Restituiri: „Holocaustul ambiguu!”

Cu ani buni în urmă am publicat în revista „Regăsirea” editată de inimosul tipograf Corneliu Urlan, un text intitulat „400.000 de morţi şi nici o poezie?”, prin care semnalam contradicţia dintre teza holocaustului din România, cu cele 400.000 de victime binecunoscute, şi absenţa totală a unei literaturi a holocaustului „românesc”. După 1944 au zburdat pe ogorul literaturii române sute de scriitori şi critici literari evrei, câţiva dintre ei ocupându-se, cu spirit director pentru toată suflarea literar-artistică, chiar cu identificarea şi inventarierea celor mai potrivite subiecte pentru literatura „nouă”, şi totuşi nici unul nu a făcut „caz”, adică nu a pomenit de ororile holocaustului „nostru”, că ar binemerita să fie şi ele evocate, transfigurate artistic etc. Au scris poeţii realismului socialist românesc bunăoară despre Lidice, satul ceh în care naziştii au ucis zeci de oameni nevinovaţi, dar n-au suflat alde Maria Banuş ori Veronica Porumbacu un rând, măcar un vers, o epigramă despre Vapniarka sau Moghilev, localităţi din Transnistria, unde au murit, se zice, zeci de mii de evrei, de evrei români, de-ai noştri… Ce să înţelegi din asta? Una din două: ori că poeţii noştri, îndeosebi cei evrei, au dezertat de la datoria de a da glas suferinţei imense îndurate de semeni de-ai noştri la Vapniarca, ori se impune de la sine teza-concluzie, negaţionistă, că ar fi scris drăguţii de ei, cu entuziasm şi dăruire, dar nu prea au avut despre care zeci de mii de victime să scrie poeţii noştri, fie ei şi evrei. Nici măcar acei evrei care au trecut prin deportarea din Transnistria nu au avut ceva interesant de povestit, printre aceştia din urmă numărându-se şi Norman Manea, pe care iniţiaţii în subteranele vieţii literare îl dau ca sigur viitor nobeleat.

De ce n-a scris Norman Manea nimic despre Transnistria?, întrebam eu ritos în urmă cu ceva ani. De ce nu intervine, ca martor ocular, în discuţiile bezmetice care s-au iscat după 1990 pe tema holocaustului din Transnistria? De ce se „abţine”? Mărturisesc că mă încerca un gând, anume că Norman Manea, spre deosebire de majoritatea poeţilor şi poetaştrilor, evrei sau români, dar realişti socialişti până-n măduva oaselor, fiind el, Norman Manea, propriu zis un scriitor, scriitor scriitor, unul adevărat, autentic, nu poate să scrie la „comanda socială”, nu poate, pe scurt, minţi! Au făcut-o atâţia alţii, scriind la comandă despre abolirea monarhiei, despre inexistenţii eroi ilegalişti, despre naţionalizarea economiei, despre colectivizarea agriculturii, despre colonialismul şi imperialismul anglo-american, despre suferinţele copiilor din Coreea, Vietnam sau Biafra, despre martirii Lumumba şi Beloiannis, despre 23 a VIII-a ʼ44 sau Marele Octombrie din 7 Noiembrie, despre 1 şi 2 Mai, despre 8 Martie, despre 1907, 1848, 1945, despre Lazăr de la Rusca sau Silvester Andrei, despre orice, orice, numai despre Transnistria, nu! Unde-i literatura la care aveau dreptul sutele de mii de martiri din Transnistria?!, mai întreb o dată!…

Aflu că această literatură, până mai ieri inexistentă, a început să se scrie, chiar de către viitorul (?) premiat Nobel, adică de către Norman Manea însuşi. Că în cartea „Întoarcerea huliganului”, apărută în 2003 şi atât de lăudată de toţi recenzenţii, ar fi vorba şi despre aşa ceva, despre experienţa – numită de autor „iniţiere” – trăită de el, de dânsul, în Transnistria. Trăită împreună cu toată familia sa. Mărturisesc, am luat deunăzi la citit cartea domnului Norman Manea numai cu gândul la problema Transnistriei, la disputa în care m-am băgat şi eu, aiurea-n tramvai, nu pentru că aş fi informat asupra subiectului, ci pentru că erau, mi se părea mie, prea evidente contradicţiile de tot felul din textele celor care încearcă după 1990 să ne convingă de realitatea celor 250.000 de evrei ucişi de români. Mă va convinge oare marele Norman Manea – nu vreau să fiu ironic – de greşeala în care persist de atâta amar de vreme? Sunt dispus, mi-am zis, să-mi fac mea culpa dacă mărturia mărturisire a lui Norman Manea mă va convinge. Am atâta experienţă a cititului şi a scrisului ca să recunosc sinceritatea, autenticitatea unei reconstituiri, a unei mărturisiri, a unei lamentaţii. Tocmai pe seama acestei sincerităţi pusesem abţinerea lui Norman Manea de a atinge delicatul subiect. Trebuia să păstrez aceeaşi măsură!

