Arhiva zilnică: 26 noiembrie 2013

Pași în Archaeus…

Data: 19 ianuarie 2025 by Grid Modorcea

Am fost la Biblioteca Academiei Române și m-am cufundat din nou în manuscrisele lui Eminescu. Am trăit în preajma lor cele mai frumuoase clipe din viață. Așa cum am trăit de fiecare dată când le-am pipăit cu ochii. Sunt vindecătoare. Când aveți probleme, mergeți și priviți-vă în oglinda lor clară, limpede, și veți găsi pașii salvării și soluția ieșirii din ceață.  Opera lui Eminescu se află în manuscrisele lui. Te afunzi în ele ca într-o fântână a timpului,  din care ieși purificat. Nimic din plasma vie a manuscriselor nu trădează pierderea controlului. Dați-mi o mostră din creația lui care să-i dovedească nebunia. Nu există. Totul e clar la el, logic, limpede ca un cristal. Nici un delir, nici o angoasă hamletiană. Pur, ca natura sfântă, ca izvorul primordial. Manuscrisele sunt oglinda acestui veștmânt divin. Ele sunt fundamentul creației sale. Alții l-au înnebunit, au scornit că a fost nebun, nebunii dracului! Gașca Patapleșanu i-a zis „cadavru din debara” și l-a aruncat sub preșul istoriei, prăfuiții naibii! L-au terfelit că a fost pitic, păros, ghebos, urât, când poza făcută la Viena îl arată LUCIFERIC, așa cum spune Divinul Critic. Bădița Creangă îl considera „un om frumos, cu o voce de aur,  petrecăreţ şi pus pe glume şi poveşti”. Câtă logică în Archaeus, câtă limpezime în poezia, teatrul și proza lui, parcă te-ai uita într-o apă clară, oglinda eternității.

Nici nu spui că a fost contemporan cu Nenea Iancu, căruia, când l-a angajat la ziarul „Timpul”, i-a explicat cum stăm cu moftul și el imediat a scos gazeta „Moftul român”  și i-a zămislit pe moftangii. Și ce ordonat și frumos scris avea Eminescu! Scrisul lui pare scos din caligrafia poeților medievali chinezi sau din arta miniaturiștilor olandezi, dar îl puteai citi și pe fața lui, când, la 19 ani, s-a fotografiat la Viena. Numai amartaloii scornesc că era negricios, că arăta ca dracu’, să-i ia dracu! Și că înjura, și că scuipa… dar am mai spus, să-i ia dracu!

A ajuns să trăiască din chetă publică, și din sanatoriu în sanatoriu,  dar prietenii, ca să-i îngrijească mormântul la „Bellu” și să-i cinstească memoria, au creat un Fond „Eminescu”, care a ajuns azi la peste două milioane de euro. Nu mai vorbim de moștenirea sa poetică, din care s-au înfruptat tooți, o moștenire incalculabilă. Unde este acum acest Fond? Cine a făcut moșie din el?! Unde vă este mila creștină, cultul pentru marele geniu pe care l-ați pustiit? Nici după moarte nu-l lăsați să doarmă? Mergeți la Academie, să vă reflectați în oglinda manuscriselor lui, să vă aflați identitatea adevărată, în ea se vede patria întreagă și frumusețea poporului român! Și atingeți ușor literele poeziei Eu nu cred nici în Yehova, veți simți o adiere de nouă lume, fiindcă lumea lui Yehova ne-a dat civilizația iudeo-creștină, o copie a crimei fratricide, după ce Cain l-a ucis pe Abel, ne-a dat inchiziția, holocaustul, războaiele mondiale, uciderea fraților între ei în Ucraina și Gaza, dar Dumnezeul lui Eminescu este altceva, este Deus Disidentum, un Dumnezeu apofatic, gata pentru O Nouă Geneză.

Am doi sfinți la care mă închin, Iisus și Eminescu. Modele ale Inocenței și Seriozității. Poeziile poetului sunt rugăciunile mele. Și când se gândea la Kamadeva, spunea „eu sunt budist”! Și când a scris despre Kama, Kamadeva, zeul indic al iubirii?  Când alții îl scoteau din lumea rațională și-i tergiversau ajutorul de la stat, 120 de lei, pe care i-a primit post-mortem, când nu mai avea nevoie de ei. Avea nevoie numai de liniște și pace.

Cum avem și noi. Eminescu este liniștea și pacea noastră, echilibrul și mândria de a fi român. Ceea ce mă deranjează la Eminescu, este faptul că nu a fost nebun.

Religia sau nevoia stringentă a omului de Transcendent: Elemente de filosofia religiei (2)

Data: 19 ianuarie 2025 by George Petrovai

I. Homo religiosus: d)Transcendența spre Sfârșit – Transcendența înainte (spre Sfârșit sau Escaton) are sens numai dacă admitem că istoria se îndreaptă spre ceva (Scop, Țintă finală), concepție cu totul necunoscută societăților arhaice, pentru care, ne înștiințează Mircea Eliade, timpul nu este istoric, ci mitic. De-abia odată cu profeții evrei apare indicația clară că timpul are un sfârșit sau un apogeu spre care converg toate evenimentele umane, pentru ca în Noul Testament el să fie „sfințit prin întruparea lui Cristos” (M. Eliade). Poate că cea mai autorizată opinie la acest capitol este aceea a filosofului american  Thomas J. Altizer. Considerându-l pe Nietzsche primul creștin radical și însușindu-și de la el expresia „Dumnezeu este mort”, Altizer s-a pornit să extragă toate implicațiile religioase ale acestui gen de transcendență. Dar prin afirmația că Dumnezeu este mort, Altizer nu înțelege că n-a existat niciodată un Dumnezeu viu, că noțiunea de Dumnezeu a încetat să mai aibă eficiență în zilele noastre sau că, așa cum susține filosoful evreu-austriac Martin Buber, El este ascuns vederii omului, atâta timp cât are grijă să precizeze: „Orice om contemporan, receptiv la experiență, știe că Dumnezeu este absent (fenomenul buberian al «eclipsării» lui Dumnezeu, nota mea, G.P.), dar numai creștinul știe că Dumnezeu este mort, că moartea lui Dumnezeu este un eveniment final și irevocabil”. Generată de moartea lui Hristos, moartea lui Dumnezeu este astfel explicată de cugetătorul american: „A ști că Dumnezeu este Isus, înseamnă a ști că Dumnezeu Însuși a devenit trup: El nu mai există ca Spirit transcendent sau ca Domn suveran…”

Vasăzică, dacă admitem că Iisus este totuna cu Dumnezeu, „cerul a fost golit de Dumnezeul său atunci când Cristos a venit pe pământ”, altfel spus că „Ființa esențială sau originară trebuie să fie abandonată într-o formă vidă și fără viață”, atunci când, prin intrarea în lume, „Spiritul se golește cu adevărat de El Însuși”. Mai mult de-atâta, Altizer vorbește de-o dublă moarte a lui Dumnezeu: una în sens general prin întrupare, adică prin părăsirea tărâmului Spiritului și intrarea în cel al cărnii, cealaltă în sensul particular al morții pe cruce. Evident, fiecare moarte cu conținutul ei cutremurător de profund: întruparea este reală doar atunci când săvârșește moartea a ceea de la origine a fost sacru, iar Cuvântul devine „cu adevărat și complet carne” numai prin moartea Lui pe cruce. Tot Altizer ne spune că, pentru a putea înțelege cum rezultă „moartea” lui Dumnezeu prin întrupare, trebuie să-L considerăm mai degrabă un proces decât o Ființă: „Dumnezeu părăsește sau neagă pasivitatea Sa originară într-un mod progresiv, dar hotărât, devenind trup atât în realitatea lumii și a istoriei, cât și ca realitate a lumii și istoriei”. Pe scurt, asta înseamnă că „Dumnezeu trebuie să moară la Încarnare, pentru că Dumnezeu este un proces dialectic și istoric, care ajunge să se realizeze numai prin negație” (N. Geisler).

Rezultă din cele de mai sus că, prin întrupare și „moartea” lui Dumnezeu, transcendența este definitiv pierdută? Căci Altizer afirmă sus și tare că „moartea lui Dumnezeu desființează transcendența, teologia făcând posibilă o imanență nouă și absolută, eliberată de orice urmă de transcendență”. Moarte cu adevărat pentru filosoful american sunt doar formele tradiționale ale transcendenței (înapoi și în sus), nicidecum transcendența înainte sau în direcția de mișcare a istoriei, de îndată ce el susține, aidoma lui Rudolf Bultman, că noțiunea noutestamentară de Împărăție a lui Dumnezeu este categoric escatologică, că „omul credincios trebuie să rămână deschis în fața viitorului” și că un creștin radical are o speranță de tip escatologic.

Un alt punct de vedere este acela care se declară de acord cu transcendența escatologică, dar – întrucât Dumnezeu nu poate fi găsit dincolo de lume, ci numai în oameni – afirmațiile despre transcendență trebuie traduse în termeni imanenți (teologia și etica sunt imanentiste), vorbirea teologică să fie transpusă într-un limbaj imanent antropomorfic (afirmațiile despre Dumnezeu trebuie convertite în afirmații despre om), iar religia să fie secularizată prin umanizare, respectiv prin înțelegerea ei în termeni obișnuiți, condiții în care creștinul Îl va cunoaște pe Dumnezeu în omul Iisus, Cel care a spus: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14/9).

e) Transcendența spre un Centru – Acest tip de transcendență cuprinde următoarele trei direcții:

e1) Centrul mitic primitiv al vieții

Mircea Eliade ne face cunoscut că în toate religiile preliterate apare manifestarea Sacrului în „centrul” lumii: în acest centru se clădește altarul templului în jurul căruia primitivul își organizează viața, respectivul centru fiind perceput ca „ușa” sau „poarta” prin care se poate ajunge la Transcendent. Acest centru este locul unde se repetă miticul și Sacrul este la el acasă, iar orânduirea vieții în jurul lui poartă numele de cosmizare (realizarea unei creații în miniatură).

e2) Centrul mistic al Universului

Convingerea misticilor că Dumnezeu este Centrul a tot ce există a fost sintetizată de Maestrul Eckhart în splendida definiție: „Dumnezeu este sfera infinită cu centrul oriunde și a cărei circumferință nu este niciunde”. La rândul său, Plotin îl vede pe Unic ca fiind Centrul în care omul se centrează pe sine însuși („Centrul coincide cu centrul”), atunci când, prin uniune mistică, el trece dincolo de sine și se contopește cu cel Suprem.

