De pe terasa hotelului priveam valurile mării cum brăzdau suprafaţa orizontului până departe în zare. Strigătele pescăruşilor sfredeleau liniştea zorilor de zi înainte de apariţia zgomotului produs de nenumăratele autovehicule ale oraşului. Mirosul sării se amesteca în bătaia vântului răcoros, însă totuşi plăcut la atingere, pe măsură ce rafale dinspre mare veneau asupra mea. Şi amestecate cu aceste nenumărate senzaţii, o mulţime de imagini îmi veneau în minte din vremuri de mult apuse, dar care prin alchimia misterioasă a memoriei, mai stăruiau cu prospeţimea experienţelor din nou trăite la o aceeaşi intensitate dureroasă.
Îmi aduc aminte, când copil fiind, veneam în tabără pe litoral, de regulă la Eforie Nord, cu dorinţa de a mă bucura de experienţa atingerii mării. Valurile nu mă speriau, ci dimpotrivă, îmi generau o atracţie aproape irezistibilă. Ştiam să înot, puteam să mă deplasez cu uşurinţa pe suprafaţa apei, dar cel mai mult îmi plăcea să simt nisipul călcat sub picioare şi curentul puternic ce mereu îşi schimba direcţia ce te împingea înainte şi înapoi fără nicio regulă.
Dialogul cu marea se rezuma la un fel de joc al atracţiei şi respingerii într-o succesiune imprevizibilă. Cam în felul acesta percep curgerea timpului în momentul de faţă, ca o scufundare într-un ocean de particule ce alterează regulile spaţiului. Acesta din urmă ajunge să se fărâmiţeze sub acţiunea picăturilor eterice ale vremii ce transformă mereu chipul lucrurilor văzute. Imaginile trecutului apar şi dispar înşiruite caleidoscopic; trăirile asociate apasă cu putere asupra harpei sufletului; noi impresii ies la suprafaţa cu intenţia unei clarificări necesare, dar imposibil de realizat.
În cele din urmă, dificultatea integrării fragmentelor de memorie ajunge să mă obosească fiindcă etalonul logicii nu poate să pună ordine în trăirile ce s-au acumulat în nenumărate straturi de-a lungul vieţii. Şi atunci, mă las în voia valurilor timpului, care mă poartă pe drumuri ce mereu se schimbă în jocul dantelat al iluziei sau realităţii efemere.
Dar pe măsură ce dansul imaginilor se încheie, reverberaţiile armoniei îi iau locul. Cu vibraţii ce transcend orizontul imediat şi pe măsură ce orizontul privirii devine mai clar, lumina sensului ce străbate veacurile începe să se facă simţit, chiar dacă el nu poate fi redat prin cuvinte. Fiindcă undeva, dincolo de înţelesul obişnuit al vorbirii se aşterne infinitatea combinaţiilor posibile, ce niciodată nu va fi epuizat pe deplin.
Din nou, disting profilul nisipului de pe plajă, undeva în Mamaia, loc prin care am trecut de multe ori. Disting valurile mării, care macină, asemenea timpului, stâncile adâncului şi le transformă în particule fine pe care le aruncă pe mal împreună cu o puzderie de cochilii ale diferitelor animale marine. Iar acest lucru mă conduce să contemplu efemeritatea tuturor lucrurilor până la punctul în care se pare că distrugerea va deveni universală, fără putinţă de evitat.
Însă imediat, gândul îmi este atras de imaginea răsăritului de soare, care m-a fascinat de fiecare dată când am venit pe aceste meleaguri. Din fericire, de pe litoralul românesc este imposibil să vezi asfinţitul în mare al soarelui, însă răsăritul său se profilează magnific în fiecare dimineaţă. Prin raze strălucitoare de culoare galben-portocalie, astrul generator de lumină se ridică din mare înconjurat de raze ce se proiectează magnific pe fundalul cerului. Acest spectacol se desfăşoară pe durata câtorva zeci de minute, până când intensitatea sa devine prea puternică pentru privirile noastre. Acest salut oferit de soare întregii naturi pune totul în mişcare şi determină uitarea instantanee a nopţii care a trecut împreună cu visele, himerele şi umbrele ei.
