Suntem ,,martorii” semnării ,,actului de naștere” al volumului de versuri ,,CĂRĂRI PRINTRE STELE”, al domnului IONEL SIMA, apărut la Editura Armonii Culturale, volumul în sine, cuprinzând poezii semnate de autor, dar și ilustrații ce poartă semnătura lui Carmen Claudia DIȚIU – din Cluj-Napoca. Un volum de debut, pot, fără să greșesc, să mai adaug. Și-acum, așa cum este firesc, aș vrea să vă prezint câteva date personale despre autor și cartea dumisale. Debutant fiind, pornim de la banala întrebare: ,,Cine este Ionel SIMA?”, și-apoi, vrem nu vrem, se naște a doua întrebare: ,,Ce/cum scrie Ionel Sima?”. Deci, cine este Ionel Sima? Un fiu al Țării Lăpușului – aș zice întâi. Născut în urmă cu câțiva zeci de ani – dar știm noi că nu atât numărul lor contează, cât înțelepciunea dobândită în acești ani – în frumoasa Țară a Lăpușului, și mai exact în Suciu de Sus, azi o comună de frunte a acestei țări etnofolclorice. Este căsătorit, are doi copii – un băiat și o fată – care prin căsătorie au adus în casa familiei Sima încă o fată și un băiat, și-apoi, firesc au fost așteptați nepoții, azi doi la număr, deocamdată. Zic, deocamdată, gândindu-mă la tinerețea copiilor domnului Sima.
Și fiindcă în viață nu ne alegem nici când venim ,,în lume” și nici când plecăm din ea, familia Sima, în urmă cu ceva vreme, a fost greu încercată. Necazul și supărarea, durerea și amarul nu i-au lăsat să aibă o primăvară fericită, așa cum își propusese întreaga familie, mai în glumă mai în serios. Acestea s-au abătut asupra dumnealui dar și a familiei întregi, când într-un sfârșit de aprilie, cea care la acea vreme era și soție, și mamă, și bunică, în urma unei boli, pleacă spre stele, pentru a-i veghea de-acolo de pe bolta stelară, pe cei rămași aici, pământeni. Durerea a rămas aici pe pământ. Lacrimile nu încetează a curge, florile și lumânările aprinse nu se vor stinge niciodată, iar toate acestea sunt ,,martori”că iubirea nu se stinge nici după eterna plecare pe drumul veșniciei, dimpotrivă, poate să se adâncească. Despre uitare nici nu putem vorbi. De ce? Acest suflet nu se va uita niciodată.
De ce am pomenit de toate acestea, mă veți întreba! Și am să vă răspund tot eu, dar martor obiectiv îmi este familia despre care discut – familia Sima. O dată cu plecare spre stele a doamnei Zorica, fie iertată, începe pentru Ionel Sima, ,,calvarul” – ,,calvarul omului rămas singur”, care după pierderea suferită, nu-și găsește liniștea sufletească. Și-atunci, printre lacrimi, uitându-se înspre stele, sau numărând în fiecare seară cerul și stelele de pe el, cu pix și hârtie, își așterne sufletul pe acestea. Atunci, la vremea când le-am preluat eu, le-am spus ciorne, apoi una după alta, au devenit manuscris, gândindu-ne că toate acestea vor fi adunate și puse în paginile unui volum. Iată-l, azi, la dumneavoastră în palme, răsfoindu-l, citindu-l, apreciindu-l, judecându-l, cântărindu-l.
Nu pot să trec cu vederea faptul că de această familie, personal, mă leagă o prietenie de ani buni. E adevărat, că nu ne-am văzut prea des (că strică, uneori), dar nici prea rar încât să ne uităm. Cert este că orice întâlnire de-a noastră a fost un prilej de bucurie, de veselie, până într-o zi, la aflarea groaznicei vești. Ăsta este începutul … și-ntre toate acestea, știam un singur lucru, alături de o prietenie sinceră, mai aveam ceva în comun – dragostea pentru folclor și tradițiile noastre milenare.
Am dorit doar în linii mari să cuprind câteva aspecte ale vieții unui poet, viață, care este așa cum este, cu bune și cu rele, cu necazuri și bucurii, dar o viață trăită cu decență și demnitate, o viață fără minciună sau ură, ci doar una pro-adevăr – sunt doar câteva cuvinte despre cei coborâtori din familia Sima, cu sufletul și inima aparținând Țării Lăpușului. Știm că dorința naște poezie, iubirea la fel, naște iubire și poezie, dar le înfrumusețează, dragostea sau fericirea le pigmentează în cromatica dragostei, dar prin Ionel Sima ne putem da seama, că și durerea, și amarul, și supărarea ori tristețea, pot naște poezii, pot înflori în poeme.