Aşadar, nu fac acum o recenzie literară a acestei cărţi deja celebră. Nu de opiniile mele are nevoie ca să rămână sau nu o carte bună, deosebită sub raport literar şi „artistic”. Nu am nimic de obiectat la aprecierile aduse de preopinenţi calităţilor literare ale textului. Aş avea de adăugat chiar, virtuţi literare pe care criticii profesionişti le-au trecut pe nedrept cu vederea. Ori nu s-au priceput să le vadă. Scopul meu este însă altul. Nu fac o cronică literară, o recenzie, ci îmi voi permite să înşir numai motivele pentru care această carte, o spun de la bun început, citită cu multă atenţie, nu mă clinteşte cu nimic din convingerea că tot ce s-a întâmplat în Transnistria acelor ani, pe mâna şi din pricina ori datorită românilor, se poate numi oricum şi orice, numai holocaust sau genocid ori pogrom, nu! Nu! Şi iată de ce:

Din carte lipseşte propriu zis mărturia mult aşteptată a lui Norman Manea. Fragmentele dedicate Transnistriei, nu puţine, sunt lipsite mai întâi de literaritate. Sic! Nu sunt literatură, nu cresc solidar, organic, din trunchiul textului, ci sunt, în mod evident, lipite, iar de cele mai multe ori nici nu sunt scrise de Norman Manea, ci sunt citate din documente istorice, fără nici o legătură cu „trăirea” propriu zisă a experienţei deportării şi a traiuluii zilnic, vreme de patru ani, în lagărele morţii din Transnistria. Despre moarte, despre moartea unor oameni, Norman Manea pomeneşte din auzite. Şi aude despre aşa ceva ani buni după aceea. Reconstituie cu oarecare autenticitate momentul plecării, al ruperii de locurile dragi, petrecut cu violenţă de neuitat în gara de la Burdujeni. Dar de la îmbrâncelile şi ghionturile de pe peron până la câteva sute de mii de morţi este cale lungă, pe care cartea nu o străbate. Îmi vine să zic că domnul Norman Manea are onestitatea să nu inventeze amintiri cu morţii din Transnistria. Lipsesc cu totul amintirile propriu zise, ale copilaşului de 5-9 ani, despre cum şi-a petrecut acei ani, cei mai plini ai copilăriei. Nu aflăm ce datorează sau reproşează copilul Norman Manea Transnistriei! Cu ce spaime şi coşmaruri s-a ales din infernul transnistrean? În ce fel deportarea i-a mutilat sufletul, rănindu-l fără de leac sau fortificându-l? Aproape nimic, într-o carte scrisă toată din jocul amintirilor definitorii. Nu se poate, îmi vine să proclam, ca amintirile despre primirea cravatei roşii de pionier comunist să fie mai puternice şi mai prezente în carte şi mai consistente decât amintirile din Transnistria! Sinistra Transnistrie! Unde-i?

În locul amintirilor, documente! Iar documentele citate, arhicunoscute şi mereu invocate de cei care neagă holocaustul din Transnistria, sunt incorect comentate, din păcate. Iată un citat: „Sunt pentru migraţiunea forţată!” declară oficial Ion Antonescu. În niciun dicţionar al limbii române migraţiune nu înseamnă exterminare, cum le echivalează Norman Manea. Aşadar, lectura corectă: soluţia pe care a preconizat-o şi a urmat-o mareşalul Ion Antonescu nu era genocidul, ci, de fapt, era o soluţie perfect coincidentă cu soluţia imaginată de sionism: plecarea din România a evreilor, migrarea în Palestina, în Eretz Israel! Deportarea în Transnistria avea caracter temporar, pe durata războiului numai, iar selecţia deportaţilor, a evreilor care merg în Transnistria şi a celor care nu, s-a făcut după anumite criterii. Pe care Norman Manea nu avea cum să le afle la vremea aceea, dar mai târziu le-a aflat, cu siguranţă, şi avea datoria să le comenteze! Întrunea cumva tatăl său, librarul Marcu Norman, acuzaţiile sub a căror povară au fost selectaţi evreii deportaţi de Antonescu în Transnistria?

