Arhiva zilnică: 21 octombrie 2013

Pumnalul cu teacă „Gaya” de peste 2600 de ani descoperit la Firminiș și expus la Zalău (jud. Sălaj)

După ce am amintit de pumnalul de tip „sica” descoperit la Sighiştel (jud. Sibiu) care este unic prin decoraţiunile sale, respectiv păsările cu „ochi de foc” Gaia și Puia Gaia, iată că mai apare o piesă asemănătoare în panoplia de arme ale strămoșilor noștri. Una dintre cele mai frumoase piese preistorice confecționată din bronz, aflate în colecția muzeului din Zalău este un pumnal declarat ca fiind scitic, având și teacă de bronz și fiind descoperit la Firminiș (com. Mirșid; jud. Sălaj). Cele două piese se datează la sfârșitul sec. VII î.Hr. – începutul sec. VI î.Hr. și reprezintă un tip de armă specific lumii nord-pontice, atribuită sciților, o populație din antichitatea timpurie înrudită cu mezii și perșii. Acest tip de arme purtată de elitele acelor vremuri s-a răspândit dincolo de spațiul nord-pontic până în Europa Centrală. Adesea sunt descoperite în morminte „oferite” pentru a-l „sluji” pe deținătorul lor și pe „lumea cealaltă”. Pumnalul a fost descoperit în primăvara anului 1976, când arheologul Alexandru V. Matei s-a aflat în cercetare de teren în zona localității Firminiș. Acesta a fost contactat de către un cetățean, care era groparul satului și care i-a comunicat că ar avea de vânzare ,,o baionetă nemțească din bronz, cu tot cu teacă”. ,,Baioneta” ar fi fost descoperită de către tatăl-său (tot gropar!) în anul 1936 cu ocazia săpării unei gropi în vechiul cimitir al satului. Alături de ,,baionetă” ar fi aflat și câteva verigi din bronz. Posesorul piesei îi comunica arheologului că în cazul în care muzeul nu este interesat de cuțit ar vrea să ascută ,,baioneta” care ar fi ,,tare bună pentru junghiat porcu dă Crăciun”. Ajuns la domiciliul posesorului piesei, Al. V. Matei a constatat că este vorba despre un pumnal de bronz de tip „akinakes” foarte bine păstrat, iar teaca sa era frumos decorată, inclusiv cu două zvastici (vechi simbol indo-arian) ceea ce l-a făcut pe proprietar să creadă că este vorba despre o armă nemțească.

Preluat de către personalul muzeului, piesa a fost restaurată în anul 1984, teaca fiind ruptă. Posibil ca la momentul descoperiri cel care a găsit-o să fi trecut cu plugul peste ea. Piesa a fost curățată de restauratorul Pop Ana și lipită cu o bandă de susținere din pânză de sticlă, astfel încât pumnalul să poată intra în teacă ușor. Pe linia fisurii s-a aplicat rășină epoxidică colorată. Piesa este un pumnal de paradă, ce „vorbește” prin simbolurile sale (nu este ascuțită lama, ca în cazul spadei emblemă de la Medgidia). Pumnalul este lucrat din bronz, turnat dintr-o singură bucată, are lungimea de 36,5 centimetri. Materialul din care a fost turnat este un bronz de bună calitate, foarte maleabil, permiţînd prelucrarea ulterioară a ornamentaţiei prin ciocănire cu dalta, fără ca materialul să capete fisuri. Are garda cordiformă, lama triunghiulară, cu două tăişuri, iar mânerul se termină cu o bară transversală uşor arcuită. Lama, lungă de 23,8 centimetri, este de o formă triunghiulară cu tăişuri pe ambele laturi. La bază, lama are lăţimea de trei centimetri, iar grosimea de 0,5 centimetri, la vârf grosimea este de 0,3 centimetri. Lama prezintă o nervură centrală spre vârful ei, având în secţiune o formă aproximativ romboidală. Nervura mediană nu s-a păstrat în partea superioară a lamei, care a fost ornamentată în această porţiune cu patru șănţuleţe adâncite cu dalta, care se unesc spre vârf, formând două triunghiuri. Acestea sunt aşa-zisele „canale pentru sânge”, care sunt dispuse aproape identic pe ambele feţe ale lamei. Garda pumnalului este reliefată în partea superioară (ca o acoladă), imitând forma unui fluture, fiind turnată odată cu întreaga piesă. În partea inferioară, garda prezintă la mijloc câte o adâncitură unghiulară cu vârful în sus pe ambele părţi. În partea superioară garda prezintă la mijloc pe ambele părţi o ieşitură unghiulară în relief, cu vârful în sus, care continuă cu un ornament în relief pe mânerul propriu-zis. Garda este bine proporţională, nu prea masivă, are lăţimea de 3,8 centimetri, ieșind doar cu câte patru mm în afară lamei, iar înălţimea gărzii este de trei centimetri. Cei doi lobi ai gărzii sunt bine proporţionaţi, având aproximativ aceeaşi lăţime. Mânerul, format dintr-o bară cu secţiunea aproximativ dreptunghiulară, mult aplatizată, împreună cu garda cordiformă şi bara transversală de la capăt, are lungimea de 12,7 centimetri. Mânerul propriu-zis este ornamentat prin ciocănire cu dalta. Longitudinal pe corpul mânerului au fost adâncite şase şănţuleţe, care scot în relief cinci „coloane” paralele ce pornesc din garda cordiformă. Coloana din mijloc este chiar prelungirea ieşiturii unghiulare în relief din partea superioară a gărzi.

Aceste „coloane” longitudinale nu acoperă întreaga suprafaţă a mânerului. Pe o porţiune din capătul mânerului ornamentaţia este alcătuită de patru şănţuleţe care scot în relief cinci benzi transversale, ornamentate cu linii oblice haşurate „în brăduţ”, banda din mijloc rămânând neornamentată. Părţile laterale ale mânerului sunt ornamentale cu grupe de câte trei linii paralele incizate, executate cu dalta, separate de intervale dreptunghiular-rotunjite rămase în relief. Pe lângă rostul lor decorativ aceste ornamente serveau la o mai bună fixare a mânerului în palmă. La capătul superior mânerul se termină cu o bară transversală uşor concavă, de o formă dreptunghiulară cu braţele egale, având dimensiunile de 3,9 x 1,2 X 0,8 centimetri. Suprafaţa barei este ornamentată cu trei benzi paralele longitudinale, delimitate prin două şănţuleţe adâncite. Banda din mijloc nu este ornamentată. Celelalte două benzi sunt ornamentale cu linii oblice gravate, aşezate în brăduleţ, cu o linie orizontală care le desparte în mijloc. Decorul este realizat cu mâna liberă, prin tehnica gravării, după răcirea piesei de la turnare. Liniile şi liniuţele oblice nu sunt perfect paralele şi egale. Se observă în interiorul şănţuleţelor de pe bara transversală, ca şi la restul şănţuleţelor de pe mâner şi lamă, urmele unor mici praguri rezultate de la lovirea cu dalta. În execuţia liniuţelor haşurate de pe bara transversală și de pe benzile orizontale ale mânerului se observă stângăcia meşterului care le-a executat, pe mici porţiuni aceste liniuţe chiar lipsind. Ornamentele mânerului şi ale barei transversale, cu mici deosebiri neesenţiale, sunt aproape identice pe ambele feţe ale piesei. Împreună cu pumnalul a fost descoperită şi teaca care-i aparţinea, pumnalul fiind găsit pus în teacă. Teaca este lucrată tot din bronz, prin turnare în tipar, reprezentând o execuţie deosebită din punct de vedere al tehnicii de turnare. Piesa aparţine tipului de teacă care prezintă o placă-ataş în partea dreaptă, necesară pentru agăţarea întregii piese la brâu. Turnată dintr-un bronz de bună calitate, teaca prezintă o nervură mediană pe o parte, având în secţiune o formă triunghiulară rotunjită. Lungimea totală a tecii, cu placa-ataş, este de 36,5 centimetri, lăţimea în partea superioară este de cinci centimetri, grosimea de 1,8 centimetri; în partea inferioară lăţimea este de 1,6 centimetri, iar grosimea de 1,1 centimetri. Teaca este ornamentată pe amândouă feţele cu motive geometrice şi animaliere realizate prin turnare şi ciocănire cu dalta. Partea tecii ornamentată în partea superioară cu un decor cordiform reliefat, cuprinzând cele două „cruci gammate”, reprezintă faţa tecii.

Decorul cordiform al tecii este realizat din turnare, iar ulterior s-a aplicat, prin ciocănire, decorul şnurat cu linii incizate care delimitează practic cei doi lobi. Tot prin ciocănire cu dalta au fost realizate, după turnare, alte ornamente lobate incizate, care înconjoară în partea inferioară decorul cordiform reliefat. Placa-ataş are o formă dreptunghiulară rotunjită, cu lungimea de 8,8 centimetri, lăţimea de 2,6 centimetri, grosimea de 0,4 centimetri şi este situată în partea dreaptă a tecii. Placa-ataş este ornamentată cu un motiv triunghiular ajurat, realizat prin turnare, situat pe partea exterioară a plăcii. Placa-ataş este ornamentată pe margini cu un decor în relief, realizat din turnare şi ornamentat pe unele porţiuni cu linii oblice haşurate şi în brăduleţ. În partea superioară ea prezintă un orificiu cu diametrul de 0,8 centimetri, cu ajutorul căruia teaca era agăţată de brâu. În partea inferioară a plăcii, în apropierea decorului cordiform, există un alt orificiu mai mic, cu diametrul de 0,4 centimetri, având probabil rol tot la fixarea mai bună a tecii la brâu. Cealaltă faţă a plăcii cuprinde aceleaşi elemente de decor ajurate, realizate prin turnare, lipsind doar decorul reliefat de pe margine. Se observă lipsa grijii în realizarea decorului ajurat pe această parte, urmele turnării nefiind deloc finisate. Pe linia de contact a plăcii-ataş cu corpul tecii se observă, pe latura dorsală, cum s-a adăugat bronz pentru a spori rezistenţa piesei pe această linie de contact. În piesele aflate în Muzeul Ermitaj, descoperite la Ulski, Maikop, Volkovţi, Homlnsk, Suia, în necropolele din zona Kubanului, întâlnim o analogie apropiată a decorațiunilor zoomorfe ale pumnalului. Aceasta este reprezentată de capul de vultur, care apare și pe o psolie de os descoperită la Jabotin, pe gâtul păsării întâlnindu-se și ornamente triunghiulare semiajurate. Toate aceste piese aparţin epocii arhaice şi folosesc o tehnică de ornamentare prin ajurarea, atât pentru capetele de vultur, cât şi pentru vârfurile de baldachin. Astfel de piese de caracter scitic au apărut şi în ţara noastră, la Gorneşt; alte vârfuri de boldachin ajurate se păstrează în colecţiile Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti.

