vezi Valea Frumoasei către Pietrărie cu ai săi codri seculari, dincolo deschiderea spre Bârnova, Mogoșești, Voinești… Și uite că de aici și aplecarea noastră către pagina albă, dorința de a schița, de a colora. Am și un record cu două peisaje făcute în perioada când Cela era studentă. Le am și le păstrez în pofida cererilor ei continui de a mă lipsi de ele. Dar nu alătur nimic, nu se cuvine, harului, darului pe care l-a avut Cela din pruncie. Primele ei tapiserii erau bob de sămânță neîncolțită încă în țesăturile mamei: prosoape, scoarțe, covoare. Plus de asta aici trona statuară mașina de cusut, mașina de minuni. Din ea scotea mama miraculoase îmbinări de culori, peticele se transformau în odăjdii casnice, așa cum pereții casei se transformau sub mâinile ei în zbor de horbote, de modele născocite, lucrate de ea. Tiparele, culorile naturale, din plante anume, altele decât cele pentru vopsit lâna – toate acestea  ne copleșeau, ne ridicau cu mai multe șchioape deasupra realității: mama ascundea în sine o zână! Iar tiparele ei, desenele vibrează și acum sub al doilea, sub al treilea strat de var, sub albul de acum. Acolo, în adânc, ne binecuvântează puzderia de cruciulițe din brâiele bucovinene tipărite de mama. Și fiindcă ne este dor de lucrurile care păstrează duhul unui timp, chipurile noastre pe parcursul biografiilor, mi-aș dori enorm să privesc, spre exemplu, harta Japoniei făcută de Cela în format A Unu, poate și mai mare, alte și alte hărți intrate în dotarea școlii, la Oltea Doamna. Sau schița în tuș a Mănăstirii Putna, imediat după o excursie. O făcuse din memorie. Da. Locul acesta, casa părintească, au fost pentru Cela ca o cristelniță din care s-a deschis lumii Artista.

– De aici întoarcerile, nepărăsirea de-a-ntregul a spațiului matern. Iar lucrările sale, taină înțeleasă acum și de noi, sunt poeme de iubire pentru spiritul locului, pentru mamă, tată, pentru cei ai casei.

– De când ne-am întors aici, de aproape șase ani, Cela revine cu o ritmicitate crescută iar zilele fiind prea scurte le mărește pe cât este și posibil la trei, la patru uneori. Ne îngeamănă un anume gen de frecvențe greu decelabile altora, un anume tipar care ne absoarbe dar ne și dă un plus de vitalitate, de optimism.

– Casa părintească, cutremurată de multele trenuri trecând la câțiva pași, cu temelia topită, parcă ar fi gata să se desprindă de lut și, pe o secvență absolut credibilă, să se ridice spre Cer. O împiedecă, bag seama, stâlpii, popii de metal și lemn, strășnicia pazei urmașilor.

– Când m-am retras la pensie aici, cineva m-a întrebat de ce nu pun la pământ casa cea veche. Și i-am răspuns cu aceleași lacrimi de acum: Eu? Niciodată! Niciodată. Poate cei de după mine, dar eu sunt legat sentimental de fiecare clanță, de fiecare piatră, de poartă, de… Transform, cârpesc, repar, întrețin. Am făcut niște foraje pe latura de nord, unde dădea să se dărâme casa și am găsi furci groase de stejar, cele din 1930, măcinate, abia conturate din cenușa de jos iar la distanță de 40 de centimetri spre deasupra, furcile erau ținute de lut, de fundația din nuiele. Și toată casa asta tata, în 1995, înainte de a muri, spunea că e o cutie ce poate fi ușor mișcată din loc. Ridicată. Și când s-a dublat calea ferată aici, s-au dublat vibrațiile de se dărâmau pereții de la paravane, tata a bătut fiarele alea în pământ. Așa au rămas.

– Casa, ca o corabie care plutește.

– Este o icoană pentru urmașii familiei Grigoraș. Este o icoană. Ne adunăm aici cu pioșenie și, atunci când drumul ne zvârle departe de ea, simțim fizic lipsa. Locul ei este aici. Este o troiță.