Ca persoană cu un rol atât de important în amintirile autorului, Marcu Norman ridică unele probleme şi nedumeriri cititorului preocupat de reconstituirea Transnistriei în care evreii au suferit atât de mult. Căci lipseşte chiar şi mărturia bătrânului Manea despre aceste suferinţe! Procedând aş zice americăneşte, N.M. i-a cerut tătâne-su să-şi scrie o auto-biografie cât mai amănunţită, din care a inserat în cartea sa fragmentele mai interesante. Lipsesc însă, din nou, cele privindu-i pe evreii, cei peste 200.000, victime în Transnistria ale cruzimii şi nepăsării româneşti. Nu este clar de ce. Ne-am fi aşteptat ca, în locul copilului, măcar taică-su să conştientizeze dimensiunile hecatombei în care erau implicaţi atât de tragic şi să lase mărturia sa de victimă a holocaustului. Dar, nu! Ori a omis tatăl, în textul scris pentru fiul său Norman, să producă aceste mărturii, ori fiul nu le-a considerat – de ce?, potrivite cu spiritul cărţii sale, cu teza sa. Care teză? A holocaustului! Dar de ce lipsesc din carte tocmai mărturiile directe ale familiei Manea?!

Cartea, citită atent, cu gândul chitit bine asupra valorii sale ca document al suferinţelor evreieşti din Transnistria, naşte în cititorul de teapa subsemnatului suspiciunea că familia lui Norman Manea a ajuns în Transnistria nu ca evrei, ci din pricina vederilor şi simpatiilor comuniste de care vor fi fost suspectaţi. Oricum, în loc să-şi vadă cuminte de deportarea sa, Manea-tatăl fuge, fuge din lagărul românesc de exterminare, fuge tocmai la ruşi… (Nici nu-mi vine să cred că am înţeles bine!) Da, fuge la ruşi… În privinţa aceasta, când e să relateze această fugă, autorul recurge, cu talent, la tehnica aburirii sau a aburelii. Cum o fi corect? Cred că abureală… A aburi, aburire pentru lentile sau geamurile casei ori ale maşinii, şi a aburi, abureală când e vorba de cititori! Ca mine, ca dumneavoastră… Ne cam abureşte aşadar domnul Manea Norman când e să-şi amintească explicit(!) cum şi de ce a fugit tătâne-său la ruşi! La ruşii cu care „marele inchizitor” Antonescu şi românii săi erau în război. În războiul numit „Cruciada împotriva Comunismului”. Aşadar, alde Manea a(au) fugit la inamic? Cum se cheamă asta? Se cheamă trădare de Ţară!

Da, filmul amintirilor se rupe brusc aici, iar din prea puţinul consemnărilor lăsate de fiu nu se înţelege nici dacă tatăl autorului fuge la ruşi cu toată familia, nici prin ce pericole au fost nevoiţi să treacă fugind din lagăr. Era chiar aşa de simplu? Şi, mai ales, întrebarea întrebărilor: cu ce s-a ocupat familia Manea odată ajunsă de partea cealaltă a frontului? Trădând, care va să zică. Fiul, Norman, era de-acum băiat în toată firea, cu cei şapte ani de-acasă împliniţi. Nu ar fi fost interesant, ba chiar obligatoriu să ne povestească amintirile sale de pe lumea cealaltă, a comunismului biruitor? Lipsesc din carte amintirile despre Holocaust cumva pentru că familia Marcu Manea a petrecut holocaustul din Transnistria la ruşi? Nu vreau să fiu ironic, dar aşa pare că s-au petrecut lucrurile! Iar capul familiei, tatăl lui Norman Manea, după ce fuge din Transnistria se înrolează în Armata Roşie, ceea ce nu era prea „cusher” din partea sa, iar apoi mai fuge o dată, de data asta în sens invers, de la ruşi la români, atunci când ruşii, în loc să-l pună la curăţat zăpada în Piaţa Roşie din Moscova, aşa cum făcuse Antonescu la Bucureşti, pe Calea Victoriei, cu evreii săi, îl trimit ruşii pe Manea senior pe linia întâi a fontului, la un fel de moarte sigură! Evident, postură inacceptabilă pentru un evreu atât de tipic ca tatăl marelui scriitor! Ceea ce Antonescu, din nou, nu a făcut cu nici un evreu, nici măcar cu tatăl autorului. Numai pe români i-a trimis să moară în linia întâi! Cu toate acestea Manea tatăl, „riscând totul”, părăsise Transnistria dezgustat de români, căci, citez din nou, „la Demnitate, domnul Manea nu renunţa”. Evident, să mori în prima linie a frontului anti-hitlerist, mai ales după ce hitleriştii uciseseră câteva milioane bune de evrei nevinovaţi, nu avea nici o legătură cu demnitatea de om şi de evreu a suspomenitului. Care, dacă am înţeles bine, i-a trădat aşadar şi pe români, şi pe ruşi! Dacă cumva am înţeles greşit, aştept să mi se explice ce şi cum, nu voi ezita să fac publică mea culpa. Felix culpa…

Aşadar, nu garantez că am înţeles prea bine ce s-a întâmplat. Prea ar fi de oaie, fie-mi iertat că vorbesc aşa, acest du-te vino între români şi sovietici! Dar şi autorul, Norman Manea, lasă prea multe lucruri rememorate derutant de vag. Parcă ar sta în picioare şi lecţiunea potrivit căreia numai Marcu Manea a fugit la ruşi, soţia sa nedând prea multe parale metafizice pe demnitate, mulţumindu-se cu supravieţuirea la care avea mai multe şanse dacă rămânea în Transnistria. Dacă aşa stau lucrurile, nedumerirea sporeşte: înseamnă că familia, rămasă în Transnistria, nu risca nimic prin fuga la ruşi a capului familiei. Caz în care orice evreu normal se întreabă ce argumente îi mai rămân pentru a susţine mai departe că Transnistria a fost tărâmul morţii, al celor mai criminale abuzuri! Iată că nu! Deci, unor cititori ca mine, „negaţionişti”, Norman Manea le rămâne dator cu lămurirea împrejurărilor în care răposatul său părinte, fie-i ţărâna uşoară, a ajuns să fugă de la ruşi la români şi vice versa. …Adică invers: mai întâi de la români la ruşi şi abia apoi vice versa! Să ne lămurească cum de nu a păţit nimic Marcu Manea pentru acest comportament lipsit de loialitate pentru ambele tabere, şi cum de fiul lui Marcu Manea, ajuns moralist public, adică scriitor, nu găseşte nimic în neregulă la taică-su, ba dimpotrivă, îl face victima „celorlalţi”.

Cert este că reveniţi în ţară mult mai târziu decât ceilalţi evrei – şi iar ar trebui să ni se explice de ce această întârziere -, alde Manea încep o viaţă nouă: se lasă de librărie şi intră plini de elan în comerţul socialist şi în partidul comunist. Feciorul, premiant, este numit comandant de pionieri pe şcoală, merge în tabere internaţionale de pionieri, probabil şi la Artek, în Crimeia, angajat cu toate energiile în construcţia comunismului. Fotografia sa, în clipa atât de fastă şi de fastuoasă, de emoţionantă pentru fericiţii părinţi, când i se pune la gât cravata roşie de pionier, este cu grijă înrămată şi expusă în sufragerie, ca să se vadă şi să se înţeleagă ce e de înţeles din acest gest: ataşamentul total. Total dezgustător!

Dacă lipsesc amintirile din Transnistria, Norman Manea le înlocuieşte cu amintirile de la …Periprava, unde tatăl său ajunge, probabil pe nedrept, ca deţinut de drept comun. „La stuf…”, pentru delapidare. Destin atipic pentru un activist de partid. Norman Manea nu întârzie să-şi viziteze tatăl la vorbitor, vizită care se lasă cu un veritabil cutremur sufletesc. Statistic vorbind, ca număr de pagini şi amintiri-trăiri personale, Periprava pare un topos mai important decât Transnistria în evoluţia „lirică” a autorului, în economia fantasmelor şi amintirilor de care este bântuit. În plus, din Periprava Manea tatăl nu mai poate fugi, aşa cum o făcuse din Transnistria. Şi nu poate primi şi găzdui musafiri la Periprava, aşa cum fusese posibil în Transnistria, unde familia Manea putea fi vizitată la domiciliu, iar musafirii veniţi din ţară cu sarsanaua plină puteau adăsta cu săptămânile fără ca autorităţile să se sesizeze, să obiecteze în vreun fel. Puteau fi găzduiţi aceşti musafiri, aşadar. În coteţele de porci? Împărţind deci cu gazdele regimul de exterminare la care românii îi supuneau pe evreii din Transnistria?!… Altfel cum să interpretezi logic detaliile pe care ni le oferă totuşi autorul amintirilor?! Detalii, cam toate, în mod evident incompatibile cu ideea de holocaust. Dar nu-i bai, România este „ţara în care nu se respectă nici o incompatibilitate”, ne asigură Norman Manea!

N-are de ce să ne mire un holocaust care nu lasă nimănui amintiri în vreun fel mai deosebite! O fi vreun holocaust mai atipic, mai echivoc, cum sunt mai toate cele în Jormania: „Performanţa Transnistriei a rămas ambiguă, ca tot ce este românesc”, pag.213, apreciază Norman Manea, în cunoştinţă de cauză. Cum vine aia „holocaustul ambiguu din Transnistria”? Formula merita un comentariu lămuritor pentru toată lumea, mai ales că o lansează un martur ocular.

Sunt multe contradicţii în cartea cu pricina, carte care nu aparţine literaturii de ficţiune, ci este literatură memorialistică, scrisă cu sentimentul, afirmat explicit, al datoriei de a scrie şi de a lăsa ca document istoric mărturia celor trăite, gândite şi simţite în calitate de victimă a holocaustului din Transnistria. Din păcate, autorul ocoleşte această mărturie, o amână şi o face uitată. Iar postura sa de victimă a holocaustului, a holocaustului trăit, iar nu citit, ne rămâne cu totul necunoscută, lipseşte cu desăvârşite din paginile cărţii! De ce? Rămân la ideea mea: ca să nu fie obligat să mintă! În felul acesta nu intră în contradicţie cu teza holocaustului, dar nici nu o confirmă. Ceea ce nu-i puţin. În schimb, dl Manea se angajează să susţină teoretic holocaustul, invocând textele şi argumentele altora, concluzionând că holocaustul este uşor „dovedibil”. Concluzie incorectă, chiar necinstită, profund necinstită, căci angajându-se pe această pistă, a probaţiunii obiective, trebuia să respecte câteva reguli, bunăoara vechea audiatur et altera pars. Ştie bine domnul Manea că pentru alţii, precum subsemnatul, este dovedibil cum că nu!

Nu meritam şi noi, negaţionştii, o pleasnă, două, din partea cuiva care a trecut pe acolo, prin Holocaust?! Şi care, dintr-o poziţie superioară nouă, cea a păţitului, ne-ar fi povestit ce a văzut cu ochii săi, ce a simţit pe propria piele, şi închidea subiectul. Ce să răspunzi în contradictoriu la o asemenea mărturisire, a unui Norman Manea ori a lui Marcu Manea?! Eu unul le-aş fi dat crezare, în mod necondiţionat crezare, chit că mă puneam astfel într-o situaţie grea, de retractare a sute de pagini scrise pe acest subiect nefericit! Din fericire pentru mine şi din păcate pentru holocaustizanţi, martorii Manea, tatăl şi fiul, se prezintă în faţa instanţei cu ce au auzit de la alţii, nimic care să însemne mărturie, fapte la care a fost martor sau participant careva dintre ei! Au fost cei doi în Transnistria, nu neg, dar se pare că nu au văzut cu ochii lor nici un Holocaust! E drept, l-au citit – după holocaust – pe Matatias Carp, poate că şi pe Radu Ioanid etc., şi ne oferă citate din opera de diversiune a acestora. De ce face asta domnul Manea? Probabil pentru a răspunde totuşi imperativului, regulei că nu poţi aspira la premiul Nobel dacă nu ai scris măcar un sfert de carte despre Holocaust. Este taman sfertul care strică atât de mult, pe toate planurile, o carte care merita o altă discuţie, căci miza ei propriu zisă este sau putea fi alta… Păcat!

Las pentru altădată alte comentarii şi alte contradicţii. Până atunci sper să mă lămuresc dacă tatăl lui Norman Manea chiar a fugit din Transnistria la ruşi, cu dus-întors. Pare de domeniul ficţiunii rocamboleşti. Ce spune răposatul în auto-biografia sa? Poate că aflu adresa domnului Manea şi îi scriu. Poate că mă va lămuri altcineva, vreun cititor mai atent şi mai priceput. Oricum, voi reveni. Ca să mai trag o dată concluzia afirmată la începutul acestei recenzii şi anume, concluzia că holocaustul din Transnistria a fost, pentru familia lui Norman Manea, mult mai uşor de suportat decât cel din Periprava. Aşa rezultă cel puţin din cartea domnului Norman Manea, care a cunoscut ambele „locaţii” şi a putut să compare. Nu am cu ce să-l contrazic.