Partea din spate a tecii de la Firminiş şi placa-ataş au fost ornamentate cu motive triunghiulare ajurate, realizate prin turnare. Această tehnică de ornamentare este mai veche, ea apărând la unele piese din perioada prescitică de la nordul Mării Negre. Este caracteristică şi artei scito-siberiene, unde apare pe mânerul unor cuţite de bronz. Piese de bronz la care a fost folosită tehnica ajurării pentru executarea unor ornamente se întâlnesc şi în mediul iliric, precum şi în mediul prescitic (cimmerian) din Ungaria. În Transilvania, la Murgeşti, a fost descoperită partea superioară a unei teci de bronz pentru lance, ajurată pe o parte, cu acelaşi decor ca şi teaca de la Firminiş.

Piesa de la Murgeşti a apărut dintr-un mormânt de înhumaţie scitic, în context cu săgeţi caracteristice din bronz şi o lance de fier. Tehnica ajurării este folosită în mediul scitic în special la diferite plăci ornamentate cu motive animaliere realizate prin turnare, specifice perioadei vechi – sec. VI î.Hr. – ea apărând şi la piese mai târzii – sec. V-IV î.Hr – fiind o caracteristică a artei scitice în general. Ornamentaţia ajurată, precum şi ornamentaţia cu linii haşurate, se întâlneşte în mod frecvent la nordul Mării Negre, mai ales în zona Kubanului, pe unele plăci de centură din bronz descoperite în curganele de la Istisul, datate în perioada arhaică, sec. VI î.Hr., ornamentate cu motive geometrice ştanţate, mult asemănătoare cu ornamentaţia piesei de la Firminiş. Piese de centură cu ornamentaţie triunghiulară ajurată apar şi în necropola de la Tli, datată tot în epoca arhaică. Ornamentaţia barei transversale a pumnalului cu benzi de linii oblice haşurate se întîlneşte şi la sabia-emblemă de la Medgidia, care reprezintă o bună analogie pentru acest element de decor. În mediul scitic de la nordul Mării Negre au apărut fragmente de teci ajurate, din bronz. O astfel de teacă din bronz, ornamentată cu motive animaliere şi capete de vultur realizate prin ajurare, care decorează partea laterală a piesei, a fost descoperită în sudul Siberiei. Majoritatea analogiilor de care se leagă, prin decorul şi tehnica folosită, piesa de la Firminiş, aparţine perioadei arhaice a necropolelor scitice din zona Kubanului şi a Siberiei de sud. Sabia de tip akinakes, cu teacă, descoperită la Karmir-Blur, datată la sfîrşitul secolului VII şi începutul secolului VI î.Hr., prezintă analogii apropiate în privinţa decorului folosit pentru ornamentare cu elementele ce se întâlnesc la piesa descoperită la Firminiş. Teaca piesei de la Karmir-Blur este ornamentată, pe o parte, cu capete de vulturi similari cu cel de pe piesa de la Firminiş, iar partea dorsală a tecii este ornamentată cu motive triunghiulare semiajurate, formate din câte două triunghiuri cu capetele alipite, ordonate în lungimea tecii, acoperind-o în întregime. Decorul reliefat de pe părţile laterale ale mânerului pumnalului de la Firminiş este aproape identic cu decorul similar al mânerului sabiei de la Karmir-Blur. Potrivit analogiilor enumerate mai sus, pumnalul de la Firminiş poate fi datat chiar de la începutul secolului VI î.Hr., situându-se printre cele mai vechi descoperiri de caracter scitic din Transilvania. Analogiile pe care această piesă le are în mediul scitic din nordul Mării Negre, mai ales cu descoperirile din necropolele arhaice, ne face să credem că piesa a ajuns aici odată cu grupul scitic infiltrat în Transilvania din această zonă. Localitatea Firminiş este situată în partea de nord-vest a judeţului Sălaj, la circa 8 km nord de porţile Meseşului. După inventarul pe care 1-a conţinut, mormântul de înhumaţie descoperit la Firminiş aparţinea unui bărbat, iar prezenţa lui în această zonă ilustrează, credem, viaţa de războinici şi păstori seminomazi a bărbaţilor sciţi, care încheindu-şi existenţa departe de sălaşurile comunităţii nu ajung să fie înhumaţi în necropolele respective. Pe teritoriul judeţului Sălaj nu sunt cunoscute până în prezent vestigii care să ateste prezenţa sciţilor în această zonă de nord-est a Transilvaniei. Apărând în fața zonei ocupate de enclava scitică din centrul Transilvaniei, mormântul de la Firminiş pare să constituie punctul cel mai nord-vestic cu descoperiri aparţinând acestui grup intrusiv, din ţara noastră. (G.V.G.)


Casa Memorială „Nicolae Labiș” din Mălini și „Moartea căprioarei”

Casa Memorială „Nicolae Labiș” din Mălini (jud. Suceava) este situată în centrul satului şi a fost inaugurată în anul 1975, în fosta locuinţă a familiei de învăţători Profira şi Eugen Labiş, părinţii poetului, locul unde a trăit un timp din scurta şi fulgerătoarea sa viaţă Nicolae Labiş (1935-1956), scriind o parte din opera sa. Expoziţia memorială, desfăşurată în cele cinci încăperi și un hol, reconstituie tulburător, graţie obiectelor autentice (mobilier, cărţi şi caiete, piese vestimentare, un clopoţel cu „sunet argintiu“, o galenă cu care poetul păstra contactul cu zvonurile lumii, documente, fotografii, afişe etc.), climatul de viaţă şi de creaţie al genialului poet, sugerându-se coordonatele esenţiale ale operei sale şi aportul extraordinar al acesteia la evoluţia liricii româneşti contemporane. Casa a fost restaurată înainte de organizarea ei ca muzeu, în 1973. În această casă a fost amenajat în anul 1975 un muzeu memorial, sub administrarea Complexului Muzeal Bucovina din Suceava. În anul 2001 au fost executate o serie de reparații curente (interioare și exterioare) ale locuinței. Anual aici sunt decernate premiile câștigătorilor în cadrul concursul de poezie „Nicolae Labiș” de la Suceava.

Nicolae Labiş s-a născut la Poiana Mărului, comuna Mălini, raionul Fălticeni, jud. Baia, azi Suceava, la 2 decembrie 1935. Părinţii, Eugen şi Ana-Profira, erau învăţători. În 1945 familia se stabileşte la Mălini (azi casa memorială). Până la 7 ani, a citit mult, dovedind şi un real talent la desen. În timpul cumplitei secete de după război, Nicolae îşi însoţeşte tatăl la vânătoare: „… în casă n-aveam de nici unelea, era spre seară, când am luat puşca şi am plecat în pădure. L-am luat şi pe Nelu. Era mic şi era înfometat şi însetat, dar nu i-am dat voie să bea din izvorul la care bănuiam că va veni să se adape căprioara … Am tras. Băiatul era îndurerat. Acolo, în pădure, am aprins un foc şi am fript pentru el inima şi rărunchii bietei vietăţi” … (Eugen Labiş). Cred că aproape cu toții ne amintim de celebrele versuri ale poeziei „Moartea căprioarei” pe care o învățam în școală și eram emoționați de sensibilitatea mesajului. Poetul a urmat mai apoi, cu rezultate foarte bune, cursurile la Liceul Nicu Gane din Fălticeni, excelând la orele de română prin compuneri impresionante. În 1951obţine premiul I la Concursul de limbă şi literatură română de la Bucureşti; Mihai Gafiţa şi-l aminteşte astfel: „Negricios, îndesat – copil de munte – îmbrăcat cu un cojocel de piele de oaie, alb cu benzi roşcate, mai late în faţă, la încheietoare şi în dreptul cingătorii, mai înguste la tivuri. E haina îngrijită a muntenilor mălinari şi din jur, pe timp de toamnă şi de iarnă […]. Labiş arăta ca un om de la munte, un pădurean, nu un cioban. Purta şi căciulă, avea şi taşcă. Nu traistă, ci taşcă, adică un fel de tolbă sau geantă cu baieră […]. Labiş era îmbrăcat în armonie cu ce era el, cu ce-i erau tatăl şi mama: lume dintr-un strat de cinste – puţin numeros – al unui sat moldovenesc din munte […] era un copil atunci, fără îndoială. Nu avea şaisprezece ani. Însă era ager, fără panica şi nesiguranţa copilului de ţară picat la oraş, dimpotrivă, ştiind bine ce e cu el şi cu rostul lui.”