e3) Centrul din Mediul Divin

Faimosul iezuit Teilhard de Chardin încearcă să depășească mitologia păgână și misticismul medieval, însă păstrează în concepția sa un Centru transcendental pe care-l numește Mediu Divin. Pe Dumnezeu („Punctul ultim către care converg toate realitățile”) el Îl concepe ca pe o Sursă sau un Centru aflat oriunde și care, tocmai fiindcă este Centrul, umple întreaga sferă, căci posedă puterea absolută și finală de-a uni și de-a completa „toate ființele în sânul Său”, acel Mediu Divin unde „toate elementele Universului se ating unele pe altele prin ceea ce este mai lăuntric și mai intim în ele”. Întrucât Dumnezeu este Centrul întregii existențe, Chardin ne îndeamnă ca, fără a părăsi lumea, să plonjăm în Dumnezeu, adică „să ne așezăm noi înșine în Mediul Divin”, dar într-un asemenea mod, încât omul să nu se piardă pe sine în Centru, ci căutând să rămână el însuși în timp ce, prin unire, urmărește să devină celălalt. Cu completarea că, în ceea ce-l privește pe creștin, imensul farmec al Mediului Divin se datorează contactului dintre uman și divinul „revelat la Epifania lui Iisus”. Doar astfel, adică nesuprimând realitatea istorică a Mântuitorului (variantă în care omniprezența divină devine vagă, imprecisă și convențională în lipsa unei verificări decisiv-experimentale), „nu ne îndepărtăm niciodată de Isus al Evangheliei”, oricât de departe ne-am situa de Centrul divin al misticismului creștin. În concluzie, „noi transcendem spre Centrul divin, care este focalizat de Cristosul istoric” (N. Geisler).

f) Transcendența în Adâncime sau spre Temelie

Acest tip de transcendere nu este nou, fapt dovedit atât de Biblie, unde Dumnezeu este socotit temelia vieții credinciosului (psalmistul exclamă în Psalmul 18/2: „Doamne, Tu ești stânca mea, izbăvitorul meu!”, iar apostolul afirmă în 1Corinteni 3/11: „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă și care este Isus Hristos”), cât și de mistici, adică de aceia care vreme îndelungată au căutat divinul în adâncul sufletului lor. Astăzi, în plină epocă modernă, se constată o strânsă legătură între transcenderea „în jos” sau „în adâncime” și vehementa respingere a formelor tradiționale de transcendere (retrospectivă și verticală): Fiind incurabil religioși, oamenii trebuie să transceandă, așa că, atunci când nu mai este cu putință „înapoi” sau „în sus”, ei vor merge „în jos”! Unul dintre principalii promotori privind validarea ideii de transcendență pentru omul modern a fost episcopul anglican John A.T.Robinson, cel despre care Norman Geisler spune că a fost „conducătorul lipsit de entuziasm al unei revoluții în direcția transcendenței spre adâncime”.

Inspirat de Rudolf Bultmann și mergând pe urmele lui Paul Tillich, gânditorul teologal care afirmase că ”Dumnezeu nu este altă ființă, ci este adâncul și temelia tuturor ființelor”, episcopul Robinson va susține că oamenii trebuie să părăsească noțiunea vetustă de „Cel de Sus” sau „Dumnezeu din ceruri”, precum și falsa imagine a „Bătrânului din Cer”, deoarece acest mod naiv-primitiv de a-L închipui pe Dumnezeu dincolo de spațiul cosmic („sus” sau „în afară”) este, în zilele noastre îmbibate cu știință, mai degrabă „o piatră de poticnire decât un ajutor pentru credință”. Cu toate astea, nedispus să înlocuiască un Dumnezeu transcendent cu unul panteist și imanent, Robinson își propune ca printr-un limbaj religios mai sugestiv să-L înlocuiască pe Dumnezeul din „înălțime” cu acela din „adâncime”. Da, căci cuvântul „adânc” nu numai că este opusul „superficialului”, dar el semnifică totodată cu mult mai mult decât opusul termenului „înalt”.

În altă ordine de idei, cum este de presupus că un Dumnezeu aflat la mare distanță nu poate fi implicat întotdeauna în problemele omului, iată motivul pentru care „înălțime” are adesea înțelesul de indiferență, pe cînd termenul „adâncime” sugerează preocupare.

Vasăzică, ne asigură Robinson, nefiind afirmațiile teologice o descriere a Ființei supreme, ci „analiza adâncimilor unor relații personale”, rezultă că Dumnezeu sau „adevărul și realitatea «lucrurilor din adâncime»” este dragoste. Totodată, din faptul că omul care recunoaște transcendența lui Dumnezeu „este acela care recunoaște necondiționatul în relațiile condiționate ale vieții și îi răspunde prin relații personale necondiționate”, avem dovada că Dumnezeul necondiționat, întrucât este adâncimea și semnificația ultimă a relațiilor condiționate ale vieții, „poate fi găsit numai înlăuntru”. Pe scurt, concepția lui Robinson spune: Fiind deja perimată transcendența „în înălțime”, ea trebuie înlocuită cu una „în adâncime”, proces prin care Transcendentul situat „acolo sus” este detronat de către Transcendentul situat dedesubtul nostru. Tot aici se încadrează ansamblul concepțiilor de la Freud încoace, potrivit cărora fie că subconștientul este identificat cu Transcendentul, fie că este strâns legat de el. Astfel, Eliade este  de părere că singurul contact real al omului modern cu Sacrul cosmic se efectuează prin inconștient (tărâmul misterios și incontrolabil pentru conștient), „fie prin visurile sau viața lui imaginativă, fie prin creațiile lui care apar din inconștient”, W. James consideră că Transcendentul este cel puțin „continuarea subconștientă a vieții noastre conștiente”, iar Carl Jung Îl identifică pe Dumnezeu cu subconștientul colectiv al oamenilor. De altminteri, chiar și aceia care nu efectuează această identificare, consideră că Transcendentul ar fi subconștientul omenirii, mai bine spus ceea ce transcende conștiința oamenilor. Toate ca toate, dar dacă prin „realitate” înțelegem independența de subconștientul individual sau colectiv, atunci cum poate fi verificată realitatea Transcendentului?…

g) Transcendența în Cerc

Din această categorie face parte Transcendența printr-o eternă recurență și Transcendența prin eternă absurditate, ambele forme fiind răspunsul filosofic al omului modern la neliniștile sale de natură metafizică.

g1) Transcendența printr-o eternă reîntoarcere

Prin Friedrich Nietzsche avem dovada clară că până și ateii cei mai înverșunați au trebuință de transcendență și că esența ateismului nu este totuna cu negarea oricărei forme de transcendență. Da, pentru că deși a strigat în gura mare că Dumnezeu este mort și în pofida afirmației categorice că „Dumnezeu este zeificarea nimicului, voința de a proclama nimicul drept sfințenie”, totuși, în scrisoarea adresată lui Franz Overbeck pe 2 iulie 1885, revoltatul și ireverențiosul Nietzsche se plânge de insuportabila singurătate a vieții sale fără Dumnezeu… Dacă din punct de vedere conceptual, Nietzsche nu a fost de acord nici cu teismul și nici cu panteismul, din punct de vedere existențial el a optat pentru un substitut al transcendenței, pe care l-a numit „dorința eternei reîntoarceri a aceleiași stări de lucruri”, susținând că, întrucât eterna recurență este din această lume și acționează asupra omului, ea surclasează pierderea divinității și se constituie în singura cale pentru depășirea nihilismului total. Astfel, ne spune gânditorul german, comparativ cu toate religiile care disprețuiesc această viață ca ceva curgător, eterna reîntoarcere devine o veritabilă religie a religiilor, eternul  Centru al existenței fiind înlocuit de el cu eternul Ciclu al timpului. De unde rezultă radicala schimbare a transcendenței și a timpului: transcendența „în afară” către o circumferință infinită este înlocuită cu transcendența la nesfârșit în jurul unui cerc, iar locul timpului liniar și transcendent către un sfârșit este luat de un timp ciclic, ce „transcende înlăuntrul propriului său Circuit Etern” (N. Geisler).

g2) Transcendența prin eterna absurditate

Filosoful absurdului, implicit al transcendenței prin eterna absurditate, este Albert Camus. În concepția acestuia, absurdul devine dumnezeu (în înțelesul cel mai larg al acestui cuvînt) și „iluminează totul”. Camus, un incurabil rebel față de orice semnificație superioară, are deplina convingere că „viața este absurdă și că absurdul nu duce spre Dumnezeu”, motiv pentru care nu vrea să întemeieze nimic pe incomprehensibil și nu dorește să-L nege pe Dumnezeu, dar, necunoscând nicio semnificație a vieții dincolo de cea umană, nici nu vrea să apeleze la divin. De ce ar face-o, atunci când viața i se prezintă la fel de irațională ca și chinul lui Sisif, cel care a fost condamnat să rostogolească o piatră mare spre vârful unui deal, pentru ca piatra să o ia la vale mai înainte de-a atinge vârful și procesul să fie reluat la nesfârșit?! Aici, în acest punct sisific, unde, ne informează Geisler, „omul se transcende pe sine revoltându-se împotriva nihilismului prin afirmarea eternă a caracterului ciclic al vieții sale absurde”, resemnarea lui Camus în fața absurdului aduce foarte mult cu eterna recurență a lui Nietzsche, atitudinile ambilor urmând calea transcendenței circulare. Vasăzică, deși nu există nicio rațiune pentru care absurditatea să fie transformată în Dumnezeu și niciun Dumnezeu care să transceandă absurditatea, totuși, cineva poate transcende nihilismul personal atunci când „acceptă de bună voie” eterna absurditate a vieții.

Exploratorul Ilarie Mitrea – primul român care a ajuns în Australia și în Indiile Orientale (Indonezia)

Data: 19 ianuarie 2025 by George V. Grigore

Dacă treceți pragul Muzeului de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București, trebuie să știți că o parte din colecțiile de piei de animale și preparate în alcool din toate clasele de vertebrate și crustacee provenite din insule ale Oceanului Indian au fost donate de către Ilarie Mitrea (Hilarius sau Ilarie). Acesta poate fi trecut în grupul exploratorilor României care au deschis drumuri spre tărâmuri încă necunoscute, precum America de Nord și Indonezia. Acesta s-a născut la Rășinari (jud. Sibiu; localitatea unde s-au născut Octavian Goga, Emil Cioran și a fost înmormântat Andrei Șaguna) și deși nu a avut cele mai bune posibilități materiale, provenind dintr-o familie modestă (fiind fiu de oieri (Bucur și Stanca, născută Blezu) proveniți din Țara Moților), a urmat liceul romano-catolic din Sibiu, unde prenumele ortodox al acestuia a fost latinizat în „Hilarius”. A devenit apoi student la medicină la Cluj, dovedind de mic abilitățile intelectuale cu care era înzestrat. Continuă studiile și obține doctoratul la Viena în anul 1864. În perioada martie – august 1865 călătorește în Germania, Franța și Australia ca medic chirurg pe vasul Peter Godefroy care făcea cursa Hamburg- Brisbane. Din acest motiv, poate fi considerat primul român care a călătorit în Australia. Ca ofițer medic al corpului expediționar austriac trimis în sprijinul lui Maximilian de Habsburg, împăratul Mexicului (fratele împăratului Franz Josef), călătorește în Mexic (iunie 1866 – aprilie 1867) împreună cu medicul Ioan Arsenie (1838-1883), acolo unde s-a aflat pe linia frontului, în lupta de eliberare națională a mexicanilor conduși de Benito Juarez.

