Tăcerile vorbite…

Fără mirare descoperim viitorul şi în trecut. Iată, la o mie două sute şi ceva se ridică o catedrală, sculptorul aşează pe frontispiciu, alături de cuvenitele însemne creştineşti, profilul unui cosmonaut. Asta la 1200.  La 1300, într-o altă iconografie bisericească, apar de-a stânga şi de-a dreapta Fiului, două nave galactice. Leonardo da Vinci, Michelangelo propun multe alte veacuri de studii asupra a ce se ştie, în parte, despre ei, despre navele închipuite de noi, ca posibile instrumente de decelare a tainelor universului. Şi din acest joc, aparent joc de forme, lumini, idei se reconturează micimea, zgârcenia de cuvinte, ipoteze utilizate până acum în prezentarea/reprezentarea valorică a Artistului, a celui care vede ce nu se vede de ceilalţi, a celui care aude Cuvântul, sensurile comunicate de cei care comunică doar prin aceste ”antene” de o sensibilitate disproporţionată uneori în comparaţie cu etalonul acceptat al măsurii şi măsurării omului. Şi, uneori, cunoscând, încercând să descifrezi ”deviaţiile” creative ale Artistului, descoperi uimite dovezi în lobul temporal: trecut, prezent, mai mult decât prezentul. Efectul de piramidă nu poate fi discutat dincolo de arhitectul de piramidă, creatorul, Artistul. Iar învecinarea cu Artistul, cu gândul său comunicat, devine un privilegiu pe care eu, ca scrib şi mărturisitor întârziat în vârstă, mi-l asum  aproape testamentar.

– Dinaintea mea se află un artist, un genitor de volumetrii, sculptorul Ilie Bostan, deloc incomodat de toga academică a titulaturilor de pedagog. Un recurs la o primă întâlnire de vernisaj, la Paşcani, reziduuri imaginative şi gândul dacă în haloul actului artistic sculpturile, polizări multiplicate, nu motivau cumva ideea de fugă, de zbor, reducţia frecării, a ternului, rezolvând artistic comprimarea distanţei…  Şi fiindcă ajunsesem acolo vărsat dintr-un salon de creativitate tehnică, meditam de ce lipsesc adevăraţii vernisatori de eveniment, specialiştii în astrofizică, cei care ar fi putut determina partea de întreg artistic invizibilă celorlalţi.

– Chiar şi ca simplă divagaţie, relaţia dintre sculptură şi domeniul cunoaşterii ştiinţifice nu atinge, neapărat, absurdul. Se ştie că una dintre marile teme ale sculpturii universale, pasărea-zbor,  forma Măiestrei lui Brâncuşi a fost folosită, copiată aproape în detaliu, pentru fuselajul Concordului. Concordul exista, înainte de a fi proiectat, în una dintre păsările lui Brâncuşi, inclusiv ciocul, ”clonţul de rubin”.  Artistul perfecţionează forma, o şlefuieşte, o pune în raport armonic cu natura, cu spaţiul, iar discursul analitic al specialiştilor din domeniile tehnice, poate trece, sigur, de domeniul strict al artei.

– O altă treaptă de spaţializare. Dar scufundându-mă în adâncul care s-ar potrivi, în acvariile care ar spaţializa mai corect unele dintre sculpturile dumneavoastră ”acvatice”, specialiştii în tehnica navală ar avea confortul propriului domeniu. Congruenţa dintre acumulările ideatice ale Artistului  şi absorbţia de viitor. Proiecţia dar mai ales reproiectarea unei teme aparent clasicizate istoric capătă, primeşte respiraţia timpului neparcurs încă.

– Reţin ideea de început. A trăi în treimea superbă de spaţiu-timp. Or trăirea aceasta este poate mai consistentă în artă. Folosind resursele trecutului şi prezentului propui elementele celei de a treia, orizontul creativ, viitorul. Chiar trecutul îndepărtat (arta preistorică, arta primitivă) sunt surse care inspiră, energii la care prezentul biografic al artistului pulsează, şi atunci rezultatele actului de creaţie pe care ţi-l propui pot atinge viitorul. Dar acesta este tocmai idealul spre care tinde artistul: opera lui să reziste viitorului.