În 1952 se transferă la Liceul Mihail Sadoveanu din Iaşi; conduce cenaclul literar al şcolii; trece examenul de maturitate cu notă maximă la limba română; la 15 septembrie intră, prin examen, la Şcoala de literatură Mihai Eminescu din Bucureşti; D. Micu şi-l aminteşte: „Văd un băiat de 16 ani, foarte bine legat, mai mult scund, cu o frunte limpede încadrată din toate părţile de un păr hirsut, neobişnuit de mobil, dar de o mobilitate particulară, stăpânită de o distincţie nativă, un băiat care zâmbeşte tot timpul, cu întreaga înfăţişare, îndeosebi cu ochii, şi în surâsul căruia ingenuitatea se contopeşte suav cu o şiretenie ironică”. Este redactor la revista Anii de ucenicie. Poet deosebit de înzestrat, publică în mai toate revistele vremii. În 1954, la banchetul de absolvire, recită spectaculos poemul Vârsta de bronz; Mihail Petroveanu îl descrie astfel: „… Din coama părului des, pletos, de un castaniu bătând în negru, aluneca o şuviţă moale şi lungă pe după ureche. Sub nasul de calmuc atârna o mustaţă neverosimil de abundentă, grea, cu colţurile răsucite à la Taras Bulba. Chipul mic şi rotund, cu pomeţii ieşiţi asiatic, caracter acuzat prin încreţiturile neaşteptat de strânse, ivite ori de câte ori poetul zâmbea, îşi întărise pielea fragedă. Ochii de un verde albastru liniştit ca o apă de iezer, de lac de munte, se intensificau la răstimpuri inegale, în tonuri mai aprige, aproape oţelii, semn de încordare şi chiar de mânie, sau se întunecau până la un verde compact, ca acela al pădurilor întunecate în care versurilor lui le plăceau să se piardă, cuprinse de nostalgii sadoveniene, ori mai înapoi, eminesciene.”. Publică în Viaţa românească, „Moartea căprioarei”. Urmează un semestru, cursurile Facultăţii de filologie. În 1956 publică prima sa carte, „Puiul de cerb”, apoi volumul „Primele iubiri”. Devine membru al Uniunii Scriitorilor. La 10 decembrie este grav accidentat de un tramvai, fiindu-i frântă coloana vertebrală. De pe patul de spital îi dictează prietenului Aurel Covaci poezia „Pasărea cu clonţ de rubin”. La 22 decembrie, după o cumplită suferinţă, se stinge din viaţă, la numai 21 de ani, fiind înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti. Scriitorul Geo Bogza mărturiseşte: „Am sentimentul, am certitudinea, deznădejdea şi revolta că în Nicolae Labiş destinul a strivit pe cel ce ar fi putut fi marele poet al generaţiei sale.” Dacă treceți pragul casei sale memoriale veți înțelege zbuciumul acestui suflet de a înțelege lumea și mecanismele sale subtile, dar și de a scrie în frumoase versuri experiența de care a avut parte în scurta-i sclipire de trecere prin lumină…


„Băieți buni”. De Oscar! Film în regia lui Richard Grenell

Ce făcură ăștia? De oamenii licuriciului blond vorbesc. Vin să ancheteze 1autoritățile” vieții?! Aoleu și vai de ei! Repede, să punem azi de o colivă politică, nu de alta dar suntem creștini. Parcă așa e datina pe la noi. Nu! Vin nu vă turnăm pe colivă că voi nu sunteți cu Dumnezeu. Voi sunteți ăia de vă credeți dumnezei. Nu meritați! Nici măcar veșnică pomenire! Vin „#băbăieții” de la partenerul strategic să vă întrebe cum mai stați cu conturile?! Vai, ce rușine! Păi să ne întrebe pe noi. Că voi aveți amnezie. Ați uitat că ați devalizat țara, ba încă și miliardele de coco trimise de nen’tu Robinet. Băieți, e groasă! Groasă rău! Acu’ să vă vedem pe unde scoateți cămașa. Aia politică, voi ăștia onești și proeuropeni. Să vă ridice ăia fustele și să vadă lumea că ați rămas în cucu gol. Noi știm asta de mult, dar lumea nu. O să vă facă ăia vedete internaționale. Anchetă pe banii din plandemonie?! Mvaaai, Arafat, ești bine? Orbane, Câțule, Tătarule, peneleilor, pesedeilor, sunteți vii, mă?! Măcar clipiți ca să știm și noi. Nu de alta dar nu vă vrem morți de frică! Vrem să fiți vii și sănătoși ca să platiți. Până la capăt și până la ultima javră cu care ați distrus tot în țara asta. Să plătiți pentru toată hinghereala oamenilor și pentru amenzi și mai ales pentru genocidul și năpasta adusă pe capul românilor. Până la capăt! Să vă salveze fundurile tușica Ursula! Dacă mai poate că o să o înhațe ăștia prima. Pentru seruri și mai ales pentru lovitura de stat din 6 decembrie 2024. Pe lângă ea o să muriți și voi politic, că așa e viața. Peștele de la cap se împute, da’ de la coadă se curăță. Și voi sunteți coada.

Urmează ăia de la CCR, ăia din CSAT și mai ales lipitorile alea de sugeau banii de la USAID. Despre klausică ce să mai zic? Despre mortul politic, numai pupitre. Să iasă mortul politic care s-a ocupat cu lovitura de stat să ne zică de ce, la ordinul cui și pentru ce. În rest, rămâne sedus și abandonat. Fără case, fără jet-uri, fără bani, fără mașini, fără sepepiști. În general, sărac! E cea mai mare pedeapsă. Mai rea decât pârnaia! Și mai ales mai rea decât moartea. Să fii sănătos, cumetre dulap! Sute de milioane de coco ca să faceți prăpăd. Ați zis voi că vă iese paradeala. Uite că s-a înfundat țeava și o să vă duceți dracului cu toții într-o mare horă, în văzul tuturor. Că vă vin instalatorii! Să scoată mizeria la suprafață!

Trei posturi ale televiziunilor străine vin să vă vadă. Să vă întrebe de sanătate și să vă dea niște tratamente conform protocoalelor pentru terorism urban, medical, social și politic. O să fie de Oscar! Da’ Oscar real, nu porcăriile pe care le livrau ăia cu „open mind”! Merită și România un Oscar, ce naibii! Măcar atât! Ăia de pe la păduri or fi bine?! Măcar să știm și noi. Că ne-am săturat să le purtăm de grijă. Că doar ei servesc patria pe bugete de miliarde, livrate de fraierii de noi. Băi, care patrie serviți, ar fi prima întrebare? Că pe a noastră în nici un caz. Se vede din avionul ăla cu care o să aterizeze regizorul Grenell. Sigur Ridley Scott își plânge în pumni. Aici în România o să fie bătut Gladiatorul de „Băieți buni”. Sigur o să aflăm și de lenjeriile voastre murdare de culoarea dolăreilor și a euroilor spălați și ascunși. Nu-i problemă că regizorul probabil știe castingul pe de rost! Vedetele principale sunt la vedere. Li se spune și „autorități”! Alea de ne-au băgat în dictatură medicală și politică de patru ani. A venit finalul! Ca-n filme! De covor roșu, cu brățări de haur, mânca-ți-aș, ca să înțelegeți și voi că roata se învârte. Ați uitat când ați crezut că sunteți dumnezei. Hai, luați cu lingurița aia de plastic a împărtășaniei, puțin venin. Ăla de l-ați aruncat în noi, timp de patru ani. E vremea voastră! A fost bine cocoțați pe munții de bani? Acu’ a venit nota de plată a filmului. Regizorul trebuie să-și scoată cheltuiala. Așa e firesc, deontologic! Pentru tot ce ați făcut, pentru tot ce ați spus, pentru toată nenorocirea pe care ați pus-o la cale, să plătiți! Voi și mai ales cei care au vărsat toate lăturile pe media. Apropo, sienen, e aici? Umeurile militarizate sunt bine? Mai respiră? Să dați socoteală până la ultimul!

Fraților, urmează să vedem și noi pentru prima dată în 35 de ani, cum se toarnă un film de Oscar. Șansă rară, de altfel. Să-i vedem pe băieții buni, cum se transformă din salvatori în victime și mai ales să le numărăm ouăle. Alea pe care nu le-au avut, nu le au și nu le vor avea niciodată! La fel cum nu au avut patrie și neam. Au slujit străinilor pe bani mulți, în timp ce o ardeau cu noi că le pasă de țară. Castingul e făcut, locațiile sunt deja alese, media străină a dat drumul camerelor de filmat. Toată lumea e pregătită! Inclusiv publicul. Adică noi și toată lumea asta mare. Așteptăm să aterizeze regizorul și să auzim: „ACTION!”… Prima scenă din „Băieți buni” de România. Aplauze! „Turul 2, înapoi!” – Strigă publicul!

Domnul să vă miluiască!


„Zidiri” cu borhot de grofi în troace (de graniță) cu iz imperial…

Deși batjocura Budapestei este împinsă peste noi prin noi și noi „sfere” (economice, de influențe, de ingerințe, de presiune și viitor șantaj) noi tot batem pasul pe loc… „Pe loc”, vorba vine, pentru că, prin trădarea guvernanților și nepăsarea clasei politice neintrate în jocurile central-guvernamentale (și, oricum, nici formațiunile din zona parlamentară nu se agită…), în realitate, suntem împinși în spate, dați la o parte și curând alungați cu forța dacă vom cuteza a mai fi pe aici… Se fac mișmașuri „în coasta noastră”, geografic, dar, ca sfere strategice, de influență, de acțiune, ele sunt cu mult în trupul țării noastre, prin presiuni uriașe, și nu doar șicanări și deranjuri trecătoare, zidind ziua de mâine în borhotul de grofi din troacele cu iz imperial… Și chiar dacă suntem puși (din nou) în jugul de iobagi ai propriilor pământuri, resurse, destine economice de către veneticii dinspre aceste titulaturi de false blazoane, rescrise pe clădirile noastre cu litere de sute și milenii de ani adăugate în procesul de falsificarea a istorie lor, pentru a ne sufoca și înlătura din vatra noastră, guvernanții tac… Și o fac deja cu mult dincolo de trădarea de iude și frustrările de urmași ai unor tâlhari în slujba grofilor din alte vremuri de grele încercări pentru noi…

Și nu ne surprinde, de fel, nu-i așa?!, că numai în „coasta” noastră își permite Budapesta astfel de mârlănii de ocupant… Și lângă nici un alt vecin statal nu ar îndrăzni să deschidă exploatări ale gazelor de șist… Și nu doar pentru că oricum nu ar avea ce gaze să „fractureze” din pământurile ungurești de pustă stearpă încât să se justifice costurile (de exploatare, dar și de mediu) ale unor asemenea aberații tehnologice într-o Europă care s-a „declasat” din sfera combustibililor fosili, ci pentru că nu i-ar folosi un asemenea tertip cu iz de poker lângă ceilalți vecini ai ei… Doar lângă noi… Unde orice este permis, nu?!… Inclusiv folosirea noastră ca următor mijloc de șantaj a Europei care a cam scos Budapesta din megaprofitul cu gazele din Marea Neagră… Iar guvernanții tac… De fapt, trădătorii… Pentru că, da!, mai poți „scoate” guvernanții din mișmașurile trădării, dar nu și trădarea din guvernanți!… Și tac, deși anunțul inițierii de către Budapesta a unei exploatări de gaze de șist, la nici măcar zece kilometri de granița noastră, ar fi trebuit să-i scuture… Dacă nu pentru interesul țării, măcar pentru faptul că sunt luați „de proști” (ceea ce, oricum nu-i departe de adevăr!), dar și de… vintre, de către, culmea!, adevărații vieri (cu grofi cu tot) ai Europei… Pentru că, dacă ar fi vorba în mod real de exploatarea gazelor de șist, ar fi nepermis să lași asemenea hrube instabile în pământ, mai ales într-o zonă de minimă excludere, ca vecinătate, cu un alt stat… Pentru că valurile de cutremure (inevitabile, chiar dacă mici) vor afecta așezările din zonă… Și ar constitui și un pericol pentru mediu prin posibila poluare a pânzelor freatice și apelor curgătoare… Or, de ce să accepți așa ceva fără să te ridici și să duci Budapesta în fața tribunalelor de mediu?! În fața unei UE, în fond, atât de drastică, întotdeauna, cu noi, pentru orice așchie de cărbune folosită, și nu doar la nivel industrial, ci inclusiv în gospodăriile românilor…

Și totuși, chiar dacă ar fi trebuit să luăm foc la anunțul acestei exploatări chiar lângă noi, totuși, nu din exploatarea în sine ar trebui să ne inflamăm!… Ci din felul pervers în care suntem luați pe post de cărți de „bluf” pe mâna trișorilor de barbut de la Budapesta (și ai lăuzelor lor de la noi)… Pentru că este puțin probabil ca Ungaria să riște să-și polueze propriul teritoriu, ori să creeze un risc seismic de lungă durată, chiar dacă de mică intensitate, în zonele sale locuite și, mai ales, oricum deja atât de aproape de a deveni pustii (demografic)…

De fapt, se pregătesc „cărțile” pentru următorul șantaj al Budapestei la adresa UE… Acela în care, aproape „declasată” din profitul tranzitului cu gazele noastre din Marea Neagră (cel puțin la dimensiunea la care visa), Budapesta pregătește o poziție tranșantă față de UE… Aceea în care va condiționa nedeschiderea unei exploatări ce ar deranja rău imaginea unei Europe verzi, de primirea gazelor noastre din Marea Neagră… Negociind ea pe resursele noastre… Pentru că, într-un Schengen atât de folositor Ungariei, Europa nu ar putea controla cum se plimbă mașinile de „cracare” și exploatare „pe lângă” frontiera cu noi… Or, chiar dacă este vorba de o exploatare pe propriul teritoriu, unde este suverană, în fapt, ar afecta nu doar subsolul țării noastre, ci și posibilele pânze freatice și cursuri de ape de interes pentru Europa… Căci, o exploatare „de șist” nu ține cont de liniile de demarcație de la suprafață!… Iar Budapesta ar fi gata să renunțe la astfel de exploatări, dar nu de dragul verzilor de la Bruxelles, ci pentru cotele potrivite din gazul nostru…

Un șantaj la care Europa va răspunde pe măsura intereselor ei, nu ale protejării noastre… Mai ales din perspectiva dreptului internațional și al tribunalelor comerciale în care ar trebui să se judece astfel de potlogării… Iar ungurilor le va merge șantajul, Europa având și exemplul tupeului ucrainean de a se întinde, în lărgire canalului Bîstroe, cu mult dincolo de recomandările de mediu… Și de afectare a cursurilor de apă… Asta dacă tot ne întrebăm de ce suntem tot mai secați de apele noastre… Cândva ale noastre, dar ajunse, prin fel și fel de amenajări, și, mai ales, „deamenajări” ale unor lucrări, a fi captate, capturate, furate de state ce ne storc de vii…


Trădare naționala sau prostie? România va mai exista în următorii 30 de ani?

La data de 30 ianuarie 2025, o serie de Planuri-cadru au fost puse în dezbatere publică de către Ministerul Educației, pe platforma „edupedu.ro”, cu privire la reducerea sau eliminarea numărului de ore acordate disciplinei istoria romanilor. Cât de adevărat este ca Istoria, la clasele a XI -a și XII-a, va fi înlocuita obligatoriu cu „Istoria comunismului” și „Istoria Holocaustului”? Propunerile pentru noile planuri-cadru de liceu obligă la măsuri urgente! Dezinteresul decidenților politici față de studierea istoriei, dar și față de identitatea națională și protecția dovezilor istorice, reprezintă dovada unei combinații de incompetență, corupție și influențe externe? Vreau să cred că nu, cu atât mai mult cu cat ministrul Educației Daniel David „respinge acuzațiile privind marginalizarea Istoriei” apreciind ca „patriotismul și românismul sunt unele din valorile centrale”! Cât de adevărat este că România riscă să-și piardă moștenirea culturală și locul în istorie, devenind într-un viitor apropiat doar o simplă „regiune” subordonata intereselor străine?Situația a devenit îngrijorătoare, cu atât mai mult cu cât direcția în care ne îndreptăm ridică multiple semne de întrebare. Adevărul istoric nu poate fi ascuns la nesfârșit după ușă! Distinsul Academician Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei Române, sintetizează într-un mod admirabil realitatea în care trăim, o asemenea preocupare fiind evidenta si la doamna academician Sabina Ispas, un om excepțional, cu o forță rar întâlnită, cu dragoste față de țara, dar și cu un spirit vizionar în înțelegerea Noii Ordini Mondiale! „Rezultatul acestor demersuri insistente din ultima vreme, preciza academicianul Ioan Aurel Pop, este crearea de mecanisme umane, de roboți, de marionete ușor de manipulat, prin vot ori prin alte mijloace. Oamenii lipsiți de cultură generală și de orizont artistic, oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare și să ia decizii în cunoștință de cauză alcătuiesc generația „Google”, generația „Facebook”, generația „SMS” sau toate la un loc”!

În condițiile în care „marionetele” sunt tot mai mult căutate și promovate în cercul puterii, cum consolidăm unitatea românilor fără conștiință naționala? Recentul scandal internațional, respectiv furtul din Muzeul Drents din Assen, Olanda, unde au fost sustrase artefacte din tezaurul dacic al României, este un caz extrem de grav, cu implicații majore în domeniul securității patrimoniului cultural, al criminalității organizate și al diplomației internaționale. Pe 31 ianuarie 2025, persoane necunoscute au pătruns în muzeu după ce au provocat o explozie controlată pentru a sparge un perete al clădirii. Acest mod de operare arată că furtul a fost bine planificat, cel mai probabil de o grupare specializată în furturi de obiecte de artă. Acest furt, asociat cu amintitele „propuneri pentru noile planuri-cadru de liceu” cu privire la intenţia îndepărtării sau reducerii orelor pentru disciplina istoria românilor din programele școlare, dar și a limbii latine obligă la profunda reflecţie!

Dacă eliminarea istoriei naționale din școli poate fi atât rezultatul prostiei sau al unei trădări deliberate, pe cine deranjează cunoaşterea limbii latine? Societatea de Studii Clasice din România (S.C.C.R.), a atras atenţia, în repetate rânduri, ca: „nu există o altă țară a Uniunii Europene în care elevii să nu aibă posibilitatea de a alege limba latină printre probele opționale la Bacalaureat. Țări fruntașe în clasamentul PISA, precum Polonia, încep să ofere limba latină drept a doua limbă străină, începând cu clasa a VII-a din gimnaziu, înțelegând contribuția uriașă adusă de această disciplină la combaterea analfabetismului funcțional”. În aceste condiţii, cine răspunde pentru interminabilul atac asupra identităţii naţionale a românilor? Indiferent de cauză, efectul este același. România de mâine poate însemna o generație de tineri fără repere istorice și culturale, ușor de influențat. Cum poate fi păstrată identitatea naţională in absenta „memoriei colective” si a unor dovezi ale continuităţii, cu o valoare incontestabilă? Furtul tezaurului dacic din Muzeul Drents din Assen se afla în cercetarea autorităţilor olandeze. Pierderea celor trei braţări dacice și a coifului de aur de la Coţofăneşti, descoperit în urma cu 100 de ani de câtiva copii aflaţi cu vitele la păscut, înseamnă o ruptură ireparabilă în moștenirea istorică a poporului român și o pata neagra aşezată pe fața României! „Fiecare dintre cele trei brățări dacice furate cântărea între 700 de grame și 1,2 kilograme de aur. Acestea erau asigurate pentru sume cuprinse între 450.000 și 500.000 de euro” („Open Sources” – adevărul.ro). Coiful de aur de la Coţofăneşti, cu o greutate de circa 800 de grame, a fost evaluat la mai mult de 4 milioane de euro. Întreaga colecţie expusa în muzeu cu numele „Dacia-Regatul Aurului și Argintului” număra 650 de artefacte, cu valoare de asigurare de peste 30 milioane euro! Ce înseamnă aceasta sumă față de importanța acestor artefacte în dovedirea continuității geto-dace atacata de istoriografia maghiară? Cine are interesul să spună că „timp de 1.000 de ani, de la momentul retragerii Aureliene din 271 și până în secolul al XIII-lea, izvoarele istorice nu dau nicio informație asupra romanilor din actualul teritoriu”?