Activitatea lui nu s-a redus, însă, doar la cea de medic, fiindcă acesta a devenit pasionat de limba, cultura și arta băștinașilor de acolo, aspecte pe care obișnuia să le consemneze. După ce Maximilian a fost împușcat de mexicani, Mitrea și-a continuat activitatea în slujba comunității mexicane, de unde se întoarce cu medalie din partea împăratului Napoleon al III-lea, pentru merite pe care nu le cunoaștem în present. În anul 1868, Ilarie Mitrea a revenit în satul natal de lângă Sibiu, aducând după sine colecții etnografice diverse. Dorința de a-și deschide un cabinet medical în Transilvania, unde să se stabilească, nu a fost îndeplinită din cauza refuzului de a i se acorda dreptul de liberă practică. Ba chiar autoritățile austro-ungare doreau să-l acuze de trădare pentru faptul că a susținut comunitățile mexicane. Apoi se înrolează în 1869 în armata colonială olandeză din Indiile Orientale Olandeze (Indonezia). În perioada 1869-1894 Ilarie Mitrea apare ca „ofițer al sănătății” în cadrul armatei coloniale olandeze. Ia parte la principalele campanii ale acestei armate. Între 1869-1872 îl găsim în Sumatra la Palembang și Padang, între 1872-1876 la Bandjermassin, Barabai și Moeara Teweh Kalimantan. În acest timp se căsătorește cu o malaieză localnică, Wattam Kadam, care i-a fost de un neprețuit ajutor, cu care a avut doi copii, Petru (n. 1875, Moeara Teweh – m. 1965, Ankara) și Maria (n. 1877, Anjer, Java – d. 1953, Sibiu). Pe baza actelor care s-au păstrat s-a putut reconstitui traseul său ca medic militar în diverse insule din Indonezia, urmând unitatea militară din care făcea parte. Paralel cu o prodigioasă activitate medicală, încă din 1870, Mitrea va începe să colecteze diverse animale din Insula Sumatra, insula Java și Insula Celebes (Sulawesi). Putem bănui că Mitrea a colectat piesele zoologice și etnografice în timpul permis de acțiunile militare ale armatei din care făcea parte.

În cursul acestor călătorii studiază etnografia regiunilor unde ajunsese, colecționând obiecte casnice și de cult, podoabe, arme, țesături și împletituri care au îmbogățit muzeele din Viena (unde i-a fost determinat parțial materialul) și București. Colectează și clasează un număr mare de plante (din păcate acestea nu s-au păstrat, fiind menționate doar de presa timpului) și animale (între ele specii rare de păsări și mamifere, cum este „maimuța năsoasă”) pe care în 1882 le oferă Muzeului național de Istorie naturală Grigore Antipa din București, unde o sală chiar îi poartă numele. Face și o a doua donație în 1895, la pensionarea sa din armată. A fost răsplătit de olandezi cu două medalii pentru calitățile sale medicale și de regele Carol I al României cu două medalii „Coroana României” ca recunoștință pentru gestul său de mare donator. Colecția sa zoologică la momentul predării cuprindea peste 1000 de exemplare de animale (insecte, moluște, crustacee, pești, amfibieni, reptile, păsări și mamifere). Datorită lipsei de spațiu, piesele au rămas în cea mai mare parte închise în lăzile în care fuseseră expediate, fiind scoase la lumina abia în 1894, când colecțiile i-au fost încredințate lui Grigore Antipa. Această colecție, din care se mai păstrează azi doar 715 de piese, este cea mai bogată și mai valoroasă donație primită de „Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București în cursul celor peste 175 de ani de existență. Întors în patrie după 25 de ani de călătorii, exploratorul Ilarie Mitrea se stabilește la Viena în 1894, dar verile și le petrecea însă la Rășinari, unde oferea consultații gratuite localnicilor. Din nefericire notele sale de călătorie (dacă au existat) s-au pierdut. Acesta moare la Viena în 2 februarie 1904. Studiilor entomologice, ornitologice, floristice și etnografice i se adaugă simpatia cu care s-a apropiat de băștinași, ziarele timpului menționând compasiunea pentru indonezienii împotriva cărora luptau. Acesta a fost remarcat nu doar datorită capacităților sale profesionale, ci și datorită implicării în dezvoltarea țării noastre. Astfel, el a donat cele mai multe colecții de piei de animale și preparate în alcool din toate clasele de vertebrate și crustacee provenite din insule ale Oceanului Indian către Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București. Iată ce susținea el pentru viitor, legat de dezvoltarea României: „Multă vreme vom fi încă o țară mică și cu mijloace materiale reduse, pentru a cunoaște lumea ce ne înconjoară. Or dezvoltarea noastră ca națiune va fi întârziată atâta vreme cât nu ne vom strădui să ne cunoaștem cât mai bine locul în lume, spre a ști cât prețuim și de a ne măsura puterile, spre a ști foarte precis cu ce putem contribui noi la dezvoltarea întregii culturi a omenirii…

De asta am cheltuit atâta vreme și atâția bani cu strângerea de lucrări din insulele Indiilor Olandeze, ca să le dăruiesc unui muzeu românesc și să pun și eu o cărămidă la ridicarea științei noastre naționale”. Pe lângă acest rol, Ilarie Mitrea este cunoscut și ca un adevărat umanist, lucru ce a putut fi observat deja din expediția sa din Mexic. În 1887 a obținut de la guvernatorul general al Indoneziei de azi un ordin prin care se interzicea olandezilor să tragă cu arma în băștinași, lucru care se întâmpla destul de des atunci și care se făcea din pură distracție. În plus, ca medic, acesta obișnuia să-i trateze gratuit pe băștinași, ajungând chiar să se căsătorească cu o localnică, cu care a și avut doi copii și alături de care și-a petrecut întreaga viață! Pentru activitatea sa prodigioasă exploratorul Ilarie Mitrea poate fi trecut alături de alți exploratori români de marcă, precum Emil Racoviță (Antarctica), Iuliu Popper – Conchistadorul român din Țara de Foc, spătarul Nicolae Milescu (primul român care a ajuns în China), Dumitru Dan – Globe-trotter-ul care a înconjurat întreaga lume pe jos; Dumitru Dorin Prunariu – Primul cosmonaut român, Iancu Avram – Primul român care a traversat Dunărea de la izvoare în Deltă, etc. Aplecarea sa spre cercetarea acestor noi pământuri a adus în țară colecții valoroase ce au putut fi studiate de specialiști și admirate de vizitatori. Dacă sunteți emoționați sau plecați mai „bogați” informațional după o vizită la „Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București, acest lucru se datorează și exploratorului Ilarie Mitrea, de care trebuie să ne amintim cu respect și admirație. Este unul dintre românii valoroși care trebuie trecuți în istoria poporului nostru, spre a ne aminti de el veșnic.

Casa Ilie Micu, relocată la Măgurele și deschisă ca muzeu…

Data: 18 ianuarie 2025 by Redacția

Inaugurarea „Casei-Muzeu de la Măgurele” (Aluniș) a fost un adevărat triumf, atrăgând numeroși vizitatori entuziasmați să exploreze această bijuterie arhitecturală transformată cu grijă într-un spațiu ce celebrează istoria și cultura locală. Una dintre ultimele perle ale arhitecturii vernaculare din Muntenia, salvată de la demolare, relocată, reconstituită, restaurată și reabilitată cu ajutorul a peste 100 de voluntari din Ilfov, Giurgiu, Prahova și Teleorman și prin finanțarea Consiliului Județean Ilfov și a peste 50 de entități, private și individuale, strălucește din nou. Aflată pe amplasamentul Centrului Cultural „Theodor Stănescu” din orașul Măgurele, casa acum măturată, scuturată, ștearsă de praf, cu lemne gata tăiate pentru foc, este gata să inagureze o nouă etapă, în care va funcționa ca un spațiu dedicat istoriei și culturii, păstrând vie amintirea lui Ilie Micu – proprietar și a vremurilor în care tehnologia modernă făcea primii pași în satele românești. Casa din Remuș (jud. Giurgiu, fost Vlașca) era un simbol al comunității locale și un exemplu reprezentativ de arhitectură interbelică din această zonă. „Se poate salva patrimoniul, chiar și în condiții dificile, atunci când există voință și implicare”, a declarat Președintele fondator al Asociației „Monumente Renăscute”, Radu Ștefănescu. „Dorim în continuare ca, prin acțiunile noastre, să sprijinim salvarea patrimoniului vernacular – acest tip de case tradiționale. Am început în comuna Corbeanca și am continuat aici. Avem în Măgurele, acum, o casă cu adevărat valoroasă prin aspectul ei, prin arhitectură și istorie. Interiorul a fost decorat cu obiecte autentice, de asemenea de mare valoare. Felicit pe toți cei implicați și dedicați realizării acestui proiect” a precizat Alexandrina Niță, directorul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Ilfov. La eveniment au mai fost prezenți localnici, voluntari care au lucrat la acest proiect, consilieri locali și județeni, reprezentanți ai Primăriei Măgurele, ai Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Ilfov, ai Asociației „Monumente Renăscute”, elevi ai Liceului „Horia Hulubei” din Măgurele, iubitori de datini și tradiții strămoșești, care au încântat audiența cu colinde. Au fost cu toții întâmpinați cu covrigi calzi, nuci, portocale și gutui.

Evenimentul a cucerit inimile participanților, care au admirat nu doar fațada reînnoită, decorată cu desene și culori captivante, ci mai ales interiorul casei, transformat într-o autentică incursiune în tradițiile de odinioară. Atmosfera din interior a fost de-a dreptul fermecătoare, fiecare detaliu reflectând pasiunea pentru conservarea patrimoniului cultural. Obiectele expuse – lavițele, lada de zestre, preșurile țesute manual, macatele viu colorate de pe pat și pereți – au creat un tablou perfect al vieții tradiționale românești. Sobele încălzite bine și mirosul discret de busuioc așezat lângă icoane au întregit farmecul locului.

Casa a fost construită în 1932, cu tindă pe mijloc și două camere, stânga – dreapta, plus o polată (magazie) în lateral, pe o structură de paiantă de lemn de salcâm, cu îngrădeală de alun. Tâmplăria ușii din față se remarcă prin dispunerea și forma cercevelelor și dă prestanță întregii case. Prispa deține un portic cu colonadă și arcade ce accentuează stilul neo-românesc și dorința de diferențiere și particularizare a proprietarilor. Imobilul a fost remarcat în anul 2022 de Asociația „Monumente Renăscute”. Odată stabilită mutarea casei monument, restauratorul Rodica Mihaela Tănase din Măgurele s-a ocupat de pictură, iar structura întregii case a fost realizată de meșterul popular Gheorghe Turbea.

