File de jurnal: septembrie 1981

„1 Sept. 1981. Ieri am umblat pe la câteva autoservice-uri. E multă indolență, delăsare și supărare din partea lucrătorilor de la aceste unități. Te jupoaie de bani și se uită să facă lucrări de mântuială (…). Când eram la autoservice-ul din Șimian, le-am spus că sunt profesor. Eram îmbrăcat civil. Știind că am lucrare mare de făcut la mașină, am evitat să le spun că sunt preot. De multe ori, când ai de-a face cu bișnițari, afaceriști, oameni fără prea multă probitate morală, e bine să eviți a te arunca în brațele lor. Devin ironici, aroganți, nesuferiți, caută să-și bată joc de tine. Ca persoană, nu mă deranjează, dar încep bancurile și istorisirile despre preoți năzdrăvani și nu te simți prea bine ca preot și cu oarecare bun-simț. Șeful unității, aflând că sunt profesor, a spus:

– Păcat de tinerețea dumneata și de anii pierduți în școală! Sunteți niște oameni pierduți pentru societate, niște simple epave. Atâta timp cât ești obligat să treci clasa toți imbecilii și să nu lași corigent nici un cretin, dumneata ca profesor ai devenit o simplă marionetă. Misiunea dumneata e vorbă în vânt! Unde ți-e satisfacția realizării? Atâta vreme cât ai mustrări de conștiință, că nu ți-ai făcut datoria pentru care societatea te plătește, ești un om ratat (…)!”

*

,,8 Sept. 1981. Unchiu-meu Sandrică mi-a spus că la Șantierul Naval muncitorii protestează pentru lipsa de alimente de pe piață, deși conducerea șantierului se poartă cu mănuși față de ei (…)”

*

La nedeia aceasta (Colibași, 8 sept.) am văzut mai mulți bătrâni beți. Veniți din satele învecinate, vizitându-și rudele pe care le mai aveau, se amețeau repede. Cred că în sufletul lor avea loc o puternică dramă neexprimată în cuvinte și neînțeleasă de cei din jur. Fiecare an în care mai reușesc să vină la o nedeie, pentru ei este ca un triumf asupra vieții. Nu mai găsesc însă pe nimeni, – sau aproape pe nimeni -, din cei cu care petreceau altădată! Bătrânele lor gazde azi nu mai sunt. Au apărut însă generații noi: copii, nepoți, strănepoți. Aceștia își au problemele lor, pe care cei bătrâni nu le mai înțeleg, cum, la rândul lor, nici ei nu mai sunt înțeleși. Ar vrea să vorbească, să deie noroc, să împărtășească bucuriile și necazurile, dar nu mai au cui. Singuri, uitați uneori la câte un colț de masă, depășesc măsura la băutură. Prin ceața ce le acopăr ochii, încep atunci să-i vadă pe cei de altădată; nu mai simt drama singurătății, ci sufletul lor pare mai tânăr. Încep să debiteze amintiri, pe care nu le ascultă nimeni, încearcă să învie vremuri demult apuse. Dacă-și dau seama și de data aceasta că nu-s băgați în seamă, se cufundă în ei înșiși și ciocnesc cu morții din amintirea lor. Când pleacă, pe unde văd grupuri de oameni, se apropie și încearcă să recunoască pe vreunul din ei, ca să lege sămânță de vorbă. Adeseori  nu recunosc pe nimeni și atunci încep să chiuie, să cânte, să strige sau să plângă…!”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*