– Totul în curat, fără fir de praf, așa cum le place dumnealor, celor care, din rama tabloului, priveghează rostul timpului: da, totul este în ordine. Dumnealor…

– Mama și Tata pictați de Cela. În patruzeci și ceva de ani, mulți, foarte mulți au vrut să ia lucrarea asta, chiar și Cela. Ori așa ceva era imposibil. Este imposibil. Și-ți mai spun ceva, un gând care nu-mi dă pace și mă bucură: casa părintească continuă să existe, să se răsfețe în aproape toate lucrările Celei. Casa de curat a neamului nostru.Și așa, taina asta, rămâne, vorbește și la mari distanțe, în țările și locurile de departe unde au ajuns lucrările Celei.

– Vorbind despre Ciurea emblematic este faptul că, spre deosebire de marile metropole ale țării, ale lumii, este una dintre puținele localități rurale cu trei gări. E un loc cu multe linii, drumuri, un spațiu care invită la călătorie, la plecări, mai ales, fiecare căutând în necunoscut propria sa imagine, clarificarea acesteia. Iar Cela Neamțu, fata cheferistului Grigoraș, nu avea cum să se lipsească de această experiență. Calea ferată, bariera, orizontul. Și prima plecare. O aștept cu pâinea și sarea brutăriei de la centru fără să știu că spre aceeași pâine se îndreaptă și roțile gândacului auto care îi readuce acasă, de la Botoșani, pe Cela și Costin Neamțu. Și reiau ideea primei plecări sub ochii Artistei.

– Cela Neamțu: Primele plecări au fost în jurul casei pentru că, atunci când auzeam locomotiva alintată de noi ca Pufa-Pufa, locomotivă cu nimb, nimbul de abur intensificat de urcușul spre dealul Bârnova, plecam și eu, o parte din mine. Așa am crescut, cu zgomotul roților de tren.  Dar și aici sunt modificări. E un alt spectacol sonor, de imagine, mai rece și fără poveste la actualele locomotive. Deci crescând eu aici, lângă calea ferată, tata – ceferist (12 ore cu 24), geanta de plecare și aceeași la venire, povești despre trenuri, calea ferată a însemnat deschiderea spre lume. In primul meu album este o fotografie. Apare acolo și bariera de altădată. Eu la barieră, făcând semn de la revedere alor mei iar în spate se vedea calea ferată până departe, la halta de la Piciorul Lupului. Iar calea ferată m-a dus până la București, unde am făcut facultatea.

– Dar n-ați plecat singură. Ați luat și ulița și hudița, stâna și pădurea, vatalele și lacrima din colț de ochi. Mama.

– Bagajul, acumulările mele pe care, în felul meu, le exteriorizez în tot ce fac. E un fel de a spune ”am plecat”, eu sunt tot aici. Vin aici să iau energia de care am nevoie. Și nu trebuie să stau mult: o noapte, o zi, două ore. Uite, sâmbătă, venind de la Scânteia, aici, acasă am stat două ore, nu mai mult. Și acum, de cum am intrat aici sunt mai calmă, mai liniștită. Am salutat iarba de la Piciorul Lupului și da, totul este în regulă.

– Eu am pieptănat ceva uliți din sat în așteptarea dumneavoastră. Și m-am mai hodinit în vorbele oamenilor. Iar acolo, la Slobozia, o gospodină mândră de romanța reală a celor 300 de oi din stâna de sub deal îmi spunea, parcă pregătitor întâlnirii cu un celebru artist tapiser că, vezi, dragă domnule, lâna nu trebuie părăsită fiindcă are căldură, gingășie. Iar dumneavoastră ați putea scrie o carte de estetică a lânii, a prelucrării acesteia până se topește aparent doar în totalul operei de artă, a tapiseriei dorite de mari muzee și galerii ale lumii.