Ștergarele cusute cu migală, strachinile și tacâmurile din lemn, cuierul și cojocelul tradițional, perdelele și mileurile lucrate manual au oferit o experiență vizuală și emoțională unică, transportând vizitatorii într-o epocă demult apusă. În curtea muzeului, copiii au împodobit un brad românesc, adăugând o notă de sărbătoare acestui moment special. Evenimentul, rezultat al eforturilor comune ale Consiliului Județean Ilfov, CJCPCT Ilfov, Primăriei Măgurele și Asociației „Monumente Renăscute”, a demonstrat că patrimoniul cultural poate fi readus la viață prin implicare și determinare. „Casa-Muzeu de la Măgurele” este acum un simbol al moștenirii culturale păstrate cu grijă și un exemplu de succes în salvarea valorilor tradiționale. Restaurarea Casei Ilie Micu este unul dintre proiectele majore ale Asociației „Monumente Renăscute” din anul 2024 – completând cu anul trecut 2023, tot în luna decembrie, când a fost inaugurată Casa Frusina din Corbeanca – și se dorește a fi un puternic imbold pentru operațiuni similar din toate zonele rurale ale sudului României. Menirea asociației este salvarea patrimoniului vernacular, abandonat și uitat, pe nedrept ignorant de comunități, care a fost creat de străbunicii și bunicii noștri. Ea dorește să inspire și să determine comunitățile ca acest patrimoniu să fie salvat și transmis generațiilor viitoare. Veniți alături de noi și salvați patrimoniul! (G.V.G.)

Casa Băniei – cea mai veche construcție civilă din Craiova

Data: 18 ianuarie 2025 by George V. Grigore

Casa Băniei este și cea mai veche construcție civilă din Craiova, fiind reconstruită de Constantin Brâncoveanu în 1699 pe locul fostelor case ale boierilor Craiovești din secolul al XV-lea. Casa Băniei se află situată în zona centrală a orașului, în imediata apropiere a Catedralei Mitropolitane Sf. Dumitru și în apropierea Monumentului Frații Buzești, în partea nordică a Parcului Sf. Dumitru (Grădina Băniei, Grădina Trandafirilor sau Parcul Frații Buzești). După cele mai multe opinii istorice, casele bănești ar fi fost ctitoria marelui ban Barbu Craiovescu, fiul cel mai mare al lui Neagoe de la Craiova, întemeietorul familiei Craioveștilor. Casele, construite în centrul Craiovei, lângă Biserica Sf. Dumitru (fosta Biserica Băneasa sau Biserica Domnească), pe locul altor clădiri boierești mai vechi, au servit drept reședință a banilor și loc de adunare a Divanului Craiovei. Descendent al aceleiași familii (a opta generație de la Neagoe) a fost și domnitorul Constantin Brâncoveanu, care a reconstruit Casele Băniei în 1699 cu birul strâns din județele Olteniei. Refăcută într-o formă foarte apropiată de cea în care poate fi admirată și astăzi, casa ar fi fost lucrată de meșterii arhitecți ai domnitorului, într-un stil popular cu coloane, asemănător celui ce poate fi observat la palatele domnești de la Potlogi și Mogoșoaia, sau la Mânăstirea Hurezi. În urma Tratatului de la Passarowitz (Požarevac, în Serbia) din 1718 care a încheiat războiul dintre Imperiul Otoman pe de-o parte și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană de cealaltă parte, Oltenia a intrat sub ocupația austriacă până în 1739. Din această perioadă s-au păstrat mai multe documente în care se menționează casele bănești din Craiova, atunci sediul Chesariceștii Administrațiuni.

Astfel, aflăm că la 1 septembrie 1726 consilierii Radu Golescu, Ilie Știrbei și Staico Bengescu din Chesariceasca Administrație au judecat pricina dintre Banul Gheorghe Cantacuzino, fiul fostului domn al Țării Românești Șerban Cantacuzino, și românii din satul Dobrița, județul Gorj, pe care „i-au adus la judecată înaintea noastră, în divan, aicea la Casele Bănești…” Într-un raport din 1731 al inginerului Colonel I. C. Weiss, care fusese însărcinat de Consiliul de război austriac să studieze locurile care trebuiau fortificate în Oltenia, sunt menționate casele bănești („das Bannat Hau”), care se aflau pe o înălțime, lângă o biserică. Într-un alt raport, Weiss le recomanda superiorilor săi să fortifice locul respectiv, deoarece era înalt, nu foarte întins, înconjurat pe trei părți de văi, domina valea Jiului (în acele vremuri, Jiul curgea prin apropiere) și avea și o magazie de provizii, fiind potrivit pentru adăpostirea Administrației locale și a boierilor, în caz de năvălire a turcilor. Ulterior, Weiss raportează că întinderea limitată a locului nu ar fi putut permite retragerea în interior decât a Administrației Chesaricești și a câtorva trupe de miliții, dar își menține părerea că locul ar trebui fortificat, mai ales că întărirea s-ar realiza în timp, cu resurse și mână de lucru locală și cu costuri mici (3250 florini austro-ungari). În urma inspecției făcute în Oltenia în luna august a aceluiași an, Generalul Franz Wallis (Franz Anton Paul Graf Wallis von Karighmain), director suprem al Olteniei, și consilierul Baron von Rebentisch de la Cancelaria aulică înaintează un raport prin care sfătuiesc împotriva fortificării zonei.

În 1737, austriecii au intrat în războiul ruso-turc, dar au fost învinși în câteva rânduri. Ca urmare a acestor înfrângeri, s-au retras din Oltenia, iar Craiova a fost ocupată de turci. Casele bănești au devenit sediul cartierului general al lui Murtaza Pașa, comandant al armatei otomane în timpul războiului. După plecarea acestora în 1739, casele Băniei au rămas în paragină, „ne mai căutând de dânsele nimeni ca să le dreagă, s-au fost dărăpănat și s-au fost stricat foarte rău, încât nu mai era cu putință a locui cineva întrânsele”. În 1750, Episcopul Râmnicului, Grigorie Socoteanul, îi cere domnitorului Țării Românești, Grigore al II-lea Ghica, să dea Episcopiei casele bănești „ca să dreagă acele case, să fie episcopești, fiind acolea aproape biserica de piatră, unde să cinstește și să prăznuește hramul sfântului, marelui mucenic Dimitrie, pentru că neavând Episcopia case în Craiova, are mare zăticnire, când îi iaste mergerea la Craiova, neavând stănostire episcopească.” La 3 mai 1750, Grigorie Ghica Voievod emite un hrisov în care arată că „am dat aceaste case Sfintei Episcopii a Râmnicului, ca Sfinția Sa părintele Episcopul kir Grigorie să dreagă casele acealea după cum să cade, coprinzănd întru o curte și acea biserică de piatră a Sfântului Dimitrie, care să se numească de acum înainte Episcopie în Craiova.” Imediat, Episcopul Grigorie, „cu multă cheltuială sărguindu-să, s-au apucat și ca dintru temelie le-au înnoit, dregăndu-le și căpundu-le foarte bine, încugiurând și sfânta bisearică tot întru o curte cu casile”. Dania este întărită de Constantin Racoviță Voievod la 8 noiembrie 1753. Mai târziu, la 1774, când biv vel clucerul Constantin Argetoianu a reparat biserica Sf. Dumitru, a vrut să o despartă de Casele Bănești printr-un zid, dar a murit înainte să îl termine.

Odată cu trecerea timpului și cu distrugerile din timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, zidul curții este distrus, iar casele bănești suferă stricăciuni. Reparația clădirii și împrejmuirea gardului sunt efectuate abia în 1780, de Episcopul Filaret, care „au voit a ști locul acelor case, de unde și până unde au fost atât lungul, cât și latul, una ca să nu să fi împresurat de către vecinii locului, al doilea ca să știe și prea Sfinția Sa câtă gătire să facă de a să drege acele case și să facă curte de zid de jur împrejur”. Cu hotărnicirea locului sunt însărcinați boierii Ioan Glogoveanu Stolnic și Ioniță Brăiloiul Sluger, care determină poziția caselor bănești și suprafața ocupată. Acestea se aflau pe dealul de deasupra celor șapte fântâni, la sud de biserica Sf. Dumitru, ocupând un teren în forma unui patrulater cu laturile neegale și cele de la vest și est curbate. Terenul avea laturile de 60 stânjeni spre SV, 45 stânjeni spre S, 55 stânjeni spre E și 49 stânjeni spre N, cu o suprafață totală de 2725 stânjeni pătrați, și se învecina la N cu locul bisericii Sf. Dumitru și Ulița cea Mare (str. Sf. Dumitru de azi), la E cu Ulița cea mare (str. Matei Basarab de azi), care se întâlnea cu Ulița mare de la nord (str. Sf. Dumitru de azi) în fața vechii porți a Caselor Bănești, la S cu un drum de picior, ce cobora la fântâni pe lângă zidul din dos al proprietății (azi Blv. Știrbei Vodă), și la V cu muchea dealului, la poalele căruia se aflau fântânile. La E, peste Ulița cea mare, se afla curtea Slugerului Costache Pandia, ulterior proprietatea lui N. N. Popp (azi Căminul preoțesc Renașterea), iar la S, peste drumul ce cobora la fântâni, era locul caselor răposatului Paharnic Fota Vlădoianul (foste Hagi-Preda). La începutul celei de-a doua decade a secolului al XIX-lea (anii 1810-1811), episcopul Nectarie al Râmnicului înstrăinează casele bănești, dându-le Elisei Otetelișanu, văduva boierului Șerban Otetelișanu din neamul Obedeanu, în schimbul a 300 stânjeni de moșie.

În 1811, noul proprietar a efectuat reparații și i-a adăugat casei pridvorul din spate. Din proprietatea familiei Otetelișanu, Casa Băniei a trecut în cea a unui particular, Petrache Bucureșteanu, care a donat-o statului prin testament. La finalul secolului al XIX-lea, în timpul construcției Palatului de Justiție, Casa Băniei a servit ca sediu provizoriu al tribunalului Craiovei. La începutul secolului al XX-lea, Casa Băniei a intrat în posesia Ministerului Instrucțiunii și a servit drept local al unor instituții școlare: până în 1914, sediul al gimnaziului „Frații Buzești”, iar între 1914 și 1924, local pentru Școala normală de învățătoare. După acea dată, clădirea, care era înconjurată de anexe, a găzduit Seminarul preoțesc până în 1931, apoi, pentru scurt timp, secția Craiova a Arhivelelor Statului, conduse de profesorul C. D. Fortunescu. După intrarea în posesia Primăriei Craiova a terenului și a imobilelor bisericii și caselor bănești în scopul unor modificări edilitare, anexele Casei Băniei au fost demolate, iar clădirea principală a fost restaurată în 1933, după un proiect realizat de arhitectul Iancu Atanasescu. În 1934, în urma solicitării lui Marin Demetrescu, directorul Muzeului Regional al Olteniei, de a oferi instituției muzeale un spațiu corespunzător pentru colecțiile sale (care nu mai puteau fi cuprinse în camerele de la subsolul Palatului Administrativ), primarul de atunci al Craiovei, Constantin Negrescu, împreună cu Comisia Interimară, hotărăște cedarea „în mod principial și numai spre folosință, de către Muzeul Regional al Olteniei Casele Bănești, proprietatea Municipiului”.

