Parcă-i văd cum vin puhoaie…

Moto: ”Fără a prezenta vreun act, vreun argument justificat, Mihaela Iacob, noul director, a venit într-o zi și ne-a cerut să punem cheile pe masă. Am rămas stupefiați. Cum așa? Poate avem ceva de spus, de întrebat? A zis că nu o interesează cine suntem. Am întrebat-o dacă știe că „Buciumul” a fost creat în 1992 ca un studio independent, cu statut de SRL, împreună cu Emil Loteanu și Igor Grosu. Nici asta n-o interesează. Mai mult ca atât, a afirmat că Loteanu, Tătaru și Grosu sunt pentru dânsa niște simpli cetățeni. Ne-a dat gata!” (Dintr-un interviu acordat de Viorica Tătaru, fiica regretatului regizor Tudor Tătaru)

Tudor Tătaru a fost un om. Pe-alocuri bonom. Pe alocuri nestăpânit și irascibil. Incomod pentru unii. Gazdă primitoare pentru alții. I-au plăcut murăturile, vinul și friptura. În ograda lui a locuit un măgar, un țap și o capră râioasă ca cea a Irinucăi din amintirile lui Creangă. Cocoșii de la ”Buciumul” aveau năravul să cânte prea des-dimineață  deranjându-i pe boschetarii  de la piața centrală și de pe băncile de la gara auto. Femeile de la fabrica de peste drum, de la ”Ionel” se uitau cu jind, mai ales de 1 Aprilie, când Tudor Tătaru, președintele Uniunii Umoriștilor din Republica Moldova declarase această zi cu drept de sărbătoare națională. Aprilie aparținea nu numai umorului, ci coincidea pe bune și cu ziua lui de naștere. Lui Tudor îi plăcea să aibă oaspeți. Numai el știe de unde aducea toate bunătățile acestui pământ ca să nu-i pălească obrazul în fața musafirilor.

Cui nu-i plac zaiafeturile? Mai ales când leșuri de berbeci, porci și alte animale domestice se învârt la proțap și vinul spumegă în ulcioare și pocale ca o Dunăre în minusculul port de la Giurgiulești (880 de metri) dat cu scrâșneală din dinți de către vecinii ucraineni, care de câteva zile încoace tămâiază Rada ca să nu nimerească în Uniunea Europeană. Pentru că muscalul nu le dă dezlegare din brațele vânjoase ale atletului Vladimir Putin.

Am fost și eu invitat la serbările de iarnă, la cele câmpenești, la plăcintele lui Dănilă Prepeleac și vreau să vă spun că am întâlnit acolo lume de pe lume.  Tudor nu era un om lingușitor din fire. Dar îi plăcea să fie fotografiat alături de oamenii mari ai momentului.  Pe podișul din fața  cuptoarelor , a faunei și a florei adunate în bună orânduială, și-au plimbat pașii Mircea Snegur, Petru Lucinschi, Vladimir Voronin—tustrei capi de țară la acea oră aprilină sau decembrină. Ei aveau un statut aparte. În primul rând, dădeau mâna cu cine trebuia de dat, gustau din pâine și sare manierat și își cotileau trupurile sătule spre o masă mai dosită de ochii plebei, care avea urâtul obicei să mai cânte, să mai scape câte o vorbă injurioasă sau și mai nedemn, să sughițe în prezența  iluștrilor oaspeți și din imprudență să scape niște vânturi mirositoare a curechi murat .