Furtul tezaurului dacic din Muzeul Drents din Olanda ridică întrebări serioase despre competența și eficiența autorităților române în protejarea patrimoniului național. Deși jaful a avut loc pe teritoriu olandez, România are o responsabilitate majoră, având în vedere că artefactele furate fac parte din moștenirea sa istorică. Cum poate fi explicat faptul că deși piesele furate aveau o valoare greu de estimat, autoritățile române nu au insistat asupra unor măsuri suplimentare de securitate înainte de expoziție? Să fie o întâmplare că în alte cazuri internaționale, alte țări au cerut garanții de securitate stricte pentru tezaurele expuse în afară țării, în timp ce România nu pare să fi făcut acest lucru? Deși România este una dintre țările cele mai afectate de traficul de obiecte arheologice, de ce autoritățile nu au un mecanism eficient de prevenire și combatere împotriva grupărilor de crimă organizată specializate în furturi de artefacte?

Cine poate să îşi mai aducă aminte că prima Lege abrogată, după 1989, a fost „Legea patrimoniului”? Legea nr. 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural naţional a fost abrogată la 6 februarie 1990 prin Decretul-Lege nr. 90, fiind înlocuită după 10 ani, de Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional! Ce au învăţat autorităţile din traficul celor 22 de brățări dacice din Sarmizegetusa, intens mediatizat în 2007, ajunse pe piaţa neagră a antichităţilor, din care au fost recuperate 13 brăţări? Furtul tezaurului dacic din Muzeul Drents nu este doar un act de criminalitate internațională, ci și o dovadă clară a incompetenței autorităților române în protejarea moștenirii naționale. În condiţiile în care istoria este furată bucată cu bucată, cine are interesul să şteargă identitatea naţională păstrata în memoria colectivă?

Eliminarea sau reducerea numărului de ore alocate disciplinei istoria românilor din programele școlare este o problemă complexă, care poate fi privită din mai multe perspective: politică, ideologică, educațională și identitară. În România, că și în alte țări, acest proces generează controverse majore, iar motivele pot varia de la decizii greșite din ignoranță la intenții deliberate de a slăbi identitatea națională.

Tot mai mult se vorbeşte despre „patriotismul dual”, despre tendințele globaliste și despre „corectitudinea politică”, cu accent pe istoria europeană, în detrimentul istoriei naţionale! Să fie această perspectivă justificarea legitimă prin care un „ales” din Vestul României a procedat la desfiinţare a 28 de statui dedicate unor eroi din istoria României, de la regele Burebista, împăratul Traian, regele Decebal, cnezii români Menumorut și Gelu, domnitorul Mircea cel Bătrân, voievodul Iancu de Hunedoara, domnitorul Ștefan cel Mare, domnitorul Mihai Viteazul, conducătorul revoluţie de la 1821, Tudor Vladimirescu, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și omul de stat și până la prim – ministrul Mihail Kogălniceanu? Cum poate fi explicat faptul că pe teritoriul oraşului Oradea, în timp ce statuia ecvestră a domnitorului Mihai Viteazul, din Piaţa Centrală, cunoscută drept „Piaţa Unirii”, a fost demontată și reconstruită, în 2024, în spatele Casei de Cultură, „după ce, timp de șase ani, a fost lăsată dezmembrată în bucăţi între bălării” („Open Sources”/napocanews.ro)? În ce temei istoric, autorităţile locale române au ridicat alte zece statui dedicate unor etnici maghiari? Potrivit sursei precizate, „cea mai marea statuie ecvestră a regelui Ungariei, Ladislau I (1077-1095) a fost instalată în Oradea! Este cea mai mare statuie (5,30 m + 3 m postamentul) din lume a acestui rege, pe care comunitatea maghiară îl consideră fondatorul orașului”.

După toate cele prezentate, să fie o simplă întâmplare faptul că în România există o presiune pentru a înlocui accentul pus pe istoria națională cu o perspectivă mai „universalistă”, care pune mai multă atenție pe istoria europeană sau mondială? De ce se spune că, prin propunerea de proiect cu privire la redimensionarea sau eliminarea orelor de istorie de la clasa a XI-a și a XII-a, elevii vor înțelege mai bine „contextul global”, când în realitate se rupe legătura tinerilor cu trecutul propriei națiuni? Politicile educaționale sunt adesea făcute de oameni care nu înțeleg importanța istoriei naționale sau care consideră că această „nu mai este relevantă” în lumea modernă. Dacă ar fi să aşezăm asemenea explicaţii pe „podiumul prostiei”, nu am face decât să reamintim semianalfabeţii funcţionali promovaţi pe funcţii de interes naţional! Dar, din perspectiva analizei de intelligence, a consideră că istoria „nu mai este relevanță”, nu este doar prostie, ci și un act de trădare și iresponsabilitate. Deși nu cred în „Teoria conspiraţiilor”, există preocupări conform cărora anumite influențe externe sau grupuri interne încearcă să dilueze identitatea națională a românilor pentru a-i face mai ușor de manipulat. La nivelul simţului comun, a omului obişnuit, se cunoaşte că o populație fără rădăcini istorice este mai puțîn unită și mai ușor de controlat! Dar ce facem când la nivelul decidenţilor politici identitatea naţională este atacată sistematic prin nesfârşite „experimente” cu pretenţii de proiecte educaţionale și cu aprecieri cutremurătoare de tipul : „nu este importantă stabilitatea internă a României! Mai important este să ne orientăm spre valorile europene”?

În mod cert, România nu poate fi un stat izolat, importantă unor relaţii de „bună vecinătate” cu țările din Uniunea Europeană, după „modelul” oferit de premierul maghiar Victor Orban, fiind esenţiale pentru supravieţuirea noastră! Dilema rămasa fără răspuns, cel puțîn la nivel personal, vine din „semianalfabetismul funcţional” care promovează manipularea la rang de adevăr! De ce România trebuie să îşi şteargă propria identitate naţională și să se subordoneze „patriotismului dual”, în condiţiile în care țări puternice, precum: Marea Britanice, Germania, Franţa, Spania etc îşi îndeplinesc, înainte de toate, datoria fără de propria țară? În aceste condiţii, cum poate fi explicat, dacă poate fi explicat, „miracolul maghiar” in promovarea intereselor Ungariei, printr-un joc politic dur, dar si subtil pe axa : SUA, Uniunea Europeana, China, Turcia si, nu un ultimul rand Rusia? Lipsa interesului pentru viitorul romanilor este din ce in ce mai evident, cu atât mai mult cu cat „Constituţia României” este răstălmăcita si lovita, in mod nedrept, de personaje dubioase cocotate in „copacii puterii”! Ce mai înseamnă art.1, alin.1, din „Constituţia României” potrivit căruia „Romania este stat naţional, suveran si independent, unitar si indivizibil”, in condiţiile in care „a fi patriot„ este taxat cu rea credinţă drept „naţionalism extrem” si „atitudine antieuropeană”? Cat de periclos este sa te declari astazi patriot? De ce „a fi suveran” reprezintă dovada unei atitudini noneuropene, deși Dictionarul Explicativ al Limbii romane (DEX), definește „Suveranitate” drept „calitatea de a fi suveran, de a dispune de soarta, de actele sau de interesele sale; autoritatea cea mai înaltă, putere supremă”?

Un popor fără istorie devine un popor fără identitate și fără rezistență. Nicolae Iorga, om politic si un admirabil istoric, atrăgea atenţia ca „un popor care nu îşi cunoaşte trecutul este un popor condamnat să îl repete”! Considerând îndemnul spre cunoaştere oferit de Nicolae Iorga, cu forţa unui testament, ce am învăţat din greşeli? Considerând evenimentele din ultimii ani, ambele variante sunt valabile, dar trădarea este mai condamnabilă decât prostia. Dacă este vorba de prostie, se poate spune că avem decidenți incompetenți, care nu înțeleg că fără istorie, o națiune își pierde identitatea și viitorul. Dar daca este vorba de trădare, atunci avem o problemă farte gravă: cineva își dorește ca românii să nu-și mai cunoască eroii naționali, luptele pentru independență și valorile care i-au definit de-a lungul timpului.

România are nevoie de unitate naţională! De ce este importantă istoria națională? Înainte de toate, istoria formează identitatea și coeziunea națională! Un popor care își cunoaște istoria este mai unit și mai conștient de drepturile și valorile sale. Cât de adevărat este ca intențiile de a fi reduse și chiar eliminate orele de istorie și de limba latină sunt parte a unui fenomen mai amplu, respectiv degradarea sistemului de învățământ, care produce generații tot mai slab informate, fără gândire critică? Distinsul profesor Manea Mihai, doctor in istorie, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Profesorilor de Istorie din România, invită la cunoaşterea, curajul domniei sale nefiind subordonat intereselor politice!

În noile proiecte, disciplina istorie înregistrează un recul absolut semnificativ. La filiera teoretică, real și uman, clasele IX-X, are alocate 1-2 ore, dar, la unele profiluri și filiere (tehnic, tehnologic) la clasa XI-XII, dispare total. În schimb se menționează că la clasele XI-XII se mențin cursurile „Istoria Evreilor”, „Istoria Holocaustului și respectiv, „Istoria Comunismului”, prevăzute în Legea Învățământului Preuniversitar Nr. 198/2023. Și, pentru ca lucrurile să se complice și mai mult, este menționat la paginile 26, 29, 37, 48 din proiectul publicat de M.E.C. că se va discuta „în viitor statutul de disciplină vs. unități de învățare explicit definite; disciplina se va studia și în contextul istoric mai general”. Să iei o disciplină de sine stătătoare, să o tai în unități de învățare și apoi, să o dizolvi în alte discipline – aprecia distinsul profesor Mihai Manea -, mi se pare ceva de nedescris. La clasele XI-XII elevii nu vor mai studia istoria, ci de fapt, cele două „discipline” menționate mai sus, în „contexte largi”. Practic, la clasa a XII-a, elevul nu mai poate parcurge istoria națională, ci doar cea rezultată din Istoria Comunismului. Cum va arăta în aceste condiții modelul disciplinei istorie la liceu?

