De mai multă vreme societatea românească este bulversată de o problemă deosebit de spinoasă: Roșia Montană. Nenumărate nopți și zile au fost marcate de manifestări masive de stradă în București și în multe alte orașe. La acestea au participat mii și zeci de mii de oameni de cele mai diverse profesii, pregătiri intelectuale. Oamenii aceștia strigă, expun pancarte și vor să atragă atenția asupra unui contract pe care statul român l-a încheiat cu o firmă canadiană, prin care se permite acesteia să extragă aurul și celelalte metale din Munții Apuseni. Demult nu am văzut o pornire atât de hotărâtă a maselor împotriva unui document, pe care guvernanții noștri vor să-l perfecteze. Presa cu toate formele ei sprijină în cea mai mare măsură aceste manifestări. Celor din stradă li s-au alăturat demult instituții de prima mână a statului, printre care menționăm Academia Română și Patriarhia Română, aducând argumente solide în sprijinul cauzei manifestanților. Chiar în discuțiile pe care le ai cu oameni simpli din sate și orașe revine tema aceasta a Roșiei Montane și, cu rare excepții, toți sunt de acord că aurul Apusenilor nu trebuie vândut, indiferent de preț. Mai mult, se aduc argumente că este o afacere păguboasă pentru statul român, că peste 94% din aurul extras ar pleca peste mări și țări, iar restul ar rămâne drept plată pentru țară. Se aduc argumente că folosirea unei substanțe chimice, numită cianură, va distruge vegetația din zonă și va otrăvi apele subterane pentru o perioadă greu de calculat. Împotriva acestei atitudini categorice se situează câțiva politicieni și un grup de localnici din zona respectivă a Munților Apuseni. Guvernanții încearcă să ne convingă că acel contract este făcut în condiții avantajoase pentru statul român, iar localnicii speră că începutul lucrărilor respective le va crea locuri de muncă și o șansă de supraviețuire.
Problema este deosebit de delicată și a reușit să scindeze societatea românească. Fiecare parte are adevărul ei și o doză de dreptate mai mare sau mai mică.
Ca român, cu o brumă de cultură istorică și de conștiință civică, mă alătur celor ce spun un ,,NU” hotărât concesionării câmpului aurifer al Munților Apuseni. Este comoara neamului românesc. Ea aparține ființei neamului, ci nu unei generații oarecare. De mii de ani de aici s-a extras aur de romani, de români, de austrieci și de mulți alții, dar aurul nu s-a terminat. Parcă Dumnezeu a rânduit ca din această comoară să se înfrupte multe-multe generații, ea să fie reazimul neamului nostru la vremuri de nevoie și de restriște. Nu are dreptul nici o generație să vândă această comoară, indiferent de preț și de condiții. Mineritul de astăzi nu se mai face ca altădată, cu galerii subterane, cu târnăcopul și cu lopata. Acum vor veni cu mașini de mare capacitate. La Roșia Montană vor fi detonate zilnic aproximativ 10.000 tone de explozibil. Munții vor fi sparți în bucățele. Acestea vor intra în pântecele uriașe ale malaxoarelor și vor fi transformate în praf mărunt, care va fi spălat apoi în cianură de potasiu și astfel va fi extras aurul, argintul, wolframul și multe alte metale care mai sunt în pântecele munților. Unele din astfel de metale se mai găsesc într-un loc sau două de pe glob și sunt mai scumpe decât aurul. În urma acestor șantiere vor fi clădiți noi munți, dar din sterilul ce va rezulta din aceste procese tehnologice. Sute de ani, pe munții aceia de steril nu va mai crește iarbă sau pădure, nu se va mai auzi cântecul păsărilor! În urma acelui șantier monstruos vor rămâne lacuri imense, dar nu de apă, ci de cianură uzată, care se va infiltra în sol, se va evapora în aer și va otrăvi tot și toate. Localnicii speră că vor găsi locuri de muncă. Este firesc. Se uită însă, că mineritul de acolo nu va mai fi ca cel pe care-l știu ei din tată-n fiu. Vor lucra acolo câțiva mecanizatori, care vor manevra mașinăriile de tot felul, iar localnicii se vor uita ca la spectacol. Localnicilor li se vor expropria forțat terenurile pe care le au în zonă, iar după cei câțiva ani cât vor dura lucrările, vor rămâne și fără terenuri, și fără locuri de muncă și cu pământ, și cu ape, și cu aer otrăvit. Nu numai ei au nevoie de locuri de muncă, ci în toată țara sunt probleme cu locurile de muncă, iar contractul în discuție nu este soluția salvatoare și nici de lungă durată.
Sperăm că situația se va rezolva în spiritul apărării valorilor inestimabile ale pământului și neamului românesc, iar interesele mărunte, meschine, de moment, să nu aibă șanse de izbândă!
Constat cu bucurie că, în afară de comoara din Munții Apuseni, pe care vor să ne-o răpească atâția vântură-lume, mai există o comoară în adâncul sufletului românesc: dragostea de țară. Oamenii din stradă, fie că sunt din țară, fie din străinătate, fiecare român, care simte o revoltă în sufletul lui față de înstrăinarea unei avuții naționale sunt români adevărați, care-și iubesc țara și neamul. Atâta vreme cât va exista acest sentiment, nu-i totul pierdut. Am întâlnit oameni, care plângeau, când vorbeau de fabrici și uzine transformate în fier vechi, care plângeau, când vorbeau de pădurile rase de pe suprafața pământului și duse aiurea, peste mări și țări. Întâlnesc astăzi oameni, care se revoltă cu hotărâre față de înstrăinarea uneia dintre cele mai prețioase comori cu care a înzestrat Dumnezeu pământul românesc. Lucrul acesta ne bucură. Ne bucură, fiindcă generații diferite, români de diferite vârste se regăsesc întru aceeași dorință manifestată în mod democratic de a-și apăra țara și valorile ei. Atâta vreme cât un astfel de ideal scoate în stradă zeci de mii de oameni, nu-i totul pierdut! România va trăi, în ciuda tuturor eforturilor vrăjmașe de risipire. Dă, Doamne!
Lasă un răspuns