Înainte de a primi noile bunuri culturale, Casa Băniei a fost restaurată, lucrările fiind executate după planurile arhitectului A. Vincenz cu fonduri de la Primărie și Cercul Științific Craiovean. Deschiderea noului local al Muzeului Regional al Olteniei (Muzeul de Antichități și Etnografie al Olteniei) în Casele Bănești a avut loc duminică, 28 septembrie 1934, odată cu inaugurarea Expoziției de arheologie și numismatică. Solemnitatea inaugurării a avut loc în „sala mare de sus” a Casei Băniei, în prezența diferitelor personalități (ministrul Instrucțiunii Publice, dr. Constantin Angelescu, directorul general al muzeelor militare, gen. Constandache, profesori, arheologi și numismați). Edificiul devenea astfel sediul Muzeului Olteniei până în 1948, când a trecut în folosința Mitropoliei Olteniei. În 29 septembrie 1964, Muzeul Regional al Olteniei solicita Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional „retrocedarea Casei Băniei din Parcul Trandafirilor, clădirea și terenul în suprafață de 13.585 mp” pentru organizarea unui muzeu etnografic al Olteniei. Ca urmare a acestor solicitări, în baza decretului 459/1964 din 27 august al Comitetului de Stat, Casa Băniei a fost preluată de Comitetul Executiv al Sfatului Popular Regional de la Arhiepiscopia Craiovei și predată Muzeului Olteniei pentru organizarea Secției de Etnografie. În același an, direcția muzeului a solicitat suma de 320.000 lei pentru o restaurare a clădirii care a corectat modificările arhitecturale aduse de-a lungului timpului și i-a readus un aspect mai apropiat de cel original, brâncovenesc. Expoziția permanentă a Secției de Etnografie a Muzeului Olteniei a fost executată de Întreprinderea de Stat Decorativa București și inaugurată la 23 august 1967. După cutremurul din 1977, Casa Băniei a fost grav avariată, fiind închisă pentru un an și trei luni pentru lucrări de consolidare și restaurare. Secția de Etnografie a fost redeschisă publicului la 28 mai 1978. În perioada 2006-2010, la Casa Băniei s-au efectuat noi lucrări de consolidare și restaurare, precum și o reamenajare a expoziției de bază a secției muzeale. Secția a fost inaugurată în ianuarie 2011 și invită vizitatorii la o călătorie etnografică în care pot admira expozițiile „Facerea pâinii” (de la desțelenit la semănat și de la secerat la colacii rituali) și „Ritmurile vieții” (ceramică oltenească, cojocărit, tradiții de nuntă, obiecte religioase, icoane pe sticlă, țesături, covoare și scoarțe), precum și o expoziție de păpuși. În prezent, clădirea, clădită pe bolți de cărămidă, are un regim de înălțime pe trei niveluri, cu o pivniță amplă în care se mai păstrează o parte a construcției inițiale a boierilor Craiovești, parter și etaj cu logie și terasă. Acum depinde de Muzeul Olteniei Craiova, aici fiind expuse colecțiile secției de etnografie. Comorile istorice și de tradiție ale Olteniei sunt bine reprezentate și prezentate turiștilor și iubitorilor de folclor și meșteșug authentic.

„Turnul de pulbere” și „Turnul pielarilor” din Sibiu – ultimele urme ale centurilor de fortificații ridicate începând cu secolul XIII

Data: 18 ianuarie 2025 by Redacția

Atât de căutatul oraș Sibiu are istoria sa medievală destul de bogată. Și totuși, pare un oraș „deschis”, fără fortificații de zid, precum alte locații transilvane. Căutăm în istorie și aflăm că vechea cetate medievală a Sibiului a fost întărită cu ziduri de piatră și cărămidă, ca sistem de apărare împotriva atacurilor hoardelor de invadatori, ce amenințau distrugerea așezării. Acestea poartă numele de „centuri de fortificații” și au fost construite începând cu secolul al XIII -lea. În anul 1366 este finalizată ce-a de-a treia mare centură, an ce marchează și avansarea cetății la stadiul de „oraș”. Dar, chia din anul 1191 se începe construcţia primelor ziduri de fortificaţii în jurul Bisericii Sf. Maria (care era construită). Apoi la 1224, se finalizează prima incintă de fortificaţii în jurul actualei Pieţe Huet. În acelaşi an începe lucrul la a doua centură de fortificaţii. 1241 este anul când se finalizează a doua centură de fortificaţii care cuprindea actuala Piaţa Mică. În 1357 încep lucrările la cea de-a treia centură de apărare. Anul 1366 este anul când se finalizează a treia centură de fortificaţii a oraşului în jurul Oraşului de sus. La 1457 Oraşul de jos este inclus în centura de fortificaţii. În 1501 Turnurile din sud-estul centurii de fortificaţie a oraşului sunt supraînălţate. 1540 este anul în care încep construcţiile rondelelor de artilerie şi a bastioanelor. Prima construcţie este Turnul Gros. În 1551 se începe construirea Bastionului Haller. În 1552 se începe construirea bastioanelor Porţii Cisnădiei şi Porţii Ocnei (Burger). Curând, în 1552 se începe construirea bastioanelor Porţii Cisnădiei şi Porţii Ocnei (Burger). În 1553 oraşul vinde Turnul Sării lui Michael Dischler şi F. Remmer. La 1570 este terminat bastionul din faţa Porţii Cisnădiei. La 1577 este terminat bastionul din dreptul Porţii Turnului (Sag). Abia la 1622 începe construcţia la ultimul bastion, Bastionul Soldisch. Acesta va fi finalizat în anul 1629. În 1638, pe 28 august, trăsnetul loveşte Turnul Pielarilor iar explozia prafului de puşcă aflat înăuntru provoacă un incendiu devastator. Ca un făcut, la 1711, Turnul Curelarilor este lovit de trăsnet iar explozia prafului de puşcă depozitat acolo distruge o parte din zidul cetăţii. În incendiul declanşat ard 140 de case. În 1720 la cele patru porţi ale oraşului se angajează paznici. În 1771 în bastionul Haller se construieşte o şcoală de călărie acoperită. În 1772 oraşul predă Turnul Sării călugăriţelor ursuline care în acelaşi an cumpără grădina Breslei Curelarilor. În 1807 se demolează Turnul Ţesătorilor de pe Soldisch. În 1818 se amenajează scările de pe promenadă de lângă teatru. Se construieşte Templul Concordia. În 1819 Arcadele din zidul cetăţii sunt date în chirie.

În 1830 se demolează poarta exterioară a Ocnei. În 1836 se demolează turnul Porţii Cisnădiei. În 1851 se demolează casele de pe tunelul spre strada Ocnei. În 1852 se demolează bastionul porţii Turnului (Sag), dar și zidul interior de la Soldisch împreună cu turnurile mici. În 1853 se demolează Turnul interior de la Poarta Elisabeta. În 1854 se demolează Turnul Frânghierilor de la Poarta Leşurilor. În 1857 se demolează Poarta Ocnei (Burger). În 1858 se demolează Poarta Turnului (Sag). În 1860 este amenajat Pasajul Scărilor şi desfinţată rampa de urcare. În 1865 este demolat bastionul de la poarta Ocnei (Burger) și se demolează Turnul cel mare al Porţii Elisabeta împreună cu zidul. În 1871 se demolează zidul cetăţii între străzile 9 mai şi Pielarilor. În 1872, la 27 noiembrie 1872, se hotăreşte să se demolează ultimele ziduri din oraşul de jos. Demolarea va începe în 1873 şi va continua până în 1886 când ultimele ziduri dispar. În 1877 se demolează „Turnul lui Herbert” de la teatru. În 1881 este demolat Turnul Aurarilor de pe Soldisch. În 1890, la 17 iulie, este demolat Turnul Sării. În 1895 comunitatea oraşului hotărăşte demolarea zidului oraşului de pe Harteneck (Cetăţii). În 1898, la 1 august, sunt demolate Turnul Preotului şi Capela lui Iacob din Piaţa Huet. La 1903 este demolat zidul exterior al cetăţii de pe Soldisch. Din întreaga fortificație, doar 2 turnuri mai sunt astăzi în picioare, dar stau uitate printre multe alte imobile orășenești și de agențiile turistice, dar și de autoritățile locale. Vorbim despre două dintre turnurile de apărare ale Sibiului medieval: „Turnul de pulbere” și „Turnul pielarilor”. Acestea totuși există, încă stau în picioare, deși pericolul dispariției lor persistă în ultimii ani. Ambele se află într-o stare avansată de degradare. Cel numit „Turnul Pulberăriei” se află în curtea Colegiului Tehnic Independența, de pe strada Ocnei 33. A fost ridicat la începutul secolului al XVI-lea în cadrul centurii a IV-a de apărare, având rol de depozit pentru praful de pușcă. Turnul făcea parte din cel mai puternic complex fortificat al oraşului, care apăra Poarta Ocnei. Este un turn masiv, cu plan circular, construit în acest mod pentru a putea rezista tirului artileriei de asediu. Din punct de vedere cronologic, aparține de fapt noului sistem de fortificare, conceput la sfârșitul sec. al XV-lea. Totuși, Alexandru Avram crede că, orientându-ne după elevația sa masivă, circulară, „nu putem fi de acord cu datarea turnului în ultimul sfert al secolului al XV-lea. Mai corectă ni se pare ipoteza conform căreia pe acel loc se afla un turn – încredințat spre apărare breslei fierarilor -, care, odată cu reluarea lucrărilor de fortificare, a fost înlocuit de turnul actual”. În anii ’60 era folosit ca depozit al Fabricii 13 Decembrie, iar ultima „restaurare” s-a făcut în anii 1974-1975. În anii ’80 aici funcționa un „Atelier de confecționat lozinci și material propagandistic” pentru comitetul PCR al Uzinei Independența. Turnul Pulberăriei are înălțimea de 14,5 metri, ceea ce ar trebui să îl face vizibil în peisaj, dar de fapt, nu-i poți vedea decât vârful turnului…