Cum se vor putea păstra în doar doi ani școlari cele mai de seamă jaloane ale civilizației umane? Cum vor putea face față cadrele didactice? La clasa a XII-a, elevul nu mai poate parcurge istoria națională, ci doar cea rezultată din așa numita „Istoria Comunismului”. Cum se vor putea păstra în doar doi ani școlari cele mai de seamă jaloane ale civilizației umane, întreaba distinsul profesor Mihai Manea, apreciat de zeci de generatii de elevi? De ce, după 35 de ani de speranţe spulberate, prin minciuna si manipulare, astăzi suntem tot mai aproape de distrugerea identității naționale? Lipsa interesului autorităților române pentru identitatea națională și dovezile vechimii istorice poate fi explicată printr-un amestec de teama, de incompetență, corupție,” globalism ideologic “, dar si prin lipsa unei viziuni strategice pentru patrimoniul cultural. Întărirea ideii că „România nu are un loc bine definit în istorie” devine deja o preocupare constanta din partea celor care tânjesc la „Transilvania”, dar si la resursele naturale ale tarii, cate mai sunt!

Nu o singura data, romanii nevoiţi sa plece din tara la munca in străinătate au fost numiţi „sclavii Europei”, iar Romania a fost prezentata ca o tara ingenuchiata la portile fostelor imperii! Cine are interesul sa transforme România într-un „stat de la marginea Europei”, in condiţiile in care România se afla asezata chiar in inima Europei? Din evenimentele din ultimele decenii, am invatat ca nimic nu este intamplator! Distrugerea patriotismului și a coeziunii sociale sa fie deja misiunea primita de „trubadurii” arvuniţi la Cancelariile Europene? Cum este posibil sa amintim ca România este o tara „Binecuvântată de Dumnezeu”, cu un patrimoniu cultural și istoric excepțional, dar lasat aproape de izbeliste, ambitiile politice si „batalia pentru ciolan” fiind cu mult mai importante decât grija pentru protejarea indentitatii nationale? „Cele patru obiecte de tezaur furate din muzeul olandez nu sunt singurele piese de valoare care au dispărut din patrimoniul României. Poliţia română caută în prezent aproape 1.000 de obiecte de mare valoare” („Open Sources”/ tvrinfo.ro). Piața neagră a antichităților este o afacere profitabilă, cu venituri care pot ajunge la 6 miliarde de dolari! In aceste condiţii, cum poate fi interpretată lipsa unor măsuri eficiente cu privire la protejarea patrimoniului naţional sau incompetența oamenilor politici cu funcții guvernamentale sau indiferența acestora în respectarea și aplicarea Legii??

Academia Româna trebuie să vegheze cu mai multa forță asupra păstrării identităţii naţionale, cu atat mai mult cu cât distinsul Academician Ion Aurel Pop declara recent: „Rolul inițial al Academiei Române, stabilit sub Alexandru Ioan Cuza și oficializat prin crearea «Societății Literare», nu s-a schimbat niciodată. Și azi, Academia apără identitatea românească prin limbă, literatură și istorie și așa va fi în veacul vecilor”. Speranța nu se stinge niciodată! Reintroducerea istoriei naționale ca prioritate în educație, cu accent pe identitatea românească trebuie să trezească mintea ameţită de putere a unora dintre decidenţii politici, chiar daca ne aflam deja trecut de ceasul al XII-lea. Dacă autoritatile nu iau măsuri urgent, riscăm să devenim un popor fără trecut și, în cele din urmă, fără viitor. Aude cineva? Pe cine mai interesează România normală? Ce lăsăm copiiilor noștri? Demersul meu nu este singular! Atitudinea domnului profesor Mihai Manea, dar și preocuparea domnului Academician Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei Române demonstrează că trebuie să încerce orice încercare de subminare a identitîții naționale! Un argument puternic în aces sens vine și din partea Facultatatii de Istorie a Universităţii din Bucureşti care îşi exprimă public„dezacordul profund” faţă de propunerile de modificare a planurilor-cadru, în special în ceea ce priveşte reducerea drastică a orelor alocate disciplinei „Istorie”, atragant totodata atentia ca „Planul-cadru propus de Ministerul Educaţiei afectează şi mecanismele formării identitare”. Pericolul devine iminent pentru viitorul nostru, cu atât mai mult cu cât „eliminarea istoriei ca materie obligatorie la Bacalaureat pentru profilul umanist, specializarea Filologie, este „o decizie absolut surprinzătoare” şi care va avea multiple consecinţe negative”. Facultatea de Istorie a Universitatii Bucuresti apreciază: „aceste modificări vor avea un impact negativ asupra formării civice a tinerilor, asupra dezvoltării gândirii critice şi consolidării unei societăţi democratice responsabile. De asemenea, vor adânci unele dintre cele mai grave fenomene care deja afectează societatea: abandonarea gândirii raţionale, vulnerabilitatea în faţa pseudo-ştiinţei, succesul teoriilor xenofobe şi conspiraţioniste”. De fapt, de ce disciplina Istoria romanilor este inlocuita, obligatoriu, cu Istoria comunismului si Istoria Holocaustului? Apelul la neuitare este necesar, cu atât mai mult cu cât abuzurile și ororile săvârșite nu trebuie să se mai repete, dar cine dorește activarea mecanismelor psihologice și dezvoltarea unui sentiment de rușine si de vinovație la tânara generație care reprezintă „România de mâine”? Să ne amintim ce spunea omul de stat, savant și scriitor roman Marcus Tullius Cicero în urmă cu circa 2050 de ani: „O națiune poate supraviețui nebuniilor proprii și chiar ambiției, dar nu poate supraviețui trădărilor din interior”.

România, încotro?


„Nu poate fi pace fără înțelegere”…

Aceste cuvinte înțelepte aparțin marelui filosof Seneca, sau cum spune Albert Camus: „Pacea este singura luptă care merită să fie purtată.” Dar mulți lideri importanți spun altceva. Trebuie să sporim pregătirile pentru război, afirmă secretarul general Rutte, care solicită cheltuieli mai mari pentru armament. El a fost criticat pentru intențiile de a livra arme în Ucraina, se spune că NATO are un buget militar de zece ori mai mare decât Rusia. Este nevoie de acțiuni pentru a preveni un război major. Secretarul general Mark Rutte subliniază necesitatea de a cheltui mai mulți bani pentru armament și pregătirea de război. Ei nu recunosc că trebuie să ne concentrăm pe prevenirea conflictelor în Europa. Războiul este o amenințare reală, iar liderii europeni trebuie să colaboreze pentru a evita escaladarea conflictelor. Diplomația și dialogul sunt esențiale pentru menținerea păcii. Această diferență de resurse poate influența echilibrul de putere global. Critica față de politica militară actuală sugerează că pregătirea pentru război nu este soluția. Trebuie să ne gândim la soluții pașnice și dezvoltarea sustenabilă. Dar cum să facem aceasta, cum…? Viața omului parcă nu mai contează, contează doar marii oameni de căpătuială ai omenirii, ei dictează viața și moartea. Dar ce ne spune domnul Robert Kennedy Jr. „Există trei corporații uriașe: BlackRock, State Street și Vanguard”. „Acum s-au decis să cumpere fiecare casă din America… Practic încearcă să cumpere totul”. „Larry Fink, CEO-ul BlackRock, face parte din consiliul Forumului Economic Mondial și au spus că își doresc această resetare mare, adică nu veți deține nimic și veți fi fericiți.” „Și pentru că au un card bancar uriaș… copiii tăi nu au șansa să cumpere acea casă, pentru că nu pot depăși BlackRock”.

Ziarul american The New York Sun lansează o bombă în exclusivitate, afirmând că trimisul special al lui Trump, Richard Grenell, sugerează că administrația Biden, nu Rusia, a încercat să încline balanța în alegerile recente din România. Acuzația vine pe fondul examinării de către Casa Albă a afacerilor diplomatice ale administrației Biden în străinătate… De ce am fost noi convinși că a fost altceva? Mă gândeam ce mai înseamnă încrederea, în cine să mai avem încredere? „Locuitorii unui bloc din Sibiu au refuzat reabilitarea termică prin PNRR pentru că pereții exteriori ai apartamentelor „nu vor mai fi ai noștri, ci ai UE”. Situația a fost relatată de jurnaliștii de la Turnul Statutului. Ei spun că unii dintre locatari au avut îndoieli în ceea ce privește scopul final al proiectului, sugerând că acesta nu ar fi cel de renovare energetică în vederea reducerii consumului de energie și, implicit, protejarea mediului, ci acapararea proprietății de către structuri suprastatale.

„Trebuie să știm care este avantajul nostru, ca să nu ne trezim că au și ei cotă parte din proprietățile noastre”, avertizează o locuitoare din bloc citată de publicația sibiană. Aceasta a mai spus că se teme că „după reabilitarea blocului, pereții nu vor mai fi ai noștri”. Au fost ani de discreditare voită a încrederii în orice, pandemia politică a distrus lumea. Încrederea și neîncrederea sunt concepte opuse, dar pot coexista în moduri complexe. Încrederea este credința fermă în fiabilitatea adevărului, abilitățile sau puterea cuiva sau a ceva. Implică un sentiment de siguranță și confort în relația cu acea persoană sau lucru. Neîncrederea este lipsa de încredere sau suspiciunea față de cineva sau ceva. Implică o îndoială cu privire la intențiile, onestitatea sau capacitățile cuiva. Poți avea încredere în cineva în anumite aspecte, dar să nu ai încredere în totalitate. De exemplu, poți avea încredere în un prieten că te va asculta, dar să nu ai încredere în el că va păstra un secret. Încrederea poate fi acordată inițial, dar poate fi pierdută sau diminuată dacă apar evenimente care o subminează. Poți avea încredere în cineva, dar să fii totuși precaut și să nu te expui complet vulnerabil. În relațiile apropiate, pot exista momente de încredere și momente de neîncredere, mai ales în urma unor conflicte sau trădări. În esență, încrederea și neîncrederea nu sunt întotdeauna stări absolute, ci pot fi grade diferite de certitudine sau incertitudine într-o relație sau situație. Deci încă o dată, în cine să mai avem încredere, am fost trădați…? Trădarea politică se referă la încălcarea încrederii sau loialității în contextul politicii. Poate lua mai multe forme, dar în esență implică acțiuni care subminează interesele sau principiile unui grup politic, partid, țară sau chiar ale electoratului.

