Zilele trecute, șeful Bisericii Romano-Catolice, Papa Francisc, a făcut câteva afirmații șocante, care au ieșit din tiparele obișnuite ale discursurilor mai marilor lumii catolice. Aflat în America de Sud, el a spus, printre altele, că ,,un episcop nu trebuie să aibă atitudinea unui prinț sau a unui birocrat”. Este o afirmație, care face rezumatul convingerilor noului papă privind portretul adevăratului ierarh în societatea de astăzi. Nu este doar o zicere demagogică, ci ea rezumă însuși felul de a fi al său. Înainte de a fi papă, Francisc era cardinal în Argentina, adică ceea ce ar fi patriarhul în Biserica Ortodoxă. Ei bine, aflat în această postură, cardinalul putea fi văzut în metrou, în autobuz și în tramvai, putea fi văzut la ghișee, unde aștepta la rând să-și plătească facturile, taxele etc. Era un caz unic, neobișnuit, în lumea catolică și nu numai. Modestia aceasta, dusă până la smerenie, impresiona populația. Adăugând aceste maniere la simplitatea în îmbrăcăminte, la lipsa fastului care însoțea pe alți confrați ai săi la slujbe și tot felul de împrejurări, știutele și neștiutele fapte bune, fapte de milostenie și de într-ajutorare a semenului, care făceau parte din viața și activitatea ierarhului, au făcut din el un personaj aparte, neobișnuit în vremea noastră.
Trăiam în vremea în care scandalurile din lumea bisericească romano-catolică nu se mai sfârșeau și aveam impresia la un moment dat că întregul cler al acestei Biserici este decăzut din punct de vedere moral. Aceasta era imaginea publică! Era dureros să vezi cum o Biserică în care luminile și umbrele s-au succedat neîntrerupt, ori au conviețuit în mod straniu, este într-o continuă cădere. Ea era Biserica-soră a Bisericii Ortodoxe. Cele două au fost clădite pe jertfa Mântuitorului, s-au consolidat prin harul Duhului Sfânt primit de Sfinții Apostoli la Cincizecime și transmis prin Taina Sfintei Hirotonii de-a lungul veacurilor ierarhilor, preoților și diaconilor. Cele două Biserici au format o singură Biserică până la Marea Schismă din 1054, când s-au despărțit și despărțite sunt și azi. În Biserica Romano – Catolică s-au remarcat oameni de înaltă trăire religioasă, laici și clerici, mulți sfinți, care au pecetluit cu viața și sângele lor misiunea de a răspândi Cuvântul lui Dumnezeu în lume. Tot în Biserica Romano-Catolică, însă, a fost inchiziția, care a dat morții nenumărați oameni nevinovați; tot aici a fost papa Borgia, care a săvârșit adevărate orgii. În Biserica Romano-Catolică s-au construit nenumărate catedrale, care uimesc și azi prin valoarea lor artistică, dar tot în această Biserică au fost conchistadorii, care au trecut prin foc și sabie pe localnicii de pe continentul american în numele credinței creștine. În Biserica Romano-Catolică au evoluat mari artiști ai lumii în domeniul picturii, sculpturii, arhitecturii, muzicii, literaturii, savanți de talie mondială etc., dar tot în această biserică au fost condamnați la ardere pe rug, la închisori grele, savanți și oameni de cultură din diferite vremi. Această biserică a convertit la creștinism sute de milioane de oameni de pe planetă; din această biserică s-au desprins bisericile protestante, Biserica Anglicană și puzderia de culte neoprotestante.
În cadrul Bisericii Romano-Catolice, această biserică a contradicțiilor, a înălțărilor și prăbușirilor, au apărut în ultimele decenii scandaluri răsunătoare, care au aruncat pete și semne de întrebare asupra credibilității clerului său. Cei ce au călătorit în Apus, mărturisesc că bisericile catolice, imensele catedrale, au devenit muzee de artă, dar ca locașuri de cult sunt goale. Credincioșii sunt mai mult cu numele, mulți emigrează spre alte culte creștine, alții spre alte religii, cum ar fi cea musulmană, cea budistă etc. Clerul romano-catolic, în special cel superior, este victima a cel puțin trei patimi, cu care a fost ispitit însuși Mântuitorul Iisus Hristos. Acestea sunt: mărirea și aroganța, bogăția materială, lăcomia sau arghirofilia. Aceste patimi nu sunt noi în istoria acestei biserici. În istoria ei a avut destule momente în care înșiși papii au fost stăpâniți de astfel de metehne. Credincioșii au simțit aroganța unor preoți și ierarhi, au văzut bogăția altora pe fondul unei crize generale tot mai acute, au suportat povara tot mai mare a subvențiilor și dărilor de tot felul și s-au îndepărtat tot mai mult de biserica lor strămoșească.
Alegerea papei Francisc a fost un adevărat miracol dumnezeiesc. Venirea în fruntea Bisericii Romano-Catolice a unui papă cu maniere și cu un mod de viață ca cel menționat mai sus a schimbat optica și convingerile multora. Continuă să uimească prin măsurile cu adevărat revoluționare, pe care încearcă să le ia. Papa vrea să reîntoarcă Biserica Romano-Catolică în mijlocul societății, să-i regăsească rosturile și misiunea adevărată în lume. Propune schimbări radicale în disciplina clerului superior și inferior. Papa încearcă să readucă accentul pe biserica-comunitate, în ciuda faptului că el fusese vehiculat când pe biserica – instituție, când pe biserica – stat și biserica – suprastat. Papa dovedește un curaj mai puțin obișnuit, cerând cardinalilor și episcopilor săi să redevină apostoli ai lui Hristos, urmași adevărați ai lui Hristos și să părăsească poziția atât de ispititoare de ,,prinți” și de birocrați ai Bisericii. Papa cere clerului să redevină misionar, adică să aibă ca prim obiectiv răspândirea învățăturii creștine, consolidarea convingerilor moral-religioase, statornicia în credință. Biserica se confruntă azi cu probleme majore și trebuie să – și redefinească pozițiile, comportamentul, relațiile cu laicatul(credincioșii), pentru a putea naviga ai departe pe marea vieții spre limanul Hristos. Dacă apelul papei nu va fi auzit sau va fi răstălmăcit, corabia Bisericii se clatină în contextul unei lumi atât de instabile, atât de bulversate, atât de tensionate.
La vremuri de cumpănă și de grele încercări, Dumnezeu își trimite oamenii providențiali, care fac istorie. Se pare că și papa Francisc este un astfel de om.
Lasă un răspuns