– Materia asta primă prin care îmi țes toate gândurile mele și toate poeziile mele și toate năzdrăvăniile mele, ei bine, nu am lucrat cu nici un alt material. Am alergie la mătase și la pește. Eu nu pun mâna pe pește și pe mătase. În schimb lâna, ador moliciunea lânei care nu se compară cu mătasea sau alunecarea de pește – ceva perfid, ceva… Or, lâna nu, lâna prin atingere parcă ți-ar spune: „Mângâie-mă, ia căldura mea pentru inima ta.” N-am părăsit firul de lână niciodată. Contrar ideii, când eram mică mama a țesut, țesea toată iarna. Și în sat se țesea, toate bunele și străbunele noastre aveau stative în casă. Iarna lungă era muncită iar pe mine mă punea să fac țevi. Nu-mi plăcea să depăn. Era nenorocire. In schimb când mi-a dat pagina de aritmetică pentru transcris motive de cusătură de la fine, de la cumetre, de prin sat, și treceam alesăturile în culori, eram fericită. Pe undeva o moștenesc pe mama la bun gust, la manualitate și la răbdarea cu care se apuca să facă lucrul temeinic, nu așa, să fie. Mama a avut deosebit respect pentru tot ce însemna lucrul manual, lucrul artistic.

– Un alt artist al culorii, Constantin Tofan relaționa începuturile în artă tot în relație cu mama și nelipsitele stative. Doar că acolo, în marginea de vest a Vasluiului, se foloseau culori vii, puternice, crude. Și acestor culori le-a rămas fidel în mare parte. Or la dumneavoastră tonurile sunt de întomnare și ”Îmbracă toamna cu rugină dealuri/ Ca pe-o tapiserie destrămată/Oieri coboară mioriți la vale… Balada citită din pământ și din lucrările dumneavoastră.

– La vernisajul soțului, la Botoșani, primesc din partea unui muzeograf, primesc așa, un braț cu frunze de toamnă, frunze de arțar. Dumnezeiești de frumoase. Eu am o tapiserie mare de tot la Ipotești. Probabil ați văzut-o. O știți. S-a plimbat prin lume și a revenit. Am plecat cu un gust foarte amar de la muzeul de la Ipotești. Păcat. Ipoteștiul a căzut mult. Casa memorială și bisericuța. Dar muzeul acela nu mai e muzeu. E părăsit, nu știu ce. Revenind, cred că toate tonurile care le aveam eu în tapiseria Luceafărului mi le-a adus acel domn în brațe. Vii. Culori care respirau vegetal. M-a impresionat paleta aceea special întocmită pentru mine. Toamna, pentru mine, este un anotimpt al esențelor maturate. Sigur, da, primăvara îmi place la nebunie că mă trezește, mă înfioară, dar mereu revin, deloc cu pesimism, la toamnă. E un romantism care nu are, nu simte nevoia explicațiilor.

– Uite, lucrările dumneavoastră atârnă de tavanul lumii în locuri dorite, visate, neatinse de mulți alți artiști. Și asta poate și datorită foliei, nebuniei Celei Neamțu de a suplimenta Cerul cu propria fereastră, alta decât cea știută, atinsă de semeni. Și astfel cerul devine Cupolă iar ferestrele de tapiserie ocnițe cu lumini aparte înmănunchiate.

– Da, de foarte multe ori mă surprind căutând începutul de cer în propriile ferestre, cele terne, oarecum banale. Dar nu-s ferestrele mele și atât ci sunt ferestrele mele de cer. Da, peretele, ca element arhitectural care împarte și desparte, mă poziționează mereu în interior, în intimitate, în locul de unde, prin acea deschidere privesc universul, haloul acela plin de curiozități și de întrebări și de alte multe la care nu ai cum să ajungi. Timpul… Timpul perceput dinlăuntru și cel din afară. Și uite că iar se zguduie casa. Trenul. Sunt la Piciorul Lupului. Fără tren simfonia locală ar fi mai săracă.

– De la ferestre, mai încolo, ușa de la casa bătrânească. Ușa, pragul care te obligă la înclinare, o înclinare cuvenită înainte de a intra între amintiri, în sacralitatea casei de curat. Și parcă este mereu începutul, senzația săvârșirii unei liturghii între icoanele memoriei.    

– Să știți că asta simt și eu. Am crescut în interiorul de cămăruțe, oricum sub proporția obișnuită. Or dacă atunci mi se păreau imense acum mă obligă sau mai bine spus îmi impun pioșenie. Iar când ating imaginea alor mei încep să se miște semnele, fragmentarele amintiri… Este ruga de la care ar putea continua o liturghie. Da. Simt asta. Simt energia aceea care mi se dăruie, poate există în obiecte, în povestea lor, în amprenta atingerilor din timp.

– Am fost aici, la casa părintească, cu o săptămână în urmă. Nucile se gogiseră demult, pe la vecini vinul nou deja se așezase în aromă și doar aici, în vie, un rând întreg de butuci încă nepărăsiți de struguri. I-am lăsat special pentru Cela, mi-a spus fratele Corneliu, să se bucure. Și m-am gândit (dar nu am întrebat) că este via pusă de tatăl Nicolae, că strugurii aceia sunt daruri încă vii, încă aducătoare aminte.

– Da, e adorabil fratele meu. Parcă am avut aceeași mamă și același tată, cum se spune când totul e normal, firesc, armonic într-o lume turbure, neașezată după cuviință. Cinci degete de la mână, de la aceeași, și sunt în deosebire. Rar, foarte rar să existe o stare de normală comuniune între frați. La noi există. Frații sunt frați sub pălăria casei, mai ales cât timp există părinții. Apoi așa, se salută la paști și la Crăciun. Nu, la noi totul este în ordine.

– Nu știu câți dintre consăteni mai cunoașteți și câți dintre ei vă mai cunosc. Dar sunt convins și aș vrea să afle și ei că nu sunt uitați, că partea necesară a duhului lor, a trăirilor, respiră, este tipărită în tapiseriile dumneavoastră. De altfel și la artistă au rămas chibzuințele de țăran dinaintea topirii zăpezilor. Că stă și se gândește ce să pună aici, ce să pună acolo, dacă se merită sau nu, dacă nu ar fi în pagubă sau dacă nu ar cere o cultură anume munca de peste măsura lui. Or cela Neamțu, dinaintea începutului unei noi tapiserii, sunt convins că are aceeași stare, că se gândește la desenul de semănătură, la ce culori are de prășit printre ițe și în ce haturi să pună rugăciunea artistică a mâinilor și minții. Ogoarele de creație.

– Frumos spus:ogoare de creație. Există pe undeva o suprapunere. Și să știți că mergând printre ogoarele colorate cu toamnă, spre Săveni, cu dealuri largi între o coamă și alta și fiind noi în Anul Șarpelui am tot șerpuit printre lanuri de porumb încă necules. Arătura de toamnă, popușoii, geana pădurilor. Da, șerpuiam printre tapiserii, pe tapiseriile vii. Mă hrăneam din cromatica lor, din registrele de interferare. Am fost în tabăra de la Iacobeni, acolo am făcut câteva ferestre. Le-am făcut în admirația mea pentru tradiția străbună, încercând, printre puținii artiști, să mă păstrez între ce a fost și ce va fi, între propunerile tradiției și reîntruparea novatoare, pe un alt limbaj, personal a temelor, frânturilor, semințele de care vorbeam. Și fereastra străbună care are acel paspartu fantastic dintr-o bucată de var, un lut văruit între lemnele clădite acolo…

– Îmi spunea un domn care răspunde de pădure, de oglinda asta de verde în care este peste putință să nu oglindească plăcerea dar și interesul fiecărui component al comunității, îmi spunea domnul acela că, înainte de a intra sub codru, simte că oamenii parcă leapădă o haină grea, simandicoasă, puțin vizibilă ochiului celui învecinat. Devine altul, firesc, iubitor, deschis lumii de parcă copilul din el ar primi cea mai tentantă acadea posibilă. Asemănător oarecum mesajul revine și din direcția femeilor care încă mai hărfuiesc ițele și iglițe  de parcă ar avea proprietatea, știința  unei anume geneze de reconstrucție a lumii. Poate și sigur că ceva mai bună, mai caldă, mai necesară.Or  puțini dintre toți aceștia au aflat ce supramăsură de celestitate le dăruiți lor, spațiului acesta, în lucrările dumneavoastră.