”Buciumul” avea și artiști sezonieri, împrumutați de la Teatrul Satiricus ”Ion Luca Caragiale”, dar și din cei cu acte în regulă, cum ar fi Gheorghe Drobot, nea Costache, Lidia Valeanschi, Eugenia Botnaru  și încă alții, care aveau prezență liberă, în afară de ziua lefii, când Tudor îi ospăta din contul lefii sale care era mai mică ca a paznicilor. Nu putea el să-și permită să-i remunereze prost pe străjerii, veniți tocmai de la Costești sau Pojorăni. Taică-său Ștefan nu i-ar fi iertat comportamentul necuviincios  față de clasa muncitoare. Trebuie să vă spun că paznicii erau , de felul lor, gospodari neîntrecuți.  Puteau meșteri orice. Au cioplit chiar și un bust pentru Tudor, ce-i drept secundați de către sculptorul Constantin  Constantinov, fiul lui nea Costache. Erau opriți doar de la sectorul vinicol și cel al murăturilor. Uneori, prin   postul Crăciunului, le permitea să pritocească varza și chiar s-o guste, dacă erau după o crâncenă mahmureală. Dar toate astea sunt doar niște pretexte și eu vi le spun nu de dragul spusului, ci vreau să se afle că ”Buciumul” lui Tataru e în mare pericol de a dispare de pe harta Chișinăului și din inimile noastre, care nu sunt prea solidare cu fiica marelui regizor, care ne cere ajutorul. Iar ajutorul nostru ar fi să scriem o petiție în adresa Primăriei și să o iscălim. Să solicităm ca Viorica Tătaru să ducă mai departe ”ce n-a reușit nici tata”. Știu: îmi veți reproșa că un post de director nu se dă sau nu se lasă prin moștenire. Și poate că veți avea dreptate. Dar să-mi spuneți, voi luminate fețe, care l-ați dat ” hura” și l-ați lăudat pe Tudor Tătaru, de ce ar trebui să fiți muți acum? Eu am apucat munții de moloz și gunoi pe care timp de jumătate de ani i-a tot cărat Tudor cu o autobasculantă. Pe urmă a nivelat pământul și a înălțat un cvartal de case. El putea lesne să privatizeze acele case, dar onest fiind, n-a făcut-o. O vor face-o alții. Nesimțiții.

La serbările lui Tudor veneau și confrații noștri de breaslă: Victor Pavliuc, Ion Diviza, Consrtantin Tănase, Gheorghe Bâlici, Igor Grosu, Alexei Repede și mulți alții. Se zice că am fi puterea a patra. De ce nu am fi și puterea întâi, ”oprind orânduiala cea crudă și nedreaptă”.

Ieșiți din puhoaiele de altă dată. Așa cum ați ieșit de multe ori: în straie de sărbătoare și fără violență. Iar povestea cu ”beciul torturilor” e doar o poveste pe care o născocise acel care a purtat pe umeri sicriul comunistului Victor Stepaniuc (viu acum și la acea oră), s-a răsculat împotriva babei Jenia alias Eugenia Ostapciuc, o poveste a  celui care s-a pupat și s-a certat cu viforul roșu—Vladimir Voronin.

Tudor ne-a lăsat o carte, niște amintiri. Și o fântână în curtea Buciumului. Apa vine de la 120 de metri adâncime. Plângeam ca o fântână, zice Ioana Postelnicu, cea mereu îndrăgostită de spiritul lui Eugen Lovinescu. Cineva vrea să scuipe în fântâna lui Tătaru. Cu toată stima și respectul, față de noua directoare a Buciumului, dar îmi permit să o detest. Pentru că nu se dă buzna peste un templu construit fie și de un ”păcătos”. Sunt sigur că toate drumurile vor duce spre Buciumul cel nou în fruntea căruia se va afla o femeie cu nume de floare, adică de Viorica Tătaru, care are vrerea și studiile necesare și talentul lui taică-său.

Tudor Tătaru a fost un om. Cu nimic mai rău decât noi. A avut 14 profesii. Și cea mai de preț a fost—HĂRNICIA. Iar când s-a împlinit o jumătate de an de la trecerea lui peste liliecii Cimitirului Central, au năboit ca niște corbi pândarii de gheșefturi de la Primărie. Și nu-i prima lor tentativă de prădăciune. Marele maestru Fănuș Neagu le zicea altfel…

One Response to Parcă-i văd cum vin puhoaie…

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *