Mă roagă elevul Marcel Dimitraș de la Liceul „Mihai Eminescu” din Chișinău să-mi amintesc urgent de Bacovia. Vreme de cîteva ore TREBUIE să scriu despre toamna ajunsă a fi la români sinonimă cu Bacovia, despre danțul frunzei în drumul ei ireversibil spre cădere, despre tristețea sfîntă în care se înveșmîntă atît de frumos și atît de durut poetul de la Bacău. Eu nu pot ascunde faptul că am fost copleșit multă vreme de toamnele și iernile celui mai trist poet român din toate timpurile.
Nu pot să nu mă mir continuu cum poți doar cu un pumn de cuvinte să creezi stări de care sunt capabili foarte puțini poeți din Univers. Bacovia a fost un însingurat și-un rege tragic al solitudinii vremii în care i-a fost dat să trăiască. Tristețea tristeților lumii a fost mantia lui, pe care și-a purtat-o firesc, făr’ să se plîngă. Și-a dat seama că e un fir de iarbă, un fulg de nea, o frunză, un suspine și nu și-a înălțat palate din iluzii și vise nedemne de gîndul și pana poeților adevărați. Locuind într-o cameră cît un lift, Bacovia era, totuși, regele ne-ncoronat al Lumii atunci cînd cînta la vioară sau cînd asculta la patefon muzica lui Chopin. Scria poezii, le făcea mototol și le arunca drept în brațele coșului de gunoi. Își zicea că pentru el e mai important să-și dovedească sieși că poate scrie și nu ce a scris. Norocul lui s-a numit: Agatha Bacovia, soția sa căreia i se adresa cu: „DAIM”, adică: „Doamna Aleasă Inimii Mele”.
Și ea, atunci cînd poetul dormea, lua poeziile din coș, le dezmorțea cu fierul de călcat și le preda pe ascuns vreunei edituri. Bacovia însă rămînea la fel de înnobilat de Tristețe. Și în acea tristețe viscolind peste el era mai fericit decît toți bogătașii contemporani lui. Tocmai din aceste considerente îl prețuiesc acum, cînd toamna dă năvală la poarta gîndurilor mele desfrunzite. Tocmai din aceste motive îl aplaud, și-l strig, și-l caut de după orice copac, ce mi se pare că l-a cunoscut și că-l va cunoaște mereu. Ave Bacovia! parcă rostește inima lumii în fiece toamnă și început de iarnă, cînd sufletele noastre caută o năframă albă și caldă, cu mirosu-i de neprihană, matern. Pe care Bacovia ne-o dăruiește cîntînd la vioară Chopin… într-o țară tristă, incurabil de tristă, dar plină, totuși, de prea mult humor…
*
Colind cu Bacovia
De demult învinge-n noi
Pustiirea ce ne are
De aici pînã-n Apoi
Și-o iubim cu îndurare.
.
Vina ei rodește-n toți
Pustiiri moștenitoare.
Și sub aste sacre bolți
Pur și simplu se mai moare.
.
Pustiiți de-un tainic gînd,
Ni-i credința secularã
În ideea cuvîntînd
Cã o fi s-avem o țarã.
.
Spre trecut ne facem drum,
Paradox purtãm în sînge,
Undeva, în țãri de fum,
E o fatã care plînge.
.
Nu-ntrebați ce n-am sã știu:
De-i real ori nu se poate,
De-i devreme ori tîrziu
Drumul nostru cãtre moarte.
.
Deznãdejdile sã-mi strîng,
Sã le-ofer somnul cel veșnic.
De mirare n-am sã plîng,
Cu mirare-aprinde-un sfeșnic.
.
Spune-mi Alifantis, tu:
„Aleluia“, nu te teme.
Tînãr n-am sã fiu de-acu,
Mort pesemne mai devreme.
.
Cît dureazã Cel-De-Sus
Și ni-i ranã-n cerul gurii,
Moartea naște-n orice dus
Lamentația naturii.
.
Cãrți poștale – trupul lor
Cu vecii ne înfioarã
Și duc veste tuturor
Cã-i duminicã sub țarã.
.
Ia o ramurã de mãr,
Vin, colaci și, haide mamã,
Dacã e un adevãr,
El Bacovia se cheamã…
Lasă un răspuns