– Şi fiindcă vorbim de trecut, de lestarea pe care o produce prin aluvionarea în prezent, mă gândesc la satul românesc, la neclarificata atingere a viitorului când satul are aripile cimentate într-un feudalism obligat de starea socială a ţăranului, mai precis a omului dintre pământuri, de indeciziile de la vârful puterii. Şi încerc să măsor cu măsura artei. Găseam undeva, într-un cătun al Moldovei, o gospodărie unde gardul, coşerul, parte din pereţii damului (magazie de păstrare a instrumentelor agricole) erau pe tiparul variaţiunilor armonice enesciene, împletituri de nuiele cu nodurile mereu mişcate altfel, mereu într-o altă geometrie, într-o altă scriitură creativă. Acolo am fost încremenit pentru un timp, timpul de peste măsură trecerii în restul comunitar, neutru, impersonal, oarecum industrializat prin repetare. Omul cu împletiturile, în gândul meu, dădea şansă trecutului, perenitate. Şi, ziceam eu, de aici trebuie să înceapă sfatul bătrânilor să treacă hatul orgolios spre viitor, spre, de ce nu, turismul rustic real, reprezentativ. Or asta este doar o secvenţă. Arta oferă soluţii, proiecţii şi proiecte. Şi uite că artistul există şi acolo unde nu este numit astfel. Impletitorul acela avea în sine vocaţia sculpturii, a bazoreliefului.

– Artistul aparţine obligatoriu comunităţii. Şi fiindcă vorbeşti de sat, eu sunt optzeci la sută ţăran şi ţăranul din mine hotărăşte. Hotărăşte aproape în toate. M-am născut în comuna Costuleni, la Hiliţa. Este o zonă superbă. E ca o căldare glaciară, aşa, o groapă cu ieşire spre est, un adânc de verde că aproape nu se văd casele dintre copaci. Copacii au fost stâncile vii pe care le-a escaladat propria-mi copilărie. Iar asta mă face să compătimesc blajin copiii care s-au născut la oraş fiindcă nu mai au viul meu din amintiri. Şi fiindcă vorbeai de artistul-ţăran: gardul împletit, obiectele uzuale cărora le dă valenţe artistice care să bucure ochiul, sufletul. Eu merg de multe ori la Muzeul etnografic de la Palatul culturii ca să respir în amintiri, să primesc energie. Este acolo o artă modernă de ultim răcnet. Mai mult de atât, dacă vă uitaţi la simpozioanele de land art ale lui Maxim Dumitraş de la Sângiorz-Băi, sculptorul care a pus pe picioare Muzeul de artă comparată ( o capodoperă de muzeu). Ei bine, acolo se organizează simpozioane pe vârf de munte. Are câteva hectare de teren pe munte de la părinţii lui, într-un loc mirific ce se numeşte „Dosul Gârciului”, teren pe care l-a pus la dispoziţie câtorva artişti plastici, prieteni, care şi-au construit mici căsuţe, respectând aerul tradiţional al zonei, apărând astfel o frumoasă colonie de artişti. Aceste simpozioane internaţionale de artă integrată naturii, care se organizează aici, sunt impresionante nu numai prin frumuseţea locului ci şi prin relaţia dintre omul-artist şi natură. Majoritatea, creaţiilor de acolo, sunt legate de sursa aceasta curată de care vorbiţi.  Ţăranul (omul pământului) este acel mirific creator ale cărui unelte, folosite în gospodărie sau la munca câmpului , înnobilate de spiritul lui estetic, sunt adevăratele surse.

– Obiectele identitare: scafa, cofăielul, bota şi coloanele de cerdac. Iar timpul de lucru, timp greu de găsit, este al filosofiei, al meditaţiei muncite şi ea.

– Da! Şi oare de ce a simţit ţăranul nevoia ca să ”estetize-ze” spaţiul de vieţuire? Cufărul de zestre este armat cu metal şi pictat. Uite, mobilierul rustic din Ardeal oferă capodopere de artă. Sunt artişti plastici care şi-au găsit aici sursa.

– Şi mulţi primari, indiferent de cârjele politice în care s-au sprijinit, dacă sunt gospodari, dacă sunt oameni apartenenţi în clar comunităţii, ei înşişi trebuie să se inspire pentru proiecte, pentru ideile de dezvoltare din resursele creative oferite de arta populară. Fiindcă arta aceasta conţine, indiferent de ce băltâcăresc unii, mult, foarte mult viitor. Nimeni nu poate emite obligaţia purtării, spre exemplu, a costumului tradiţional (unde şi ce mai este) deşi, măcar la marile sărbători creştine acest veştmânt are sensul auguric, de ceremonial, de istorie. Apoi câtă lumină mai au candelele din cimitire dacă ceara de duh a fost uitată?

– Este trist să vezi cum lucruri impresionant de frumoase sunt devorate de indiferenţa omului. Atingem rostul şi misiunea celor care au obligaţii alături de etnografi, antropologi ai culturii să redimensioneze preţuirea omului de la sate pentru lucrurile create, pentru valorile create. Cum nu-l interesează încă comensurarea muncii sale ci numai valoarea produsului în sine, tot aşa ţăranul nu-şi pune problema valorii, a bogăţiei creative realizate de el. Obiectul are valoare în uzualitate, în utilitate. Că el nu-şi atârnă străchinile de lut pe pereţi ci le foloseşte până ajung în ştirbitura buzei, este firesc.  Din nefericire, un anume pragmatism utilitar îl face să le arunce fiindcă, sigur, nimeni nu i-a descifrat eternitatea în frumuseţea sufletului său.

