Romulus Guga, 30 de ani de eternitate…

Revista Vatra Veche a lui Nicolae Băciuţ a consacrat în toamna aceasta la Târgu Mureş un număr omagial Romulus Guga, tot aşa cum a facut-o şi cu Nicolae Steinhardt nu cu mult timp în urmă, poetul fiind mult mai atent cu marile noastre personalităţi din lumea culturii, chiar mai mult decât sunt revistele culturale centriste. La trei decenii de la trecerea în eternitate a lui Romulus Guga (1939-1983), ardelenii, aşa cum ştiu ei să o facă de fiecare dată, cu determinările lor adânc întemeiate, ni l-au restituit, într-o ediţie specială, cu toată aura lui, pe cel care credea în democraţia literară, dar mai mult credea în cultura care se face sub semnătură, cu conştiinţă, personalitate şi sacrificii, pe autorul unor eforturi culturale remarcabile ca şi al unei opere prin care el rămâne mereu actual şi mereu în actualitatea obiectivă a literaturii noastre.

Lui Romulus Guga îi datorăm volumul de versuri Bărci părăsite (debutul  în volum, 1968) şi, postum, volumul de Poezii (1986), romanele Nebunul şi floarea(1970), Viaţa postmortem (1972), Sărbători fericite(1972),  Adio,Arizona (1974),  Paradisul pentru o mie de ani (1974), piesele de teatru Speranţa nu moare în zori (1973), Noaptea cabotinilor (1978), Evul Mediu întâmplător (1980), Amurgul burghez (1984), unele deja republicate postum. De numele lui Romulus Guga se leagă seria nouă a revistei Vatra, fondată în 1894, la a cărei conducere se va afla din 1971. Fostul coleg şi încă prietenul său, Nicolae Băciuţ, îi închină acest număr al revistei Vatra Veche, atent şi variat alcătuit încât nu lipseşte nimic din imaginea celui elogiat. Revista, un remember complex şi echilibrat, face precizări biografice, evocări pertinente, reia în lumina  lor adevărată unele momente din viaţa scriitorului, interviuri, fragmente de proză, poezii, semnale ale receptării peste timp a lui Romulus Guga ‒ poetul, prozatorul, dramaturgul, omul de cultură. Fericit să o spună absolut din convingeri pertinente şi cu toată responsabilitatea, prozatorul aprecia prevăzător într-un interviu din 1981 (Echinox, nr.4/5.), reprodus de revistă(p.3), „că romanul românesc de azi e foarte bun și că majoritatea celor care poartă în buzunare cheile porților de mâine ale romanului sunt din Ardeal.” Şi tot atunci, Romulus Guga atrăgea atenţia că „a sosit timpul să punem stavilă obsedantului deceniu, căci în cazul acesta manierismul înfloreşte peste tot. Să lăsăm istoriei ce e al istoriei şi să pătrundem direct în realitatea imediată.”

Revenind la sumarul numărului omagial, unde au contribuit mulți dintre aceia care i-au fost aproape prozatorului și dramaturgului, observăm că și după treizeci de ani de la trecerea în neființă a lui Guga, imaginea acestuia în memoria vremii se păstrează cu argumentele operei sale și mă opresc la Ultima vară cu Romulus Guga, pagină de jurnal restituită de Nicolae Băciuţ (p.14), Scrisoare întredeschisă după trei decenii…, de Cristian Stamatoiu (15), Romulus Guga, scriitorul, de Cornel Moraru (20), Irreparabile tempus!, de Mariana Cristescu (21) Romulus Guga, întru dragă aducere aminte, de Dumitru Hurubă (18), Cine a fost Romulus Guga?, de Voica Foişoreanu-Guga (9), Aşa cum mi-l amintesc, de Ecaterina Ţarălungă (22), Romulus Guga, Amurgul burghez, opinii critice (51), Amurgul burghez. Dialog cu regizorul Dan Alecsandrescu (37), Revista Vatra, de Nicolae Băciuţ (58), Nebunul şi floarea (final), de Romulus Guga (72) etc. Nu lipsesc din revistă fotografii cu Romulus Guga, copertele ediţiilor princeps ale cărţilor acestuia sau ale unor cărţi închinate operei sale (o amintim pe cea a lui Cornel Munteanu; Romulus Guga, polifonia unei voci şi pe cea a lui Laurenţiu Blaga; Romulus Guga), ilustraţii cu scene din piesele dramaturgului jucate la teatre bucurestene sau din provincie, precum şi bustul în bronz al acestuia,  de la Şcoala Gimnaziala Răstoliţa (Mureş), datorat lui Simion Moldovan. Pentru cine nu l-a citit nici măcar întâmplător pe Romulus Guga, nici în poezie, nici în proză, nici în teatrul său, suplimentul Vetrei vechi realizat de Nicolae Băciuţ e suficient cât să îndemne la lectură, fiindcă reuşeşte imaginea complexă a personalităţii scriitorului din mărturii, din opinii, din evocări şi din scurte fragmente epice, inspirat alese de editor. Reţinem şi noi, dintre acestea, o referire la romanul Nebunul și floarea, din textul lui Cornel Moraru (Romulus Guga, scriitorul, p.20): „o adevărată bijuterie epică, unică în proza contemporană, prin forţa de concentrare narativă şi capacitatea de sugestie a simbolurilor. Transpar aici toate caracteristicile prozei lui Romulus Guga.

Romancierul îmbină reflecţia exaltată cu imaginaţia cruzimii, notaţia realistă a lumii cu metafora ei, precizia detaliului cu protecţia alegorică a faptelor. Pagina epică se transform într-un spectacol nud, în care puterea se înfruntă cu morala, crima cu umilinţa, individul uman cu principiile…” Şi o altă opinie a aceluiaşi Cornel Moraru, de data aceasta despre Amurgul burghez: „este negreşit o creaţie de anvergură europeană. Viziunea scenică  nu se depărtează esenţial de cea din poeme şi romane, iar parabola – mult mai incisivă – împrumută frecvent procedeele expresioniste, caracteristice spectacolului teatral de azi. La densitatea realului se adugă acum forţa de sugestie a mitului negativ modern, capabilă să însufleţească orice abstracţie.” Despre aceeași piesă, însuși Romulus Guga mărturisea deschis în interviul amintit, din 1981: „e o piesă despre nimicire,despre mecanismul totalitar care-şi propune să distrugă nu numai umanismul şi omul, dar care propune josnicia, cinismul şi delaţiunea şi omuciderea drept principii morale. Ura faţă de democraţie şi drepturile individuale omeneşti stă în natura unui asemenea mecanism totalitar.” Și cum personalitatea artistică a lui Romulus Guga a vibrat mesaje perene la aceleași înălțimi estetice inclusiv în poezie, reproducem și noi, în încheiere, un text propus de altfel de Nicolae Băciuț ca reprezentativ pentru tot ce a fost Romulus Guga: „ Cine va şti c-am fost/ Pe drumul acesta/ Trecător şi singur…/ Cine va şti c-am vorbit pietrei/ Despre viaţa mea…/Cine va şti/ Că n-am avut nici cer în/ preajmă;/ Şi la ce-aş fi avut?/ N-am avut nici copaci,/ Doar ultimul meu pas îmi/ Stătea în urmă/ Ca un soclu de pe care/ A plecat statuia în lume/ Să se sfarme..”(Melancolie). Statuia lui Romulus Guga însă se desăvârșește necontenit, sfărâmată în opera sa, în memoria timpului, dincoace de generația lui, prin neperisabilele fapte de cultură în care și-a lăsat semnătura.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*