Un politician care își schimbă partidul politic, mai ales dacă o face pentru avantaje personale sau fără a consulta electoratul, poate fi acuzat de trădare politică. Divulgarea de informații confidențiale către adversari politici sau către public, cu scopul de a dăuna unui partid sau unei țări, este o formă de trădare. Abuzul de putere în scopuri personale, cum ar fi luarea de mită sau favorizarea unor interese private, este o trădare a încrederii publice. Nerespectarea promisiunilor făcute în campania electorală poate fi considerată o formă de trădare a electoratului. În timp de război sau conflict, colaborarea cu forțele inamice este considerată cea mai gravă formă de trădare politică. Consecințele trădării politice pot fi grave, incluzând pierderea încrederii publice, sancțiuni legale, marginalizare politică și chiar violență.

Văd cum toată lumea s-a bucurat odată cu demisia fostului președinte, mă întrebam cum poți să fii demis când deja ești expirat, cu termenul de valabilitate trecut. Dar în sfârșit așa a spus dânsul, iar noi îl credem. Să fie pace!


Ana Herța – o reverie lirică a nostalgiei

Poeta clujeancă Ana Herța s-a afirmat în ultimul deceniu cu o impetuozitate de reținut de către confrați. Încă de la debutul liric, poeta a fost primită cu brațele deschise în lumea bună a poeziei românești ca o speranță, apoi, după al doilea volum de versuri publicat, ca o certitudine. Nu a fost deloc neglijată de critica literară. Poeta Ana Herța a revenit la sfârșitul anului trecut cu un nou volum de versuri, intitulat cu subînțelesuri telurice: „Poeme de lut”. Cartea a văzut lumina tiparului la editura Limes, fiind sugestiv ilustrat de Laura Poantă, cu frumoase și incitante crochiuri de imaginație rodnică, ce surprind expresia tainică/subtilă a versurilor. Poeziile Anei Herța, de-a lungul anilor, au fost preluate de reviste literare consacrate din provincie și Capitală, cu o febrilitate promoțională care a stimulat preajma. În același timp, poeta scrie și publică poezie pe rețelele de socializare consacrate, fapt ce o face și mai populară printre confrații mai tineri. Citind poeziile Anei Herța te cuprinde un acut sentiment al nostalgicului. Melancolia respiră ca o supapă paradigmatică dinspre un eu poetic care surprinde în mod plăcut cititorul. Poezia Anei Herța nu te lovește cu tonalități puternice, nu zgârie inima și urechea, precum poeziile unor confrați de generație, autoarea respectă un canon al cumințeniei „pământului liric al făgăduinței”, de care nu te poți rupe. Rădăcinile lirice sunt adânc înfipte în arhetip, într-o simbioză generațională clasică dintr-un trecut idilic spre un prezent inconfortabil și un viitor aproape de neînțeles. Așa că poeta nu bravează nici în prozodie, dar nici ca mesaj liric, preferând expresivități subtile/caline a unei metafore tandre și teandrice, chiar dacă uneori feminismul răzbate erotic cu putere printre versuri.

Volumul de versuri „Poeme de lut”, cu un titlu ce îmi amintește de „poemele lutnice” ale lui Dumitru Cerna, unde se pot descoperi/dezvălui aceleași similarități cristalizate ale tradiției ce miluiește și reconstruiește trecutul ca prezent – se bucură de două prezentări de excepție: Constantina Raveca Buleu, poate cea mai titrată critic literar de azi, și editorul scriitor Mircea Petean, care are dibăcia de a promova profesionist și comercial cărțile pe care le editează. Constantina Raveca Buleu subliniază cu acribie și măiestrie izvoarele subtitrate ale poeziei Anei Herța: ”…de o simbolistică apocaliptică personalizată, decantată histrionic in scene de o intensitate dramatică aparte, lirica autobiografică a Anei Herta se deschide înspre tonalitățile ritualice ale unei genealogii caligrafiate thanatic, în perimetrul căreia străbunii funcționează nu doar ca instanțe ale memoriei ale identității, ci ca mediatori soteriologici, cu profunde rădăcini mitologi(zant)e. Pe alte versante ale gândirii poetice a autoarei se profilează pregnant efervescența iubirii și evenimentului rural, pitoresc, evocat în narațiuni lirice expresive, cu personaje memorabile, concurate de instantanee citadine, decupate de un ochi sensibil la cromatica, textura și miresmele spațiilor traversate, supuse și ele unui permanent proces de simbolizare cu rezonante biografice. Volumul propune, pe ansamblu, o identitate spirituala profund reflexivă, ale cărei efecte translează în parabole și metafore frapante, irizate nu o dată de propensiuni ludice sau de instincte ritualizate, capabile să remodeleze intimitatea și traumele personale ale poetei in direcția unei taumaturgii lirice cu efect eliberator…”. Mircea Petean pare să creadă sincer că „s-au produs modificări in poezia de acum a Anei Herta. Iubirea nu mai e deloc idealizată, ci corporalizată, dulceața iubirii a devenit otrăvitoare, nimic nu mai e autentic, totul pare a fi de împrumut, pasiunea nu mai înnobilează, ci ucide cu forța unui cataclism, moartea e atotprezentă…”

Volumul „Poeme de lut” se citește ușor și plăcut, versurile te conduc într-o lume a arhetipului și transcendenței și te cufundă într-o lume a copilăriei ne-uitate și a unei adolescențe târzii și universale. Poeta reușește să spargă cu delicatețe gramatica unui modernism desuet și să-l transfigureze într-un trăirism febril, aproape blagian. Stilul – prozodia – respectă un expresionism neo-modern, refuzând cu delicatețe un post-modernism la modă, dar irelevant „poetic” astăzi. Lecturarea poeziilor Anei Herța m-a dus cu gândul la poezia anilor `90, sub semnul Martei Petreu, aceiași dorință de a deconstrui realul prin apelul la o memorie subiectivă care transfigurează percepția și preajma. În același mod exegetic, specific liricului feminin atins de candoare și intimitate, poezia autoarei amintește și de tandrețea expresivă a delicatei Flaviei Teoc. Poezia Anei Herța cucerește prin reflexivitate lirică și sublim, fără metafore puternice sau imagini tari ce pot afecta emoțional cititorul. Cultul copilăriei este totemic la Ana Herța. Poezia autoarei este de o expresivitate a inconștiutului totalizator, care produce o complicitate carnală între poet și cititor. Poeta surprinde cu un poem scurt, care este de fapt un memento-manifest al autoarei: „Tu ești poemul de lut/pe care îl scriam/cu bățul în spatele casei copilăriei mele” (Poemul de lut). Poeta și-a împărțit în două capitole/registru volumul de versuri, prima parte „Șotron” legată de motivele și temerile creșterii în pădurea de simboluri ale familiei și satului ancestral și „Tandrețuri”, unde meandrele maturizării sufletești și sexuale își pune amprenta în poezie, cu versuri cărnoase. (…) Lirica Anei Herța transmite o stare inițiatică de anamneză a unui trecut spatial familiar ce refuză intrinsic perspectiva unui urbanism fiduciar. Laitmotivul versurilor este recognoscibil într-o viziune spațială legată de matricea initial și inițiatică a sufletului mioritic. (Vezi poemul „Bunica”). Poezia Anei Herța reprezintă un „jurnal liric” al propriei maturizări, în care se vede prin ochii de păpușă ai copilăriei: „..m-am jucat de atunci trei decenii de-a v-ați ascunselea cu viața să mă pot/oglindi fără grijă/în ochii sticloși ai păpușilor din magazinele de jucării” (Păpușa cu rochiță roz). Poeta trăiește și trece, chiar și în modernitatea furibundă, prin arhetipul fermecat al copilăriei: …și cineva de peste văi va răspunde/pe aceeași bancă stau câteodată la sfat/cu toți bătrânii care nu au ieșit vreodată din sat/să vadă lumea/la umbra părului tăiat de multă vreme (Călătorie în jurul lumii). Poezia nu epatează, nu provoacă, nu taie cu cuțitul limbii, ci te îmbie ca un fruct copt să-l culegi din livada poeziei și să-l muști cu sete, iar mustul acestuia ce-ți curge pe buze și în suflet este de fapt metafora care satisface setea de poezie. Poeta se încăpățânează să nu iasă dintr-un arhetip expresionist, aproape de un avangardism colorat, dar edulcorat de sensibilitatea feminină: „Cerul roz cu albastru se întretaie/ca pe rochița găurită din copilărie pe care am cârpit-o într-o doară/în depărtare cineva strivește un cântec de greiere/cu aceeași mână cu care mângâie în timp ce face dragoste…” (Apus). Ana Herța parcă știe ce spunea ceho-britanicul Tom Stoppard, că „daca îți porți copilăria cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată”. Ana Herța a ajuns azi la maturitatea lirică în care înțelege că nu trebuie să provoace pentru a fi recunoscută de cei care citesc și iubesc poezia în stare pură și cât mai naturală, fără prea mult fard care poate strica frumusețea. Asistăm la o perpetuă trecere translucidă a eului poetic. ”…ochii lui verzi mai licăreau în ochii noștri/în timp ce firul de viață se scurgea printre scânduri” (La moartea lui Ion). Când compune poezie Ana Herța pare că nu se gândește la ziua de mâine, ci doar la un imanent, la un imediat acum, frust și frumos… Viitorul îl lasă moștenire ca dar… doar cititorului de poezie.