Am mers puțin mai încolo, pentru a vizita celălalt turn „izolat”: „Turnul Pielarilor” (în germană Ledererturm sau Marienturm, „Turnul Mariei”). Acesta se află la intersecția dintre străzile Pulberăriei, Rimski-Korsakov și Zidului. Acesta este „păzit” de un gard metalic, este înconjurat de vegetație care crește haotic, iar singurul semn că e vorba de o construcție istorică este plăcuța care indică faptul că e vorba de un „monument istoric”, având datat anii 1357-1366. Și acesta aparține incintei a IV-a, fiind al doilea turn păstrat în forma originală în Orașul de Jos. „Cu plan octogonal, are patru nivele, din care ultimul, ieșit în consolă, dotat cu câte trei guri de păcură, deasupra cărora se află câte un gol de tragere pătrat, cu partea superioară în arc de cerc, pentru piese de artilerie ușoare (…) Ultimul nivel este boltit cu opt suprafețe sferice care formează muchii intrate”, este descrierea lui Ioan Bucur în cartea „Municipiul Sibiu. Centrul istoric” (1999, editura Rheinland Köln), elaborată împreună cu Alexandru Avram. Turnul a fost incendiat în 31 martie 1566 și a explodat din cauza pulberii depozitate aici. S-a întâmplat același lucru în 7 septembrie 1570, când a avut loc un alt incendiu catastrofal. În 28 august 1638 turnul a explodat pentru a treia oară din cauza unui fulger, fiind reconstruit în același an. Reconstrucția de atunci i-a oferit aspectul de astăzi. Inițial, în vârf turnul purta un steag de vânt cu stema orașului. Înălțimea turnului este 18,60 m. Numele acestuia provine de la breasla pielarilor. O breaslă era o organizație a unor meșteșugari ce aparțineau unei anumite profesii, ce a apărut în Evul Mediu. Sibiul era un important centru administrativ, politic, dar și comercial din regiunea Transilvaniei. În cetatea medievală erau prezente numeroase bresle, care aveau fiecare un sediu central și ateliere de desfacere. Aceștia aveau mai multe avantaje economice la procurarea materiei prime necesare lucrului. Însă, ei aveau și obligații față de oraș, cum ar fi întreținerea și procurarea de armament pentru un anumit turn, situat în vecinătatea sediului lor. Pielarii erau cei ce ocupau cu prelucrarea pielii de animale; breasla acestora primește sarcina de a aproviziona „Turnul Pielarilor”, de aici și numele acestei construcții. Acesta era folosit ca depozit de praf de pușcă. Din acest motiv, el mai este cunoscut și sub denumirea de „Turnul cu Pulbere cel Mic”, pentru a se diferenția de Turnul Pulberăriei (cel Mare). Acesta este construit din cărămidă cu o bază octogonală, iar acoperișul este în formă de piramidă octogonală și este acoperit de țiglă.

Istoricul Răzvan Pop, directorul Bibliotecii Județene ASTRA ne spune următoarele: „Sunt ultimele urme ale cetății medievale. Sunt și mai importante, deoarece sunt cam ultimele urme ale fortificației Orașului de Jos. Turnul Pielarilor este construit la mijlocul secolului al XV-lea, iar Turnul Pulberăriei, aproximativ o jumătate de veac mai târziu. Au avut parte de câteva asedii, au explodat și apoi au devenit martore la viața sibienilor în următoarele secole. Demult se discută de integrarea lor în circuitul cultural și turistic. Multe proiecte, multe idei, multă teorie, mai puțină practică. Probabil că ele își vor regăsi misiunea culturală și istorică odată cu cuprinderea integrală a Orașului de Jos în lumea turistico-culturală a Sibiului, precum este Orașul de Sus. Vedem deja pași serioși în acest sens: Piața Aurarilor, Pasajul Scărilor sau piațetele Dragoner și Concordia devenind spații de viață urbană a sibienilor. Ele trebuie, în primul rând, reabilitate, iar apoi, evident, trebuie să își găsească un sens. Că acela va fi unul muzeal, unul cultural sau unul simplu turistic, suntem convinși că administrația locală le va găsi rostul la momentul potrivit”.

Orașul modern Sibiu a vrut – pare-se – să se scuture de centura de fortificații și să „se declare” oraș modern și deschis. Puţine urme au mai rămas din cea de-a patra centrură de fortificaţii a vechiului Sibiu, care era menită să apere partea de jos a oraşului. Pe vremuri, linia zidurilor, care începea de la Bastionul Soldisch, atingea râul Cibin în zona actualei pieţe cu acelaşi nume, „ţinând” cursul apei până la actuala/fostă fabrică „Independenţa”, ajungea spre gară pentru a se „întâlni” aici cu centura a III-a la Biserica Ursulinelor, avea trei turnuri de poartă, două bastioane, o rondelă de artilerie şi nu mai puţin de 20 de turnuri de apărare (numărate pe planul de la 1699 al lui Giovanni Morando Visconti). Acum, în anul 2011, mai există doar două turnuri „sigure” (cel al Pielarilor şi cel cu Pulbere), unul probabil modificat (cel de la vechiul arsenal) şi câteva resturi de ziduri. Restul au fost demolate în secolul a XIX-lea şi în a doua jumătate a secolului XX. Turnul Pielarilor este unul dintre supravieţuitori. Un mare supravieţuitor putem spune, dat fiind că el a fost, de-a lungul istoriei sale, distrus şi refăcut de mai multe ori. E uşor de găsit: la intersecţia dintre strada Rimski-Korsakov cu Zidului. Este mai greu de căutat, deoarece traseele „turistice” sibiene îl ocolesc în general, deoarece zona nu are „look”-ul turistic al centrului. Totuşi, ne vom opri la el, deoarece are şi el povestea sa. Studiind planurile vechi ale cetăţii Sibiului, realizezi că faimoasa invincibilitate a sa s-a datorat combinaţiei dintre construcţiile defensive şi cadrul natural. Aici, de exemplu, cei care ar fi atacat din această parte Sibiul, ar fi avut multe obstacole de trecut. În primul rând Cibinul. Apoi, terenul mlăştinos la care se adaugă câteva iazuri la care s-ar fi adăugat „focul” apărătorilor de la porţile/bastioanele Ocnei şi Burger/Turnului. Apoi, ceea ce a mai rămas din atacatori s-ar fi lovit de un val de pământ şi de replica apărătorilor celor patru turnuri din zonă. Deci, aproape „misiune imposibilă”. Cercetările arheologice efectuale în octombrie anul trecut au scos la iveală faptul că aici, iniţial, a fost doar un zid de apărare, turnul fiind construit ulterior anului 1457, anul construirii celei de-a patra centuri de fortificaţii a oraşului. Zidul a fost ridicat pe locul unde curgea un braţ al Cibinului, ulterior transformat în mlaştină, care a fost asanat şi umplut cu resturi menajere, printre care fragmente ceramice şi oase de animale. Fundaţia din piatră a turnului este, datorită şi terenului pe care a fost construit, extrem de groasă – patru metri. În ultima vreme, a servit de „locuinţă socială”, depozit de gunoi sau wc pentru diverşi vagabonzi sau cerşetori. În anul 2007, Ministerul Culturii a predat municipalităţii sibiene o documentaţie pentru restaurarea a şase obiective istorice, printre care şi Turnul Pielarilor, dar aceasta încă nu a demarat încă. A mai existat, în 2008 intenţia ca aici să funcţioneze, după restaurare, filiala locală a Ordinului Arhitecţilor din România-Filiala Sibiu Vâlcea. Intenţie despre care iar nu se mai ştie, public, nimic.

Ca reprezentări în artă, Turnul Pielarilor nu a fost niciodată un răsfăţat al pictorilor, desenatorilor sau fotografilor. Localizarea sa într-o zonă de „categoria a II-a”, departe de strălucirea centrului, l-au făcut să treacă ceva mai neobservat. Totuşi, au apărut câteva reprezentări ale sale, de-a lungul timpului. Am putea spune că prima confirmare „grafică” a existenţei sale o avem de la planul lui Visconti şi cele ulterioare lui, incluzând aici şi Harta Iosefină/Josephinische Landaufnahme. Nu am luat în considerare unele reprezentări ale Cetăţii Sibiului care erau mai mult fanteziste decât reale. Turnul se regăseşte şi în pictura de la 1808 a lui Franz Neuhauser, fiind cel din extremitatea dreaptă a imaginii. Cea mai cunoscută şi răspândită imagine de epocă a Turnului Pielarilor aparţine lui Johann Boebel, din albumul său cu vechile fortificaţii sibiene unde se vede clar zidirea gurilor de foc, pasajele de intrare la nivelul inferior şi superior, şi zidurile centurii de fortificaţii. Au fost editate în prima jumătate a secolului XX, şi câteva cărţi poştale – inclusiv cu vederea dinspre Cibin, apoi această rămăşiţă a fortificaţiilor Unterstadt-ului a căzut într-o oarecare dizgraţie, imagini ale sale mai regăsindu-se doar în ghidurile turistice sau în publicaţiile care tratează istoria locală. „Turnul de pulbere” și „Turnul pielarilor” din Sibiu rezistă după secole, pe poziţia lor defensivă. Își apără istoria și valoarea, așteptând ca și omul să îi găsească loc în traseele lui turistice, fiind restaurare și devenind puncte muzeale (poate parțial virtuale, cu reprezentarea tuturor fortificațiilor ce au fost construite în timp, spre apărarea orașului Sibiu), sau mici centre comerciale, precum ceainării, cafenele, biblioteci, puncte de informare turistică, ateliere creative etc.

Jaful „codrilor” de sub codrii…

Data: 17 ianuarie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

O prădare a avuțiilor noastre făcută, nu doar de venetici, dar și prin mâna „românilor” din camerele de servitori din conacele grofilor de la Budapesta… Or, pentru toți aceștia, nu doar ca nesarea în bucate să le fie „bucatele” după mârșavele trădări, ci și sarea în ochi să le usture privirile pentru toate vânzările de țară și de glie la care s-au dedat! Și blestemată să le fie albeața ochilor sub grăunțele colțuroase de sare, ba, doar sare să le mai curgă din ochi în loc de lacrimile pe care nu le-au vărsat nici măcar o dată față de durerea de sânge a ființei noastre românești, chinuite, torturate, mutilate, doar-doar se va stinge mai repede… Și nu uitați tâlhari de țară, blestemul hoției de sare e mai cumplit decât rugul pe care vor arde cei ce ne-au vândut pădurile!… Mai groaznic decât osificarea de vii a celor ce ne-au dat cărbunele, petrolul, gazele… Mai crunt decât secarea venelor din ei a acelora ce ne-au furat apele… Mai nemilos decât toate bubele și molimele odioase ce vă vor lovi, fiți fără grijă!, pentru fiecare petic de pământ scobit pentru a-l da altora… A-l da altora pentru a ne face pe noi sclavi pe propriul pământ… Peste munții noștri ce nici sare nu vor mai purta în dânșii la cât de feroce le este veneticilor lăcomia și la cât de adânc căușul pumnului ce ar trebui, nu să stea ștreang de gâtul noastre, ci lor… Lor, trădătorilor!… Pentru că nici de sare nu vom mai avea parte în țara noastră. Nu de sarea noastră…

Și n-am avut grijă a ne îngriji noi de noi… Noi de țara noastră… Noi de bogățiile și corolele de minuni ale țării noastre… Nu ne-a păsat că sarea va fi peste vremuri mai prețioasă decât greutatea ei în nestemate… Sau, având atâtea rezerve, nu ne-a trecut prin minte că și la asta vor pofti veneticii?!… Că vor pofti atât de „înlăcomiți” încât o să ne-o smulgă de sub noi… De sub noi, cei încă vii… Or, când prima licență de exploatare a unui zăcământ de sare a fost dată unei firme, paravan al intereselor ungurești, ar fi trebuit să-i transformăm pe guvernanții noștri în stane de piatră la judecată. Pentru lăcomia lor fără de sfârșit, pentru disprețul față de noi, de nevoile noastre, de bogățiile munților noștri… Nu să privim resemnați, distanți, să ne prefacem, ca de fiecare dată, că nu se va întâmpla nimic… Că și acum, nu-i așa?!, e vorba „doar” de o licență de exploatare pentru un bulgăre de sare… Dar munții vor rămâne tot ai noștri!… Cu tot cu sarea de sub ei… Doar că acordarea dreptului de exploatare a sării noastre unei firme de apartament, antecameră a unui „imobil” unguresc de acaparare economică, maschează un jaf, nu doar ca-n codru, ci de-a dreptul și de sub codrii… Pentru că firma „românească” obținând o licență va fi tocmai bârna ce ne va fi trasă de sub picioare pe drumul nostru spre minele de sare… O firmă avanpost al acaparatorilor de la Budapesta, având ca acționari (nici măcar „din umbră”) grupuri ungurești. Și care nu avea ce să caute acolo unde poeții și-au plâns bocetele în vremurile lor. În timpuri la fel de agresive în a ne coloniza sub fel și fel de venetici. Iar de drept, licența ar trebui anulată iar firma radiată pentru participarea la subminarea economică a României. Mai ales că se știa de jocul acesteia de căruțaș al Budapestei, de la întâiul său obiect de activitate, imobiliarele, mijloc de achiziții de case și terenuri în Transilvania!