Dacă pentru unii poeți (creatori de poezie), a scrie versuri este o eliberare absolut cardiacă, atunci și pentru Ionel Sima, scrisul poemelor înseamnă eliberare. El, poetul Ionel Sima, scriind versuri, vorbește cu stelele, cu soarele, cu luna și cu cei aflați printre ele. Oare, cât de mare sau de profundă, trebuie să fie durerea pentru ca să-ți găsești refugiu sau eliberarea în poezie. Enormă! Foarte mare! Dar e vorba, în acest caz, de-o eliberare sinceră, unică. Așa este și cazul lui Ionel Sima … el suferă, dar face din această suferință, nu un chin greu de suportat, ci o eliberare personală.
Iubirea și iubita apare aproape în fiecare poem, la fel și speranța ori dorința! Ionel Sima este zburătorul heliadean, personajul magic din literatură. Nu vă așteptați să găsiți în poemul simanian complexitate, ci dimpotrivă simplitatea și sinceritatea curgerii versului este de o rară frumesețe. Te simți, cu adevărat printre cărările ce duc la stele, citind volumul. Personal, îl felicit, pentru frumusețea celestă spre care ne trimite Ionel Sima, pentru curajul acestui debut, pentru faptul că a avut puterea de-a trece peste greutățile vieții, inerente, de-altfel, dar și pentru bucuria de a ne întâlni cu acest prim volum de debut. El, Ionel Sima, a știut să treacă peste necaz, adunându-l în vers, dându-i nume magic – poem.
Lejeritatea exprimării, dar și noblețea versului – nu-ți sunt străine – te bucuri, din plin, de ele, iar acestea, îți mărturisesc, că-ți sunt un avantaj. Vor trece ani și ani, și-mi vei da dreptate, pentru că vei cunoaște alți și alți creatori de poezie, iar fiecare, în felul său, îți va măturisi acest lucru. Să te bucuri de harul ce l-ai primit, să te bucuri de talant și cred în înmulțirea, cu noroc, a acestora, raportându-mă la tine și la exemplul biblic, cunoscut, cel al primirii și înmulțirii lor. Dar și a irosirii lor, ai grijă!
Să nu-ți irosești deja consacratul talant … ar fi un mare păcat. Gândește-te la un singur lucru – drumul tău abia acum începe. Noi, cititorii, suntem martori la promisiunea sau promisiunile făcute, și vrem să le vedem împlinindu-se, fără putere de tăgadă. Alături de sentiment, picuri în poemul tău, dragostea față de ulița satului, față de pădurile sau dealurile copilăriei, față de holdele care-ți ,,învelesc fața”, iar prin venă-ți curge ,,râul și văile și pâraiele” – vezi pag. 36 – ,,trup natal”. ,,Clopotele bisericii”, îți bat ,,în inimă” iar la auzul lor până și ,,trupul natal” îți ,,tresaltă de fericire”. Rădăcina ta, n-a vrut să se oprească doar într-un singur loc, într-un ținut anume, chiar tu ne mărturisești – vezi pag. 35 – ,,rădăcini”. Atunci când ai vrut să prinzi rădăcini într-un loc – probabil locul natal – zilele ,,creșterii”, te-au ,,obligat” să crești, iar în tinerețe, inima te-a obligat să-ți cauți iubirea – e o dorință a vieții, așa e datul vieții. Crescând, după perioada copilăriei, în plină tinerețe, dorința ți-a fost să-ți întâlnești ,,jumătatea inimii”, adică jumătatea vieții, a veșniciei. Ai găsit, ai iubit și ai ocrotit tot ce înseamnă fruct al dragostei. Și-apoi ruptura! Iată ruptura despre care vorbeam anterior, iar poetul în singurătatea sa, zice: ,,acum mă clatin / fără rădăcini”. Haideți să ne imaginăm un exercițiu, unul simplu. Ne naștem – (nu știm când venim în lume!), creștem (sub ochii ocrotitori ai celor care ne-au născut!), iar când ,,vine vremea” (cum se spune în popor!), te așezi la casa ta. Nimic nefiresc până acum, în acest exercițiu propus!
Dar când împreună cu jumătatea găsită, începi să dai ,,în rod”, deja viața se schimbă mult, doar împreună înmulțind sămânța, v-ați văzut crescând sub ochi, rodul, apoi, ai fi vrut, sau ți-ai dori ca viața să fie așa ca-n basm, tot ce e frumos să dureze o veșnicie. Sau veșnicia să fie fără de sfârșit. N-a fost așa în cazul dumneavoastră, căci, cineva, s-a grăbit spre stele. Și iar apare firescul, căci născuți fiind, ,,mai trebuie să și murim”. Nu? Evident că nu ne-am dori acest moment în plină putere sau în plină tinerețe, dar ne alegem, oare, momentul plecării?