– Amprenta locului natal, da. Mie îmi place să spun Picioru Lupului. E ceva sadovenian, pe când Ciurea, cuvântul ăsta parcă e sărac în poveste. Sunt convinsă că fiecare locuitor de aici are iubire pentru spațiul în care își mișcă biografiile, că au și un anume orgoliu. Dar fiecare exprimă această iubire prin propriul limbaj, uneori prin propriile tăceri.

– Aminunări.

– Da. Au case arătoase, lucrează… Și aud că nu doar bătrânele sunt nedeslipite de stative, atâtea câte mai sunt, dar vin din urmă alte femei care le continuă. Asta este de aminunare, cum spui dumneata. A fost aici o călugăriță de la Agapia. Lucra la gherghief. Și, deși studentă, mă alăturam grupului de curioase pelerine, curioase și interesate în descifrarea artei pe care ne-o dăruia învățându-ne acea măicuță. Iar faptul că există încă țesătoare la Piciorul Lupului mă bucură. Încă se fac ștergare, batiste de nuntă, și astfel, adică și așa, mi se întărește convingerea că satul meu nu va muri.

– Sigur că dacă eu nu, acela nu, celălalt nu va face nimic din ce s-ar bucura să facă, atunci nu vom fi nimic. Biete cărți cu pagini albe din care nimeni, dar absolut nimeni nu va percepe trecerea noastră, rostul nostru dat prin ființare. Or lucrările dumneavoastră, îndrăznesc eu, acesta să cred, sunt tot atâtea pagini dintr-o carte de citire a duhului existenței românești. O altă propunere pentru cei de aiurea pentru a ne atinge sufletul. Iar Cela Neamțu este pe un parcurs care obligă perspectiva, timpul.

– Da. Sunt gata de tipar cu  al doilea volum al Tapiseriei Mari. Banii lipsesc dar încă nu disper. Poate că posibilii sponsori încă nu au ajuns unde trebuia. Pentru mine este extrem de important ca ceea ce creez să rămână și în coperțile unei cărți. Lucrările devin astfel documente adunate din cele 4-7 vânturi în care s-au risipit, din nenumăratele locuri unde au fost dorite. Adunate în coperți cu știința de carte cuvenită de către un muzeograf, un critic de artă, cred că povestea mea ca viață și creație nu s-ar deslâna, nu s-ar oxida. Aceasta este urma pe care artistul o lasă după ce pleacă de pe pământul acesta.

– Umbra lui de pasăre în zbor.

– Exact. Uite asta este dota, zestrea de frumos pe care o las moștenire lumii. Pusă într-o anume ordine, într-o anume liniște. Apoi albumul inițiază: descoperi neliniștile artistului, traseele ce trebuie să le parcurgi pentru a întâlni o lucrare sau alta, cea pe care, spre deosebire de album, poți s-o miroși, s-o pipăi.

– Între noi stă deschisă nevederii zestrea de lucrări ale anului ce va veni. Nu mă apropii, nu este dreptul meu și mi-i teamă că, apropriindu-mă, m-aș depărta. Ce-i acolo, înlăuntru?

– Nu știu ce este în lada asta dar sper să conțină o stare bună, să-mi ofere starea asta. Și, dacă sunt sănătoasă, mut și munții din loc. Am de făcut un crin mare de tot, de câțiva metri suprafață, apoi… planuri sunt dar totul depinde de cât de rezistent ești la cursa lungă. Tot ce fac, fac cu mare credință în Dumnezeu, așa că doar de El depinde ceea ce am eu de săvârșit și desăvârșit.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*