Iar desfrâul veneticilor, agresivi plantați în cușetele a fel și de ordonanțe-trenuleț de distrugere economică a României, de spoliere a celor de drept aici, de prădare economică a țări, este evident. Și nu ar fi de mirare să vedem compania noastră națională de sare distrusă de otrava camarilei politice exact după modelul de la CFR Marfă. Cu o reorganizare a vechiului „Salrom” prin redenumirea poate drept „Carpatica Sării”, cu extensia de „Transcarpatica” dacă jocul se va dovedi a fi în favoarea fostei mari companii de sare a Ucrainei, care vrea să preia controlul sării în Europa de Est, sau „Carpatica Maghiară” (!) dacă firma camerei servitorilor din conacul grofilor de la Budapesta va face strict jocurile Budapestei. Deși, cel mai probabil, cele două vor merge mână în mână. Iar după ce regia noastră va fi falimentată și „reorganizată”, iar activele ei scoase la licitație pe burse, așa cum se întâmplă cu bunurile mobile și imobile de la CFR Marfă (doar că, dincolo de funiculare, vagonete, benzi transportoare, la „vânzare” vor fi scoase, acum, licențele de exploatare pentru dealurile și munții noștri ce sare poate nici măcar un petic de vreme nu o să mai poarte), aceasta va fi, așadar, „dijmuită” între colonizatorii exploatând resursele noastre. Cu vechea companie de sare a Ucrainei reînviată pe seama rezervelor noastre și a logisticii de transport ce așteaptă a-i fi pusă la îndemână (și) prin „Carpatica Feroviar”, totul pentru a contribui, dincolo de sprijinul umanitar (devenit motor economic pentru Kiev), la noua etapă, cea de reconstrucție a Ucrainei, prin cele peste 70 de milioane de tone de mărfuri, tranzitate dar și rămase în parte pe piața noastră, prin porturile „all-inclusive” pro Kiev de la Sulina, Constanța, Galați (puse pe post de acari la nevoile altora), prin podurile și nenumăratele puncte de graniță deschise cu Ucraina pentru Ucraina… Totul pentru „reconstrucția” acesteia! Care nu este deloc o reconstrucție, ci o masivă expansiune economică, logistică, militară.

Motive uriaşe de îngrijorare!

Data: 17 ianuarie 2025 by Maria Diana Popescu

Puneţi-vă centurile de siguranţă şi căştile de protecţie! Abia acum începe apocalipsa politică, economică şi socială! S-a terminat anul cu proteste, a început anul cu proteste. Şi vor lua amploare! În faţa abuzurilor abjecte ale clasei politice, poporul român nu mai are niciun mijloc legal de apărare. Politicienii nu mai au o fărîmă de incubaţie patriotică! Realitatea anemică şi cocoşată din ţară poate fi înţeleasă ca o proiecţie a comportamentului lor balcanic şi devastator. De atîta vreme la dispoziţia acestor agresori, nivelul de trai al românilor s-a atrofiat sub cupola sufocantă a haosului intern, iar boala aceasta deformează şi ucide demnitatea poporului. Însă, pe toţi cei aciuaţi în palatele puterii nici nu-i mişcă, nici nu-i pişcă la conştiinţă! Impostorii aceştia care au minţit pînă s-au văzut în fotolii au arătat deja cine sînt. Nicio mască nu poate fi purtată la nesfîrşit. Cea mai la îndemînă metodă de a ieşi din criza tot de ei moşită şi de a face rost de bani este de a mări taxele şi impozitele cetăţenilor, cu toate că poporul gîfîie de sărăcie şi de foame, ca o locomotivă pe cărbuni ce urcă la deal. Nu ştiu cum îi mai rabdă norodul! După stîlpărit, ca taxă specială, pentru că poporul nu e special, precum cei cu pensii speciale, ce va urma? Taxa pe fumărit? Taxa pe aer, pe auz, taxa pe viaţă?Toate măsurile de austeritate impuse de un guvern nelegitim, moşmondit de un preşedinte nelegitim, lovesc şi mai mult în populaţie şi în economie, şi vor provoca o inflaţie mult mai mare decît 5,1 la sută din prezent. Pe cînd, oare, taxa pe prostie? Bugetul s-ar redresa instant cu suma recuperată de la aleşii neamului. Pensiile lăcustelor speciale, înşfăcate din fragedă vîrstă, fără prea mare contributivitate, însemnînd 18 miliarde din buget, majoritatea încasînd 5.000 de euro pe lună, dar şi diurnele acestora, în cuantum de două procente  din indemnizaţia de încadrare brută lunară au devenit inexpugnabile. N-are nimeni curaj să se atingă de ele. Comanda măsurilor e în mîna sistemului. Calculele arată că prin acordarea acestei diurne, venitul unui magistrat care lucrează în altă localitate decît cea de domiciliu creşte şi cu 2.000 de euro.

Dacă anul trecut a fost anul manipulărilor, al încălcării grosolane a Constituţiei, anul sărăciei crunte, al fraudării dreptului la vot, anul luptei acerbe pentru putere, 2025 se arată o adevărată probă de rezistenţă pentru popor, un adevărat test al răbdării. Nu doar la noi, ci şi pe plan mondial se întrevăd schimbări geopolitice de substanţă, tîrguri politice exhibiţioniste, nu de dragul democraţiei sau reconcilierii, şi evenimente istorice care vor pune la încercare cancelariile diplomaţiei globale şi, în mod neaşteptat, capacitatea de adaptare şi puterea de acceptarea a statelor. Revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, războiul de la graniţa României, care n-a schimbat absolut nimic, adică, Rusia e tot pe poziţie, Ucraina mai trage şi ea cu praştia, mercenarii dezertează cu sutele, luptele pentru putere din Europa Centrală, războiul nestins încă din Fâşia Gaza, unde au fost ucişi cel puţin 45.000 de palestinieni, atentatele care prind din nou formă şi fond, toate falsele crize internaţionale nesoluţionate, pun pe tapet motive uriaşe de îngrijorare în 2025.

Să luăm în calcul că în prima zi a noului an s-a schimbat garda la conducerea Consiliului Uniunii Europene. După Viktor Orban, Polonia, prin Donald Tusk, a preluat preşedinţia semestrială. Personaj agreat de Donald Trump, cel care a jucat un rol major în obţinerea unui al doilea mandat pentru Ursula von der Leyen la preşedinţia Comisiei Europene, se spune despre acesta că va pune interesele naţionale înaintea celor europene, cum ar fi cele privind economia, migraţia, comerţul, energia sau protecţia climei.

Lăsînd lumea mare la o parte şi revenind la noi, nu pot să nu exclami plin de amărăciune: în ce hal a ajuns România! O groază de bani cheltuiţi pe anul electoral trecut, economia la pămînt, visteria goală, creşteri de preţuri care i-au bulversat pe români, veniturile lor îngheţate, servicii secrete care tranşează ca la abatoare destinul poporului român şi consumă sume uriaşe de la buget, Justiţia, o casă părăsită, care a aciuat şi solidarizat împotriva statului de drept căpuşe în robă care în complicitate cu grupurile de infractori şi cu specimene politice vînd şi cumpără, la fel ca în bazare, tot felul de sentinţe şi hotărîri, apărînd jefuitorii şi exploatatorii poporului român. Ce justiţie, ce securitate socială, unde e protecţia statului împotriva ameninţărilor de tot felul? Am fost expulzaţi în lumea a treia, cobai şi mînă de lucru ieftină, pe plantaţia altora. A murit democrația, trăiască tirania! Acesta este noul slogan globalist! Sărăcirea populaţiei, confiscarea istoriei şi culturii, au fost bilete de intrare în „civilizaţia” capitalistă. Acum, „umanismul” dă pe dinafară: soldaţii americani mînuiesc telecomenzile pe plaja românească, oferindu-ne pe gratis taifunuri, ploi torenţiale, vijelii devastatoare, cutremure în adînc de pămînt românesc, iar vara, temperaturi de cascadă solară. Avem veselie războinică la Deveselu, datorii externe pentru multe generaţii şi, în curînd, un cip implantat pe post de „vaccin”. Ehei!, unde e spicul de grîu românesc din care se cocea pîine sănătoasă pe vatra noastră?! Cum să mai scape ei acum vrabia de pe gard pentru ciorile din pom?!

Reeducaților!…

Data: 17 ianuarie 2025 by Zoe Dantes

„Democrația constituțională”, zice un domn, pe nume Predoiu, „trebuie apărată”. Pe bune?! Care democrație, domn’ Predoiu? Aia pe care ați suspendat-o prin lovitura de stat din vinerea neagră a României? Care democrație? Aia progresistă? Ale cărei etaloane sunteți voi, niște tâlhari statali la drumul mare? Voi, cuțitarii din bordelurile zise și partide politice. Pentru că v-ați comportat exact ca niște tâlhari! Nu hoți! Între hoți există onoare. Voi nu mai aveți nimic! Pe lângă domn’ Predoiu, care prin discursul dement, cerea să intervină mă, gărzile patriotice, să le salveze lor cururile, a mai apărut un domn. Cu discursul scris, prin care ne explică el, că cei care au fost în piață, la cel mai mare protest de după ’89, trebuie arestați, aruncați la balamuc sau pușcării și mai ales în lagăre de reeducare. Să-și bage domnule mințile în cap și data viitoare să voteze cu cine vrea sistemul corupt, putred și paralel din România. Să ne reeducăm! Noi toți care am înțeles de multă vreme că democrația nu mai există în România. Că e un stat luat pe acte de anumite persoane fizice, pentru propriile lor avantaje, cu buzunarele până-n călcâie. Exponentul de bază al acestui sistem mizerabil este în primul rând individul ilegitim ce stă pitit la Cotroceni, o slugă de cea mai joasă speță a stăpânului său, numită #FiaraUE. Individul a pus la bătaie toate instituțiile statului, într-un joc murdar pentru putere. Nu se mai dă dus.