– Vorbind cu profesorul universitar doctor Ilie Bostan, înţeleg că absolvenţii de la Facultatea de arte plastice şi disign de la Universitatea de Arte ”George Enescu” din Iaşi, cei care se ating de nume mari între artiştii României, primesc mesajele identitare, secretul resurselor primare în care vieţuiesc, dioptriile potrivite văzutului de amănunt. Redescoperă modernitatea artistică de acum 600 de ani. Citesc perspectiva, viitorul în arheologia artistică a trecutului.

– Asta fac, repet, repet pentru fiecare generaţie de studenţi, din anul întâi şi până în anii terminali. Spun, repet pentru a le crea reflex. Fluxuri şi refluxuri care ating acelaşi nisip. În artă, tot ce este legat de expresivitate plastică, nu este inventat de om ca artist. Elementele de limbaj care vizează expresivitatea plastică sunt preluate din natură. Unitatea, armonia, ritmul, repetiţia, alternanţa, dominanta, există în natură. Omul, le-a dat o denumire pentru a le putea identifica. Singurele elemente pe care le-a inventat omul aparţin construcţiei formei. Natura este unica sursă. Elementele din natură vin să ne formuleze traseul identificării unui anume fel de sublim.

– Şi uite că acum, perioada în care recitesc Republica lui Platon, rostul filosofului în Cetate, rostul artistului, nu am ştire ca din ăştia de-i tot alegem la patru ani, la Consiliul judeţean spre exemplu, să fi chemat aşa, de un pamplezir măcar, artiştii plastici, creatorii şi să-i întrebe despre ce cred ei că trebuie făcut la prea multul nefăcut al ălora, consilieri de nu ştiu ce. Să cheme deci trei-patru artişti şi să le prezinte o comunitate oarecare, sătească desigur, şi să-i întrebe (oracolul prin artă) ce s-ar cuveni adăugat la ce lipseşte. Că există şi nebănuitele 21 de grame de duh prin artă. Aţi avut o astfel de invitaţie?

– Nu. Nu. Şi să ştiţi că aş putea inventa o poveste aici. Dacă luăm o lucrare de sculptură, o compoziţie de volume (că asta este sculptura abstractă şi compoziţia joacă plastic frumos, dacă are unitate, armonie, dacă se înscrie bine în spaţiu), şi o pun undeva, în mijlocul unui sat, noaptea, pe nevăzute, dimineaţa, când cetăţenii vor da cu ochii de acea lucrare, o vor respinge, o vor contesta pentru simplul motiv că ei nu sunt obişnuiţi să se regăsească în opera de artă. Dar uite că trece o zi în trecerile lui, altă zi, mâine devine poimâine, nerostul începe să aibă rosturi şi dacă peste o lună, tot noaptea, dispare lucrarea, dimineaţa tot satul este revoltat: unde este sculptura noastră? Satul îşi asumase deja propunerea artistului. Asta fiindcă în computerul nostru a fost programat să identifice frumosul, după aceleaşi principii. Artistul deţine în plus harul din înzestrarea iniţială, nu ştiu, acel care se cultivă, care, stimulat poate evolua. Sigur că fiecare are un astfel de dar însă miracolul descoperirii acestuia, treziei sale, este dincolo de planificări, de proiecte, Se întâmplă sau nu.

– Admiţând că cei care vin la arte, studenţii, au o definire specială şi o şansă iarăşi specială de a-şi confirma hăruirea, ca absolvenţi se trezesc, aşa se pare, în faţa unui zid, a unei pietre care le macină decolarea.   

– Ministerul ne cere de fiecare dată şi de foarte multe ori să le expunem posibilităţile pe care absolvenţii noştri le au în sfera ocupaţională a forţei de muncă. Dar care este sfera ocupaţională a artistului în societate? Fiindcă noi îi pregătim pe aceşti tineri ca artişti şi nu ca profesori de desen deşi există discipline de formare pedagogică în facultate. Discipline opţionale.  Pe vremuri exista IP3, Facultatea de desen care pregătea profesori de desen. Există la noi secţia de pedagogie care pregăteşte pentru doritori un supliment în chestiuni teoretice deşi posturile din învăţământ sunt cam ocupate, distribuite, adăugite unor completări de norme didactice. Or noi formăm tineri creatori. Formăm viitorul artei româneşti, de ce nu, a celei universale. Aceşti tineri pot opta şi pentru calitatea de „liber profesionism”. În sine însă cei care vin la Facultatea de arte vizuale şi Disign vin să-şi cultive talentul, locul visat în această lume creativă. Iar asta este, într-un fel, şi suportul, miza de lucru pentru cadrele didactice. Lucrăm acolo unde ei îşi pot configura libertatea, orizontul personal de interpretare şi de gândire plastică, fără a exclude nutrirea cu suportul de fundament pragmatic în formarea, în paşii definirii personalităţii.

