După prăbuşirea Imperiului Roman de Vest şi preluarea puterii de către greci, la Constantinopol au urmat aşa-zisele secolele întunecate, până la renaşterea Sfîntului Imperiului Roman. Refacerea Imperiului eşuează că urmare a Marii Schisme din anul 1054, care îi separă pe ortodocşi şi azi de occident, şi a Reformei, care a izolat nordul germanic de Roma. Creştinarea slavilor, ruşilor de către greco-bizantini şi reforma lui Martin Luther au generat mari conflicte, pe care le-au înfruntat şi generaţiile încă în viaţă. Întrucât baza deciziilor politice este de natură religioasă, atât germanii, cât şi românii sunt supuşi presiunilor generate de orientarea, de convulsiile religioase şi a formelor lor laice, secularizate. În acest context, o sută de milioane din Germania, Austria, Elveţia, Benelux îşi caută identitatea naţională şi o perspectivă. Aşa numită „chestiune germană” este urmarea Reformei, a degenerării Sfântului Imperiu Roman, al Sonderweg-ului concomitent cu expansiunea în întreagă lumea a ţărilor euro-atlantice, Portugalia, Spania, Franţa, Olanda, Anglia, USA şi formidabilul succes al imperialismului occidental, astăzi cunoscut mai mult sub genericul „globalizare”.
Germanii protestanţi, prusaci, dar şi cei catolici, habsburgi, erau trataţi de euro-atlantici drept o naţiune întârziată, la limesul cu imperiile despotice ruso-ortodox şi cel turco-musulman. Pentru a depăşi impasul, începând cu Împăratul Iosif al II-lea, Viena a urmărit realizarea unui amplu proiect, care se baza pe acceptarea unei multitudini de culturi şi religii sub coroana Sfîntului Imperiu. La Berlin, protestanţii începînd cu regele Friederich al II-lea voiau un popor, un imperiu, un conducător. Proiect înfăptuit vremelnic de Bismarck în cel de al II-lea, şi Adolf Hitler în cel de al III-lea Imperiu German. Un consens burghezo-democratic pentru chestiunea germană eșueaza la Revoluţia din 1848, că urmare a panslavismului în ascensiune, şi la scurt timp Berlinul învinge cu forţa armelor Viena.
Astfel, proiectul multicultural pierde şi Viena devine mai degrabă o „anexă” a Berlinului, fără că totuşi ideea imperială romană, multiculturală să piardă din atractivitate. Încercarea împăratului Wilhelm al II-lea de a acceptă globalizarea, de a realiza o axă Berlin-Paris şi de a pune astfel bazele unei Uniunii continentale multiculturale, cum se realizează azi în UE, intră în conflict cu aversiunea Londrei şi tradiţia militaristă prusacă, care nu voia să marsaluasca decât pentru un popor, un imperiu, un conducător. Ieşirea tardivă, disperată, războinică a germanilor protestanţi în lumea deja globalizată, sub comandă prusacă şi geniul anglo-mozaic au generat două războaie mondiale. În ambele, românii au fost târâţi mai mult de nevoie, decît de voie, şi obligaţi să-şi adapteze din mers interesele naţionale la modificările generate de aplicarea în practică a celor două mari proiecte germane şi la interesele euro-atlantice. Declanşarea primului război mondial a demonstrat lumii ce forţă dezorientată se află în Centrul Europei. Ea caută disperată refacerea instituţiilor pierdute după Reformă şi o reintegrare în Europa dar şi în lumea largă ocupată de Imperiile maritime, atlantice.
Aşa că, la Pacea de la Paris, în loc să i se ofere o soluţie constructivă, s-a încercat doar umilirea şi izolarea germanilor, de data aceasta în devălmăşie, atât a protestanţilor, cât şi a romano-catolicilor. De aceea, la numai un deceniu, Hitler reunifică spaţiul germanic şi duce proiectul prusac – un popor, un imperiu, un Führer – la absurd. O globalizare cu forţa, exclusiv germană, pentru că o pace cu Londra şi Moscova era imposibilă. Ideea rasei superioare, o formă secularizată a protestantismului nordic a dus la sfărâmarea structurilor prusace. Acţiunile lui Hitler i-au prins pe români din nou nepregătiţi, astfel au pierdut un sfert din teritoriu şi populaţie, chiar înainte de declanşarea război mondial II, pentru ca apoi să devină carne de tun, la început, pentru nazişti şi apoi pentru sovietici.
În calea tuturor imperiilor şi religiilor, românii au ieşit din izolare, din carantina greco-slavă a Istambulului şi Moscovei, folosindu-se de cadrul oferit de Roma şi Viena, prin Unirea din 1700. Realizarea pentru două decenii a României Mari este rezultatul unei politicii euro-atlantice antigermane şi antiruse. Generozitate occidentală la reîntregirea nemului a fost însă trecută cu vederea la Bucureşti, după cum s-a văzut la tărăgănarea Concordatului şi refuzului de a urmă Unirea din Transilvania. Moldo-valahii răspund globalizării occidentale prin mişcarea legionară şi internaţionalismul comunist. Ambele erezii au ca măduva ortodoxia. De aceea, legionarii nu au fost susţinuţi de Hitler, iar ortodoxo-comuniştii erau obedienţi spirituali Moscovei. Decizia de a târî lanţurile grele ale ortodoxiei constantinopolitane şi moscovite s-a realizat că o ironie a istoriei, prin cimentarea spiritului pravoslavnic, dominant şi azi la Bucureşti, Chişinău.