Se vehicula mai ieri un articol, prin care vezi Doamne, Iohannis este securist. Serios?! Păi dacă nu era și nu este în continuare securist, mai avea el ce să caute acolo? Niciodată! Îl înfigea sistemul mizerabil în fotoliul de la Cotroceni dacă nu era marioneta lor?! Să fim serioși! Insul arogant, parvenit, trufaș, puturos și pe măsură incompetent, nu avea să ajungă niciodată acolo, fără cozile de topor ale sistemului. Are suficiente „cadavre” în dulap, ca să fie obligat să execute ordine. Ale cui ordine? Sper că va veni o zi în care vom afla toți. Știm doar că e sluga perfectă a celor din uie. Vedem și simțim asta foarte bine. Și el vrea reeducare! Nu uitați asta! Reeducați-vă, băi! Ce așteptați? Reeducați-vă așa cum vă spune conștiința. A venit vremea să înțelegem și să arătați că ați făcut-o, înainte să ne azvârle șeful lui Arafat în lagărele de reeducare! Au mai încercat o dată. Să nu uitați dictatura covidului și programul Vacanța mare. Să înțeleagă peneleii, pesedeii, usereiștii și mai știu eu ce șobolani mai zac prin instituțiile statului că ați făcut-o. Ați înțeles că nimic nu e mai prețioasă ca valoare în viața asta decât libertatea. Libertatea de opinie, libertatea de a protesta, libertatea de a alege. Și voi, în ziua protestului ați ales. Ați demonstrat că v-ați reeducat.

Poporul român s-a ridicat în picioare demn. Doar lacheii politici au rămas în genunchi! În fața stăpânilor lor, care nu sunt și stăpânii noștri. Nu vor fi niciodată! Nu uitați, uniunea europeană nu este stat! Nu uitați asta în veci! Nu au nici un drept asupra voastră! Noi suntem în Europa de la începutul lumii! Singurul nostru Stăpân este Dumnezeu! Politrucii ne-au sclavizat 35 de ani. Este vremea schimbării și mai ales a renașterii. Nici nu mai are importanță numele celui ce va fi liderul. Important e finalul. Acești cuțitari ai bordelurilor politice, au suflat în vânt! Au scos „săbiile” din teacă și au trecut la atac. Au uitat că războinicii autentici nu scot săbiile din teacă, doar ca să le bage la loc. Degeaba! „Sabia” războinicilor intră înapoi doar mânjită cu sânge! Nu au de unde să înțeleagă ei așa ceva! De data asta „sângele” pentru ei înseamnă reeducarea. A noastră, a tuturor! „Sângele” pentru noi înseamnă libertatea! Mai ales a celor ce au arătat lumii ce înseamnă protestul autentic al drapelelor românești! Pentru că voi, reeducaților, ați avut cu voi duminică, strămoșii! Prin drapelele ridicate ați arătat lumii ca neamul românesc e mai Viu ca niciodată! Ei, educații, au suflat în vânt! Reeducații au fost nevoiți să ridice pânzele. Când vine furtuna, nu ai de ales. Valul se va mări atât de tare, încât în ale sale ape, va îneca pe cei care l-au creat. Fără îndoială! Reeducaților! Știți că aveți în față o datorie de onoare față de strămoșii care și-au dat viața pe câmpurile de luptă și la baricada din ’89. Știți că de acolo de Sus, ei vă privesc și Voi, ați fost nevoiți să ridicați pânzele! Strămoșii v-au spus: „O să se bată cu noi și morți, iar noi o să fim alături de voi ca să ne apărați. Și morți vom izbândi!”.

Nu uitați: „Libertate te iubim! Ori învingem, ori murim!”… Între cele două căi, se termină totul! A treia nu mai există! Domnul să vă miluiască!

Comunicat Noua Dreaptă privind intenția Procurorului General de înăsprire a pedepselor pentru naționaliștii români

Data: 16 ianuarie 2025 by Tudor Ionescu

În aceste zile, când țara a fost aruncată în haos de Lovitura de Stat din 5 octombrie 2024, pusă la cale și înfăptuită de clica anti-românească din jurul președintelui (de-acum ilegitim) Klaus Werner Iohannis, Procurorul General al României, domnul Alex Florența, ne anunță amenințător că va propune, pe scurt, pedepse mai aspre pentru „neo-legionari” și nu numai, pentru că prin repetarea ca o Mantră a termenilor fascist, legionar, rasist, xenofob, include cam toată suflarea naționalistă din România.Fără a exagera, senzația este că se instaurează pe repede-înainte o Dictatură precum cea comunistă din anii 1945-1964, în care numai bănuiala de simpatii legionare te arunca pentru ani grei în temniță. În perioada imediat următoare după desfășurarea turului I al alegerilor prezidențiale (24 noiembrie 2024), văzând că poporul român „le-a dat cu tifla”, vorba unui președinte ilegal deci infractor, cei ce se cred stăpânii României au reacționat precipitat, nemaiținând cont nici măcar de aparențele de legalitate pe care, cu chiu cu vai, se chinuiau să le respecte până acum. Ce a urmat se cunoaște de-acum: rețineri în trafic, percheziții domiciliare, dosare penale, toate fiind măsuri abuzive și îndreptate exclusiv împotriva unor oameni pașnici și provenind din mediul naționalist și conservator din România. Aceasta laolaltă cu înfierarea „neo-legionarilor” cu mânie proletară în Media aservită Sistemului, precum posturile de televiziune Antena 3 și Digi 24, a site-ului G4Media și altele. Amintim aici arestarea la domiciliu a lui Marian Motocu, cercetarea judiciară declanșată asupra „lotului Tâncăbești” (Florin și Ioana Dobrescu, Șerban Suru, elevul Vlad Țăranu și alții), abuzurile comise asupra camaradului Eugen Sechila (rețineri în trafic, dosar penal pentru însemne legionare de pe o Troiță ridicată în curtea bisericii din comuna Radovanu, județul Călărași, cu ceva ani în urmă (!)), percheziția la domiciliul lui Alexandru Balcu și hărțuirea lui Iulian Capsali, care s-a trezit cu poliția la ușă pentru că a îndrăznit să scrie, pe Facebook, că pe data de 6 decembrie s-a dat o lovitură de stat.

De ce toate aceste abuzuri și ilegalități? De ce această amenințare din partea Procurorului General al României? Dincolo de ilegalitatea și caracterul penal al Loviturii de Stat, lucrurile devin limpezi dându-ne seama că, la fel ca de atâtea ori în istoria țării noastre, forțe externe pe care le putem numi satanice, au intervenit pentru a pedepsi poporul român pentru că a cutezat să vrea să își ia destinul în propriile mâini.

Reamintim și faptul că, într-o scrisoare transmisă Ministerului Justiției în 26 aprilie 2024, Daniel Mariaschin (CEO B’nai B’rith International) și rabinul Andrew Baker (director pentru Afaceri Evreiești Internaționale, în cadrul Comitetului Evreiesc American) acuzau Parchetul General că nu a dat curs mai multor plângeri transmise de Institutul „Elie Wiesel”.

Cu un zel demn de o cauză mai bună, Procurorul General al României, probabil nevrând să își piardă funcția sau poate din slugărnicie față de aceste entități care se pare că stăpânesc România, a anunțat, într-un Comunicat de Presă, pe data de 20 decembrie 2024, că în cadrul Parchetului General s-a creat un Grup de Lucru, din care fac parte reprezentanți ai instituțiilor din sistemul judiciar şi MAI. Acest Grup de Lucru ar avea ca scop promovarea unor măsuri legislative care să ofere organelor de urmărire penală instrumente eficiente prin care să combată promovarea cultului persoanelor care au făcut parte din Mișcarea Legionară. Pe scurt, Procurorul General propune modificarea O.U.G 31/2002 și a legilor derivate (217/2015 – legea „antilegionară”, 157/2018 – legea „Vexler”), în sensul lărgirii bazei pe care cei care îndrăznesc să se exprime liber în ceea ce privește aspecte ale istoriei noastre să poată fi trași la răspundere penală. Cu alte cuvinte, dacă O.U.G 31/2002 oricum era liberticidă și anticonstituțională, cum nu mai contează acum, căci odată cu Lovitura de Stat tot s-a instaurat Dictatura (de sorginte neo-marxistă), cu o slugărnicie demnă de silă, Procurorul General propune ca această (fărăde)lege să devină și mai anticonstituțională.

Ce contează că Articolul 30 din Constituție spune clar, la paragraful (2), că cenzura de orice fel este interzisă? Procurorul General va plesni din bici (vorba domnului colonel r. Vasile Zărnescu) și mulți alți români vor fi căptușiți cu dosare penale sau chiar vor înfunda pușcăriile! Dacă aceste măsuri vor fi adoptate, după voia Procurorului General, ne putem aștepta la arestarea efectivă a multor membri și militanți naționaliști-creștini, începând o prigoană asemănătoare perioadei bolșevice din anii 1945 – 1964.

Asociația Noua Dreaptă ia act cu consternare și revoltă de aceste intenții ale Procurorului General și consideră că, în mod cert, prin obediența structurilor de forță ale României în fața unor instituții și organizații alogene, domnia sa pune vârtos umărul la instaurarea unei dictaturi neo-bolșevice de tipul celei din „anii ’50”. O dictatură care este îndreptată exclusiv împotriva poporului român care dorește să fie liber și suveran în propria țară! Acesta este de fapt aspectul cel mai revoltător, că toate aceste măsuri liberticide și anti-românești se aplică pe teritoriul României! Noua Dreaptă a fost prima organizație din România care a protestat public, prin comunicate oficiale și prin acțiuni în stradă față de reprimarea brutală a libertății de exprimare. Amintim aici protestul din fața Tribunalului București din data de 20.02.2021 față de condamnarea la închisoare cu executare a domnului colonel (rtrg.) VASILE ZĂRNESCU și față de dosarul penal deschis domnului profesor FLORIN DOBRESCU pentru Comemorarea de la Tâncăbești din 30 noiembrie 2019, de „maratonul pentru abrogarea legilor liberticide” din luna aprilie a anului 2021, de implicarea în lupta pentru apărarea memoriei martirului Mircea Vulcănescu.

Prin prezentul Comunicat noi, membrii organizației Noua Dreaptă, protestăm împotriva acestei noi inițiative anti-românești, prin care se dorește înăsprirea unei dictaturi care iată, își arată din ce în ce mai fățiș colții și totodată ne exprimăm hotărârea de a nu tăcea și de a Mărturisi Adevărul, fără frică și fără compromisuri.

Biroul de Presă al Noii Drepte – filiala București