– Ca şi alte profesiuni, vocaţii, cea de artist pare a fi în roşu, falimentară pe această perioadă de tranziţie cronicizată, bolnavă. Cunoscându-vă, ştiind multidimensionalitatea altor artişti-profesori, sunt convins că absolvenţii de la arte au mult mai bine precizate posibilităţile de intrare în sistemul de interes maxim, inclusiv în scenografie, artă de programe IT, lumea modei, structurile speciale de eveniment, de protocol. Apoi, legat de psiho-sociologia actului de producţie, starea de bine, nici aici nu poate lipsi funcţia de consiliere dată de artist. Şi îndrăznesc să cred că o anume lene, un  anume dezinteres la nivel de minister, de structuri administrative poate induce acestor copii de mare talent neşansa unui martiraj necuvenit, le toarnă plumb în aripi. Dacă m-ar auzi le-aş spune: Domnilor aceşti artişti sunt mărturisitorii existenţei în viu, sunt cronicarii viitorului din prezentul aparent tern şi neutru.

– De nenumărate ori monologurile mele nu se îndepărtează de rolul omului de artă, cel care este destinat dăruirii, ofertei generoase,  fiindcă în fiecare operă de artă autorul se dăruie pe sine, timpul, substanţa fiinţei sale. Şi uite că mă duce gândul la o expoziţie de sculptură realizată cu studenţii de la arte la Palas Mall, exact pe aleea de sub Palatul culturii. În după-amiaza din preziua vernisajului m-am aşezat pe o bancă urmărind vizitatorii care se plimbau printre lucrări. Ei bine, publicul a demonstrat predilecţia pentru o anume lucrare, aceea care satisfăcea pe deplin şi exigenţele noastre, a cadrelor didactice, aceea de care şi-au agăţat propriile imagini blitzate aproape de toţi purtătorii de telefoane sau aparate foto. Deci marele public înţelege fenomenul artistic şi-l tratează ca atare, ca ceva necesar. Din păcate tocmai persoanele care au autoritatea să promoveze o astfel de operă de artă ambientală, tocmai aceştia sunt în adormire, în lipsă de interes: oamenii primăriilor, consilierii locali, cei din structuri de decidenţă administrativ-edilitară. Or omul ca parte a grupului, a colectivităţii, a comunităţii simte nevoia operei de artă în jurul lui, sculptura, spre exemplu. Eu sunt un figurativ cu predilecţie, mai ales în ceea ce priveşte metalul, bronzul, şi totuşi, mă impresionează şi apreciez ca atare compoziţia nonfigurativă dacă ea respectă principiile estetice ale compoziţiei, ale operei de artă, in general.

– Sculptura de japonism, de spaţiu restrâns pe metri pătraţi. Aceea care îţi lasă şansa recompunerii de idei, de imaginativ funcţie de părţile zilei, de anotimpuri, de mişcarea de viu vegetal sau aripat din jur. Uite, chiar şi acasă, simt că într-un anumit spaţiu, cel fără acvariu, am nevoie de echilibrare printr-o sculptură de mişcare sub-acvatică a meşterului Bostan. Asta acasă. Dar la nivel de Iaşi avem atâtea şi atâtea monumente care încă există, altele care au fost vandalizate, altele scoase de cenzura analfabetă, dar fiecare şi toate înseamnă pagini din cronica comunitară. Noi, aceştia de astăzi, ce adăugăm? Cum vom fi recuperaţi, inclusiv prin artă, de ceilalţi? De urmaşi.

– Contractul cu nemurirea îl atinge şi pe sculptor. Am finalizat bustul profesorului Constantin Ciopraga la comanda primăriei din Paşcani. Şi mă bucur că profesorul, inclusiv prin lucrarea mea, respiră în valoare, în durată. E un gest de reverenţă cuvenită şi puţin întârziată.

– Rătăcit la apa Moldovei, pe ideea că aş victimiza scobarii, singura captură a fost o piatră de forma peştelui. Artistul Ilie Bostan însă este un nărăvit pescar spun unii şi alţii.

– Vedeţi frumosul? Şi acolo, peştii de piatră. Natura este cea care generează frumosul pe care noi îl putem prelua şi prelucra cu bun simţ, cu iubire, cu şansa de a continua o anume taină a viului. Neglijând respectul faţă de natură, omul, poate rupe armonia, echilibrul şi propunerea de a atinge cu privirea frumosul, şansa de a fi mai frumoşi, mai buni.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*