Licenţa germană a feudalizării

Situaţia deplorabilă a naţiunii române devine din ce în ce mai mult la Bucureşti şi un subiect de analiză a unor politicieni de prim rang. Printre primii care au renunţat la cifre inventate, lozinci şi explicaţii de natură politică corectă, se numără europarlamentarul Adrian Severin. Într-un articol, „Colonizarea unei naţiuni eşuate” autorul, cu mandat de reprezentare a României în Parlamentul Uniunii Europene, tratează subiectul colonizării şi refeudalizarii României în cea mai incomodă manieră pentru cei ce s-au succedat de peste două zeci de ani la conducerea ţării.

Traversarea unei crize economice şi soluţionarea unor conflicte politice nu mai are nimic în comun cu starea de eroziune a statalităţii româneşti, demnă să pună odată pentru totdeauna proiectul de ţară pe butuci. La egalitate de timp, după două decenii de regim ceauşist şi încă două decenii de regim postdecembrist, suntem martorii unei transformări de la un stat naţional-comunist care lupta cândva împotriva colonialismului pe mapamond, într-o regiune fără statalitate în căutare după stăpânire străină.

Citind cu atenţie articolul mai sus semnalat aş putea crede că România are de-a dreptul un calendar politic propriu – în care anotimpurile se repetă odată la ceva mai bine de un secol. După o eră glaciară de suzeranitate otomană, o primăvară a independenţei naţionale, urmată de o vara interbelică roditoare şi o toamnă în spiritul unei recolte sistematizate, postdecembrismul marchează totodată şi începutul unui nou „an” sau ciclu politic, cu precizarea că nouă era glaciară nu mai este una otomană ci imperial-europeană. Revenirea României la structuri feudale sau la raporturi sociale iobăgeşti însă nu se poate explică doar prin factori de natură internă şi nici nu se poate combate doar printr-un simplu act electoral.

Pentru a înţelege mai bine acest anacronism în politica de subdezvoltare a României trebuie să ne asigurăm de adevăratele calităţi ai partenerilor şi eventual prietenilor noştri din Europa.  Desigur, joacă şi modul incalificabil în care România şi-a negociat aporturile cu Uniunea Europeană un rol central, însă conservarea naţional-comunistă antedecembristă, de asemenea, a împiedicat dezvoltarea unui sistem de apărare auto-imunitar, capabil să identifice pericolele pseudo-culturale ale unei noi hegemonii în Europa. Necunoscând, aşadar, dimensiunea umanistă şi pacifistă a noii hegemonii, am ajuns să ne îmbrăţişăm stăpânii de mâine în cea mai feroce naivitate. Pentru a evita că efectul unei „gripe europene” asupra noastră, în lipsa de anticorpi să aibă la figurat acelaşi efect precum l-a avut la propriu asupra triburilor Pieilor Roşii, impingandu-i în rezervate, trebuie să ne imunizăm şi să cunoaştem mai bine virusul hegemonial.

Printre cei mai agresivi viruşi europeni, capabil să distrugă un continent întreg este proiectul „Mitteleuropa” de la 1915 al geopoliticului german Friedrich Naumann (1860-1919). Pentru înfiinţarea unui „Imperiu Central European” sub conducere germană Naumann a dezvoltat o serie de idei şi recomandări atât de universale pentru Germania încât nu se puteau limita doar la începutul secolului al XX-lea. România reprezenta în viziunea acestui geostrateg german o sferă de interes veritabil pentru aplicarea unei politici morale de cotropire deghizând hegemonia Germaniei în umanism, ademenindu-ne cu lozinci pentru un viitor glorios în rândul naţiunilor europene. Naumann era convins că soarta a decis că există popoare care conduc şi popoare care sunt conduse, nefiind în stare să se conducă singure. De profesie predicator, Naumann cunoştea prea bine strategia de misionare aplicată în colonii, încadrată perfect în mitul civilizatoriu faţă de înapoiaţi inrobindu-i pe un fond cultural relativ credul, prin abuzivă elogiere a imperfecţiunii.

Teologismul imperialiştilor din jurul lui Friedirch Naumann este identic cu conceptul lipsit de alternativă, sub formă unui fetiş cioroit al politicienilor de la Bruxelles. Ceea ce trăim astăzi în capitalele europene înrolate în acest proiect, este după cum îl numea acest vestit liberal german, un „imperialism neoficial”. Prelucrarea factorilor decizionali ai unui stat în aşa măsură încât să acţioneze cu celeritate la aşteptările de colonizare şi penetrare pacifistă (termiuns tehnicus german este „penetration pacifique”) este, odată descifrat, un mecanism relativ simplu. Similar strategiei de stăpânire a lumii noi, mai întâi de toate stă culpabilizare culturală, explicându-ne odată dezindustrializaţi că răul în lume se trage de la noi înşine, fiind incapabil să percepem valoarea mântuitoare a noului stăpân. Doar printr-un proces de autoflagerare, astăzi sub formă unei justiţii discreţionare, ajungem să ne măcinăm copleşiţi de imperfecţiunea îndoctrinată. Această stare firesc să ne paralizeze şi să ne răpească şi de ultima şansă de a dezvoltă o strategie pentru a înceta acest proiect de dezbinare naţională alias „integrare europeană”.

Problema este mai puţin relaţia României cu o Europa, bazată pe raporturi egale între naţiuni şi state suverane cât strategia subversivă de transformare a suveranităţii în ficţiune – valabilă la Naumann ieri şi pusă azi de Berlin în aplicare. Exact aici intervine şi impactul strategiei lui Naumann de cucerire paşnică a ţărilor sortite stăpânirii străine. Refeudalizarea României pe plan politic şi administrativ de mâine, acordând baronilor locali prin regionalizare autoritate statală înlătură şi ultima rămăşiţă de stat naţional unitar. Factorii decizionali cred că proiectul în numele căruia ei sacrifică şi ultimul bastion naţional ar fi în conformitate cu nişte principii universale. Greşit – ei sunt victimele unei holograme de unitate care le acoperă câmpul de vedere al politicii.

Un început ar fi şi să combatem acest virus prin acţiuni de salubritate politică: Atunci când vom arată fundaţiei germane Friedrich Naumann la Bucureşti că locul ei în viaţă publică românească nu poate fi mai sigur decât cel al britanicilor în fostele colonii, ne va respectă şi Europa. Dar pentru acest lucru avem nevoie şi de politicieni care să nu mai frecventeze în manieră de pelerini edificiul cultural al înrobirii naţionale în spiritul imperialismului german.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*