„Vârful de la Răscăieții Noi” – un grifon realizat în stilul scitic cu motive zoomorfe

Acest obiect neobișnuit al perioadei scitice a fost descoperit în 1953 de către un învățător, A.I. Shiryaev, în vârful unui tumul din apropierea satului Răscăieții Noi din raionul Ștefan Vodă (Republica Moldova). Un sfert de secol mai târziu, săpăturile din 1979 au arătat că această movilă remarcabilă (aproximativ 10 m înălțime și mai mult de 40 m în diametru) a fost construită încă din epoca bronzului timpuriu, la începutul mileniului 3 î.Hr.. Apoi, două mii de ani mai târziu, sciții au îngropat și ei o căpetenie de a lor aici, în mijlocul tumulului, cu care, aparent, sunt asociate și alte descoperiri (un cazan și un „vârf”, ambele turnate din bronz). Așa zisul „Vârf” de la Răscăieții Noi este unul dintre articolele realizate în stilul zoomorf scitic – un stil special de decorare care s-a răspândit împreună cu cultura primilor nomazi din Europa Centrală până la Marea Neagră și Caucaz, din regiunea Volga până în sudul Siberiei, din Asia Centrală până în Mongolia și nordul Chinei.

Cu toate acestea, în ciuda acoperirii generale eurasiatice, „vârful” de la Răscăieții Noi conține trăsături caracteristice în principal Europei de Est. În primul rând, nomazii est-europeni erau foarte pasionați să descrie atât păsările de pradă din timpul zilei (Falconiformes), cât și părțile individuale ale corpului – capul sau ciocul (simbolul Mama Gaya Vultureanca). În al doilea rând, bestiarul „european” al stilului zoomorf scitic (spre deosebire de „asiaticul” scitic-siberian) include deseori animale fantastice (și diversele „transformări artistice” ale acestora; ființe fantastice apărute la sfârșitul timpului), pătrunse în repertoriu sub influența culturilor Orientului Mijlociu. Astfel, imaginea „fantastică” a „vârfului” de la Răscăieții Noi are forma unui cioc de pasăre îndoit într-o parte, ceea ce nu se întâmplă în natură. În al treilea rând, însăși forma obiectului este caracteristică doar pentru Caucazul de Nord, stepa Mării Negre și silvostepa ucraineană. Astfel de piese au fost interpretate ca simboluri ale puterii și/sau decorațiuni pentru catargele navelor, sau ale porțiunii „sparge val”. Cu toate acestea, majoritatea cercetătorilor le consideră asociate cu procesiuni funerare, cel mai probabil sub formă de decorațiuni pentru baldachin, căruțe sau care funerare.

Ultima versiune pare a fi cea mai plauzibilă, mai ales că decorațiuni similare se găsesc pe imaginile carelor din Orientul Mijlociu. Din punct de vedere stilistic, artefactul de la Răscăieții Noi este asociat cu vârfurile din movilele silvostepei ucrainene și din Caucazul de Nord, însă, realizat într-un mod mai realist. Se pare că o stilizare suplimentară a imaginii poate fi urmărită pe exemplarul de la Răscăieții Noi, atingând stadiul cel mai înalt, când ciocul poate fi intuit doar în buclele din partea superioară a burții, iar ochiul pronunțat subliniază asemănare cu capul unei păsări de pradă (Mama Gaya Vultureanca). Mai poate fi un dragon (animal fantastic) având gura deschisă și înghițind vârful metalic al ornamentului (înghițind lumea, sau timpul; asemănător cu grifonii de pe Coiful de aur de la Coțofenești ce dezmembrează mamifere, cu „fiara adâncului”) din fundul cupelor getice de la Agighiol, Rogozen (Bulgaria) și Muzeul Metropolitan din New York), asemănătoare ornamentelor de harnașament (Tezaurul de la Craiova, Tezaurul de la Agighiol), sau o capră ibex cu cornele răsucite (care atinge cu coarnele cerul, asemenea cerbului Sarabha și rupe lințoliul dintre văzute și nevăzute, asigurând hierogamia sacra la sfârșit de lume), asemănătoare cu cele aflate pe mânerele cazanelor scitice descoperite în stepa din nordul Mării Negre. Pe creasta acestui animal fantastic – pasăre apar 7 pui de dragon. Istoricii spun că de la mijlocul secolului al V-lea. î.Hr. piesele stilizate în această manieră pătrund în regiunea de stepă a Mării Negre, inclusiv pe malurile Nistrului de Jos, unde a fost descoperită piesa. Dar credința Geților de Aur primordiali era aceeași: Mama Gaya Vultureanca vine să împlinească actul de hierogamie sacră cu cerbul Sharabha, din care rezultă pasărea cu corn și cerbul cu opt picioare și capete de păsări în coarne, ce calcă în două tărâmuri. Oamenii și toate mamiferele vor avea de suferit. Groaza se vede în ochii coifurilor getice, în ochii statuilor, în credința sacrificială. Oamenii vor deveni mai rari decât orașele…De aceea geți își spuneau gaeți, adică Fii Marii Mame Cerești… În prezent acest „vârf” metalic stilizat se află în colecțiile Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei din Chișinău, care vă așteaptă să îi descoperiți comorile!


Nora Novak | ,,Puzzle”

Nora Novak (n. 1950 la Timişoara) a absolvit Institutul de Arte Plastice din cadrul Universității de Vest din Timişoara în anul 1975 şi Universitatea de Vest din Timişoara, secția Arte Plastice şi Design, promoția 1995. Având un palmares impresionant, distinsă fiind cu numeroase premii, Nora Novak este membru al U.A.P. Filiala Timişoara din anul 1990, trăieşte şi lucrează la Timişoara. Despre Nora Novak, Conf. Univ. Lucian Ionică remarca: „Privind lucrările Norei Novak din această expoziție simți cum din ele se revarsă o energie ce te cuprinde, o energie născută din elemente opuse, aflate într-o minunată armonie.

Ele se resping, dar se și atrag, pentru că nu pot exista în deplinătatea ființei lor decât împreună. Doar așa pot străluci și supraviețui. Transparența unor forme, ce pentru o clipă te duce cu gândul la fragilitate, îți sugerează totodată, prin transparența lor, duritatea tăioasă a cristalului. Detaliul antropomorf, mâna, simbol al forței și al determinării noastre, este nevoit să se confrunte cu sine însuși sau să-și caute aliați asemeni lui, pentru a izbândi.

Figura umană, reverberată, ne spune ceva sau chiar strigă la noi, ca să ne facă atenți și să ne arate cale spre ieșirea din nimicuri, ca să ne regăsim pe noi înșine, noi cei adevărați și buni”. La cuvântul de deschidere Lucian Ionică şi Ovidiu Justinianu au vorbit despre personalitatea şi opera Norei Novak, vernisajul fiind precedat de un (mini)recital de poezie, susținut de reputata ceramistă Sorina Stînă.

Expoziția ce reuneşte o suită de paisprezece exemplare de autor realizate în aquaforte în anul 1993 şi şase desene rămâne pe simezele Galeriei Brăteanu situată în Timişoara pe Str. Lucian Blaga Nr. 8, până în data de 26 februarie 2025.  (C.B.)


Țara lucrului țapăn făcut!…

În sfârșit, după ce a venit la pas, agale, a mers pas cu pas, ne-a promis că va făuri nemțește „România lucrului bine făcut”, „România educată”, și noi l-am crezut că era neamț și profesor de fizică, și l-am votat iar, apoi ne-a asigurat că „România este un stat eșuat”, de parcă am condus-o eu, a anulat alegerile prezidențiale fără probe de fraudă rusească, și ne-a băgat pe toți în turbinca cu draci a lui Ivan, că, de, „șopîrcai cu cine șopîrcai, dar cu Ivan nu mai șopîrcai”, și nici cu Santa Klaus nu mai șopîrcai că îți aruncă raglanul în ochi, iar astăzi a acordat ordinul „Steaua României” pentru trei molii de la Curtea Constituțională pentru servicii personale aduse patriei, iar, pe la toacă, a anunțat că își dă demisia. Restul zilelor și nopților de veghe pentru țară au fost plimbări. Și așa s-au scurs cei zece ani din viața României, din viața fiecăruia din noi. S-a mai petrecut ceva? A contat, n-a contat?…

Ce să mai crezi despre Klaus Werner Iohannis? Doar că a sfârșit mai penibil ca Emil Constantinescu. Ce să mai spunem despre trecerea lui Iohannis? A fost parașutat în ograda lui Dan Voiculescu de la Grivco și a ieșit președinte, a primit un telefon, poate două, și a anulat alegerile, a mai primit un telefon, poate două, și a plecat de la Cotroceni.
Și apoi cum să-ți dai demisia dacă nu mai ești nimic? Îți dai demisia din ce? „Eu nu am încălcat niciodată Constituția!”, a spus el cu aceeași nimicnicie lungă. A fost cel mai lung președinte din lume. Cât o prăjină, peste Charles De Gaulle… „Am plecat și eu și România va intra în criză. Am plecat ca să nu ajungem de râsul lumii.”

Păi noi eram deja de râsul lumii, cu tot concursul lui, al pesediștilor lui Ciolacu, al liberalilor, al majorității gazetarilor care i-au ridicat osanale. El își ia lingurițele de la Cotroceni, ceștile și restul de hârtie igienică și pleacă, dar România rămâne FĂRĂ NIMIC. El nu a fost în stare de nimic. Vorba lui Traian Băsescu despre Țapu: „Nu a lăsat nicio dâră!”

Așteptăm dosarul de la Securitate după două mandate… Un merit are și Iohannis: Livia Doina Stanciu, Varga Attila si Marian Enache, judecători la Curtea Constituțională, au primit de la el Ordinul suprem „Steaua României” „pentru modul cum au respectat Constituția”. De ce nu le-a dat tuturor celor 9 că doar toți au votat în unanimitate pentru anularea alegerilor… Sigur, ei ceruseră și 700.000 de lei de la buget pentru medicamente. Eu zic să facem chetă, să dăm câte un leu pentru suferințele lor. Păi ce ați vrea, să-și cumpere toașu Marian Enache viagra din banii proprii? De unde atâția bani? Are și el o biată leafă de 500.000 de lei și familie grea. Și-așa, ceremonia a fost destul de meschină: meritau și ei să se tragă de pe Dealul Cotrocenilor 24 de salve de tun.

După ei și după el…