Însemnătatea răsăritului de soare a fost mereu avut în vedere în toate culturile majore ale lumii. De exemplu, egiptenii se temeau ca nu cumva soarele să nu mai răsară pe cer după trecerea timpului nopţii. Această viziune a propulsat cultul acestui astru în centrul întregului sistem religios de la acea dată, iar acest gând mă determină să reflectez din nou, dar într-o direcţie diferită.
Amintirile se transformă într-un nisip dens sub acţiunea devoratoare a timpului, însă imaginea răsăritului de soare îmbracă mereu viziunea prezentului şi perspectiva viitorului. Cumva, noi, fiinţele omeneşti, avem această vocaţie a viitorului şi mai puţin, sau chiar deloc, a trecutului. O senzaţie de zădărnicie ne va întâmpina ori de câte ori încercăm să ne cantonăm în experienţele şi evenimentele din decursul timpului ce s-a scurs. Aceasta este o dimensiune insondabilă a realităţii prin care trecem, iar a insista asupra ei reprezintă o greşeală.
Mult mai importantă rămâne capacitatea de a trăi în fiecare zi experienţa răsăritului de soare; să iei viaţa de la capăt zilnic reprezintă un act de înţelepciune; să trăieşti la maximum clipa prezentă înseamnă să te bucuri mereu de darul vieţii; să ignori feluritele umbre ce încearcă să se aşterne în inima ta îţi oferă posibilitatea de a fi cu adevărat fericit. Şi de aceea, în acea dimineaţă în care priveam superbul răsărit de soare de pe terasa unui hotel de pe litoral, am înţeles că dincolo de crepusculul dimineţii se află, cu siguranţă, o nouă zi.
Bineînţeles, există un crepuscul al asfinţitului asupra căruia stăruie involuntar mintea noastră, o viziune ce se termină cu întunecimea impenetrabilă a nopţii. Asemenea unor tentacule invizibile, această imagine ne sfredeleşte inima şi ne tulbură emoţiile prin aşteptări negative pline de neprevăzut. În această perspectivă dureroasă mi-am petrecut o mare parte a vieţii până când am ajuns să sondez adâncimea acestui abis existenţial, ce tinde să distrugă complet bucuria vieţii.
Din fericire, ceva din interiorul meu a refuzat să meargă până la capăt pe acest drum şi astfel, am intuit realitatea celuilalt crepuscul, de dimineaţă, care are un cu totul alt înţeles. Este ca şi cum ai intra pe un alt tărâm în fiecare zi. Realitatea poate fi oarecum similară, dar de fapt ea se schimbă de fiecare dată. Ziua de astăzi poate să semene cu cea de ieri, dar are multe lucruri schimbate, cel mai important factor fiind timpul, care a alterat creativ spaţiul pe care l-am părăsit o dată cu începerea nopţii.
Şi astfel, am părăsit terasa de pe care priveam tăcut naşterea unui nou spaţiu-timp cu hotărârea fermă de a nu mai lăsa niciodată ca perspectiva apusului să mai îmi umbrească ziua continuă pe care mereu doresc să o trăiesc de acum înainte. Acest salt de perspectivă m-a determinat să împărtăşesc impresiile ce m-au condus la intuiţia începutului ce se desfăşoară în fiecare experienţă prin care cumva trebuie să trecem. A distinge germenul naşterii vieţii în ţesătura prezentului reprezintă fundamentul înţelepciunii practice pe care fiecare dintre noi ar trebui să o aibă.
De aceea, puterea de a privi dincolo de întuneric ascunde în ea vocaţia de a fi capabil să distingi răsăritul soarelui în fiecare zi şi de a înţelege că un nou continuum spaţiu-timp ne este pus la dispoziţie. Trecutul s-a fărâmiţat în particule de nisip, dar prezentul şi viitorul se desfăşoară larg înaintea noastră. De fapt, aici se află capacitatea de a trăi fiecare zi în perspectiva renaşterii şi regenerării interioare. Cât de înălţătoare ar fi gândurile noastre dacă le-am lăsa să se prindă de tabloul luminos al zilei ignorând noaptea ce se aşterne mereu în urma noastră!
Lasă un răspuns