Vorba românului că „în orice rău este şi un bine!” explică faptul că acest neam, răbdător la vicisitudinile istoriei, înfruntă greutăţile și îl face să rămână optimist. Îl face să facă haz de necaz, să nu devină agresor, să-şi crească în orice vremuri copiii şi să-și ţină datinile, să creadă, în numele lui Iisus, în dragoste şi dreptate, să nu se isterizeze de politica guvernanţilor autohtoni sau de aiurea, de la Porţile vremurilor. De multe ori, cum zic bătrânii din Ardeal, acest neam îşi pune chepeneagul pînă trece ploaia şi, smerit, aşteaptă soarele care întotdeauna va reapărea, vindecând, după posibilităţi, urmările vijeliei naturii sau ale omului pizmaş. „Facem în aşa fel ca să fie bine”!, auzi deseori ecoul unei alte pilde ori „Lăsăm de la noi!” -e o altă expresie populară de referință. Aceste bune gânduri şi fapte ale românului au făcut poate ca, pe lângă invaziile cotropitoare străine (tătărăşti, turceşti, ungureşti, ruseşti, nemţeşti etc), aici să se aciuieze diverse etnii, unele în mod masiv (ţigăneşti, evreieşti, secuieşti), toate bucurându-se de vecinătatea plaiului dacic.
Românul nu s-a isterizat, n-a devenit nervos când unul dintre noii conlocuitori au „progresat”. Blând, poporul (unii i-au zis leneş – ca şi urmaşii apostolilor cristici) nu s-a răzbunat, deși, cei ce au venit (precum, bicherii austro-ungari) l-au belit şi jecmănit ca în cel mai crud ev mediu. Isteria hungaristă continuă şi azi în toate felurile… Iar elita românească tace sau face teoria chibritului despre democraţie, despre drepturile homo-ului, despre descentralizare-destatalizare.
E o prăpastie între ce simte poporul românesc şi vârfurile (uscate) ale naţiei, intelectualiste… Tot felul de gargare politicianiste despre fleacuri electorale, gripe isterizate, „can-can”-uri sexuale, dar, când oamenii unei Românii profunde suferă, rabdă, mor, li se insinuează după douăzeci de ani că de vină e tot Ceauşescu (ori, când nu e el, e de vină alt …Escu şi asta umple tot timpul tv-ului!). Suntem părtași unei imense şi obositoare isterii şi teorii a chibritului, întreţinută de tot felul de… buni (răi) de gură, meşteri în palavre. Unde sunt specialiştii, oamenii de cultură ai acestui neam? În timpul ăsta, bolile şi sărăcia fac ravagii, oştirea, puţină cât a rămas, se prăpădeşte prin ţări străine, cei bogaţi devin putrezi de bogaţi, tineretul se distruge în vicii „moderne” (?), hungariştii alungă pas cu pas românaşii din tărâmurile româneşti harghito-covăsnene, ceea ce limbuţii din mass-media nu mai pomenesc când ar trebui să înfiereze, dar fac un deliciu cînd ponegresc câte un preot ce a greşit poate ceva sau un ministru dintr-un alt partid.
Ura înlocuieşte argumentul, entropia orală copleşeşte mesajul… O isterie care nu e specifică românului, încât de multe ori te întrebi dacă aceşti „formatori de opinie” (cine i-o fi făcut?) sunt români sau cetăţeni români!? Căci tot vorba românului spune „că fiecare pasăre pe limba ei piere” (se desconspiră adică!). Şi parcă îţi vine să scoţi bâta de sub chepeneag ca să te fereşti de ploaie şi să goneşti viespii şi furii ce ţi se bagă şi atunci în suflet! Sau, când aprinzi lumânarea, să-ţi pomeneşti strămoşii! Pentru că vin veneticii precum fluturii negri să-ţi conturbe litania spusă în limba ta creştină. Limba acestui pământ în care te rogi de-o veşnicie o dată cu limba clopotului ce-i măsoară nemurirea…
Lasă un răspuns