La prima citire a poemelor ai fi tentat să spui, că poetul, fără a greși, ,,a căzut” într-o melancolie nefirească. Așa și este, o omni-prezentă stare melancolică, fapt ce-mi amintește de Baudelaire, încât văd o continuare simaniană a acestei stări. Vă aduceți aminte de Baudelaire, nu? Poet francez, născut în anul în care la noi, era exact revoluția lui Tudor Vladimirescu, dar unul controversat care se inspiră în creațiile sale din viața cotidiană, iar opera-i cuprinde o varietate de figuri și teme. Așa este și volumul lui Ionel Sima – inspirat din viața cotidiană, cu o diversitate mare de teme. Ionel Sima nu se oprește asupra unei teme propuse sau impuse de inimă, ci din contră, tematica este vastă.
Important, în tot, este puterea de-a trece și de-a te elibera, iar Ionel Sima, repet, are această forță. El ne demonstrează că, pe lângă rugăciunea spirituală ce o ridică ori o rostește, mai poate rosti una – o rugăciune către cele patru anotimpuri. Aceste anotimpuri au trecut prin sufletul poetului cu singurătate, și-atunci pentru a-i fi suferința mai ușoară, prin poem, Ionel Sima aduce rugă anotimpurilor, pentru a-i veni în ajutor. A se vedea spre certitudine ,,ruga de primăvară” (pag. 28), ,,ruga de vară” (pag. 29), dar și ,,ruga de toamnă” (pag. 30) ori ,,ruga de iarnă” (pag. 31). Primăvara (pag. 28) poetul roagă ,,florile să înflorească”, ,,pasărea să-și facă cuib”, ,,pârâului să susure lin”, iar vara (pag. 29) roagă ,,pasărea să cânte”, ,,norii să aducă ploaie” crescătoare de rod, ,,crinii să înflorească”, iar căprioara, simbol zoomorf, să ,,caute prin codru”, iubirea deja pierdută. Abia atunci ,,am înțeles / că te-ai ascuns de mine”.
Toamna a rugat ,,pomii să de-a rod”, ,,râul să bocească”, ,,norii să plângă” (pag. 30). Iarna, în schimb, sufletul trăiește ,,în frig și-n gol”, iar munții sunt ,,acoperiți cu zăpadă”. Dumneavoastră vedeți o altă față a anotimpurilor? Ionel Sima vede fața reală a anotimpurilor, cea adevărată specifică fiecăruia, firească și fără elemente ce-ar altera frumusețea lor, de-asta fiecărui anotimp îi dedică o rugăciune. Dar, să nu uităm esențialul, în toate aceste anotimpuri, cineva a lipsit. În schimb, rugăciunea a continuat a fi spusă, spre a fi auzită printre stele. Una dintre stele, desigur, a auzit, glasul rugăciunii rostită de poet. Și, s-a rugat și ea, dar cum pământeni suntem, nu cred că suntem în stare de-a auzi astfel de voci. Ele coboară pentru a ne face somnul mai lin, coboară spre a ne ocroti în întunericul nopții. Le simțim doar! Dar nu le poate simți oricine, oricând sau oricum.
Ionel Sima urcă, din acest moment, spre stele, singur, rostind rugă. Matematica lunilor, zilelor, săptămânilor sau anilor căutării sunt fixe pentru poet. Suntem conștienți că matematica este o știință a exactului, este o știință exactă, cu reguli stricte, dar fără rabat de la ele, altfel ajungi într-o altă viață, într-o altă vreme, într-un alt anotimp, într-o altă direcție. Poate nu cea dorită. Matematica poetului, prin vers, este cu adevărat exactă, dar este și o ,,amintire ce rămâne”, (pag. 32-33). Propun, dacă tot vorbeam de amintiri, și poemul de la pagina 43, chiar așa intitulat – ,,amintiri”, unde negrul se transformă în alb, colbul și paianjenii acoperă inima și ochii – sunt doar câteva ipostaze magnifice, care au un final pe măsură – ,,atunci îmi amintesc de tine”, adică clipă de clipă, și-n zi și-n noapte, pentru ca în vremea finalului de carte, totul să fie transformat în lumină – vezi pag. 76, ,,luminație”. Atmosfera este una cu adevărat spirituală, cum rar îți este dat să mai întâlnești – ,,lumini la toate casele”, ,,fum de tămâie”, ,,flori”, ,,lacrimi” – pentru ca în miez de noapte acestea să se înalțe spre cer, cum altfel, dacă nu, tot într-o atmosferă celestă, de sărbătoare, de mare spiritualitate, ,,în dangăt de clopot / amin”.
Iată-l! E aici! Poetul Ionel Sima e aici, iar cartea de față, darul dumisale, adică, sunt convins că va fi primit cu inima și cu sufletul și așezat, la loc de mare cinste, în biblioteca celor care iubesc arta, tradițiile, poezia. Fii bine venit!
Lasă un răspuns