După cel de al II-lea război mondial, două treimi din spaţiul germanic (RFG, Austria) sunt integrate în lumea occidentală, Prusia este dizolvată în masa slavă, iar zona de ocupaţie rusă devine comunistă. Statutul de naţiune ocupată, suzerană se încheie cu Tratatul patru plus doi în 1991 şi Germania reunificată, precum și Austria, sunt integrate în proiectul multicultural al Uniunii Europene. Şansa de a participa la reconstrucţia Imperiului Roman, în forma sa modernizată, actualizată UE/NATO, i-a prins pe români din nou nepregătiţi, şi a fost întîrziată de incapacitatea sau refuzul elitei ortodoxo-comuniste de a dialoga constructiv cu Roma. După jumătate de secol de ocupaţie, Berlinul şi Viena caută din nou, soluţii la chestiunea germană pentru că bunăstarea, sindicalismul postbelic sunt în criză. Românii sunt în căutarea porţii de intrare în EU de facto, nu numai de jure şi din nou derutaţi de unele forme actualizate ale proiectelor germane. Opţiunea religioasă fundamentală cu care sunt confruntaţi toţi românii, în lipsa unei Cortine de Fier protectoare, greco-musulmane sau slave, este pentru prima dată, nemijlocită de intermediari maghiari, greci sau evrei.
Astfel, opţiunea „Roma sau Moscova?” este din nou pe ordinea de zi, şi ea nu poate fi amânată la calendele greceşti, cum doresc greco-pravoslavnicii. La această evoluţie spirituală şi politică românii vor fi obligaţi să acţioneze, pentru că detaşamentul de avangardă occidental şi al Germaniei, Ungaria, exercită presiuni în Transilvania.
O retrospectivă. De la moartea lui Iosif al II-lea proiectul Vienei în Transilvania şi Banat a eşuat, iar de la răscoala lui Horea maghiarii se orientează spre Berlin. După Revoluţia din 1848 urmează o scurtă renaştere românească, dar Dualismul austro-maghiar reușește să anihileze drepturile lor până la primul război mondial, după care România Mare devine un bastion occidental, în război de partea germană, apoi de partea ruşilor. Dezmembrarea României Mari a fost consecinţa concepţiei proiectului berlinez instrumentalizat de către maghiari. Războiul rece i-a reizolat pe români în Lagărul comunisto-ortodox al Moscovei.
După retragerea armatelor ruşilor şi anglo-americanilor din Berlin, reacţia Bucureştiului a fost o Revoluţie televizată cu actori şi regizori profesionişti şi o tranziţie spre vest mimată. Vizitele la Bucureşti a Fericitului Ioan Paul al II-lea, a preşedintelui UE şi a comisarului germen pentru extinderea UE, au repus România pe harta Europei. Dacă dialogul cu Roma / UE va progresa şi economia va crește, integrarea este sigură. În caz contrar, reacţia lentă, inadecvată a Bucureştiului la conflictul peren al proiectelor germane, europene şi a vârfului lor de lance maghiar, cu o influenţă directă în Transilvania şi Banat şi indirectă până în Vechiul Regat, va fi pusă din nou la încercare, ca în anii de răscruce pentru români: 1784, 1848, 1867, 1916, 1940, 1989. În afară aspectul material al chestiunii, înţelegerea dintre protestanţi şi romano-catolicii de la Augsburg este deja o realitate.
Că şi dialogul dintre Biserica Ortodoxă Română şi Fericitul Ioan Paul II, început la 7 mai 1999, doar refacerea unităţii în diversitate a creştinismului crează bazele integrării europene şi ieşirii în lume. Dacă, însă, consensul dintre catolici, protestanţi şi greco-pravoslavnici va întârzia peste aşteptările legitime, nu este exclus să asistem din nou la nemulţumiri, proteste sau chiar explozii etnico-religioase necontrolate, ca, de exemplu războiul religios al slavilor de sud din ultimul deceniu. Renunţarea la Lagărul comunist – o formă laică a ortodocsiei moscovite – a dus la reunificarea şi recâştigarea suveranităţii Germaniei, parte componentă a UE. Nouă Republica de la Berlin se deosebeşte fundamental de RDG + RFG. S-au schimbat şi România – Basarabia.
Aceaste modificări refac şansele unei cooperări româno-germane, occidentale de anvergură. Românii vor spre vest. Vor reuşi? UE / NATO, după intervenţia militară umanitară din Jugoslavia, sunt oarecum distante în Chestiunea Orientală, urmare a unei superiorităţi militare fără precedent în istorie. Aparenţele înşeală, apusenii ştiu că războiul, mizeria sau bunăstarea nu îi va ţine în loc pe creştini, pe toţi urmaşii Imperiului Roman de Răsărit, celui Bizantin sau celui Otoman. Dorinţa creştinilor de unitate îi va mobiliza din nou.
În acest context, relaţiile românilor cu occidentul capătă o nouă calitate. Dacă în ciuda acestor şanse, românii nu se adapteze codului canonic romano-catolic modernizat şi actualizat în UE, va învinge, în rândul moldo-valahilor, spiritul antioccidental, despoţia bizantină pseudo-democratică, paternalismul din perioada interbelică sau putinismul actual de la Kremlin?
Lasă un răspuns