E clar că ăi mai de sus, virusați (obligați) de sindromul RMGC (partea la vedere a aisbergului) sunt tot mai duși cu pluta, ieșirile la rampa spectacolului public mărind îngrijorător (pentru ei) sonoritatea huiduielilor. Traian Băsescu vrea minerit dar și pasează obligația (nu și ”obligațiunile”) lui Ponta care liftează afacerea spre un parlament supraponderat la Ignatul ultimelor alegeri și, ca atare, greoi și neclarificat în propria existență. Pe aceeași regulă de copy-past-ului jme, proiectul cianurilor mocirlește încă printre căuzași, găselnița cu alba-neagra a comisiei parlamentare de analiză (a cui?) răscăcărând și mai abitir gaura neagră din care se ițește profilul de fată mare al corupției. Dar cum naiba să analizezi cât face 1 minus 100 ca să dea plus 1000 când nu ai suficiente dește la picioarele minții cea din urmă (”minte”, ideom provenind de la ”a minți”?) iar Academia (mai puțin Rădvan Teodorescu) îți dă cu linia adevărului peste unghii în spațiul deschis, adică public. Culmea e că și strada își trage trotuarele pe sus având pretenția piedonală a auditului de țară, a hoțiilor de destine. Sub lumina insuficient dozată de cele 30 + 3 lămpașe de minieri greviști (Ai cui minieri? De la care firmă lucrativă? Pentru cine și în beneficiul cui au minerit aceștia în ultimii 13 ani?) premierul confundă (cu oarecare credibilitate) parlamentul cu un partid unic sau o anexă ceva mai instituțională la propriile ministere, comisia aia trebuind să nu știu ce (nici ea nu știe ce) și, în loc să se ocupe de ilegalitățile evidente ale legii predate parlamentului, de găurile negre din compostul remegecist vor mai adăuga ceva fum la perdeaua de după care căpușarii internaționali vor să ne pună definitiv pe linia moartă a resurselor de toate calibrele (minerale, biologice).
Nu pun la îndoială amărăciunea celor care, minieri fiind de generații, sunt scoși din meserie, din profesie. Celor 33 li se adaugă zecile de mii de lucrători din industria ușoară, alte zeci de mii din industria siderurgică, chimie, celuloză, fabrici de mașini-unelte, tractoare, prelucrarea sfeclei de zahăr, florii-soarelui, etc., etc, obligați fie din nemernicia unor hoitari economici, fie din implacabilele legi ale pieții să caute alte mijloace de supraviețuire (și nu de existență), mulți dintre aceștia fiind de ani buni vorbitori de limbi străine prin țările pe unde au găsi contracte sau lucrează la negru, calificați descalificați. Sigur că exploatarea de la Roșia Montană sau Certej sau de unde mai este minereu de aur ar putea asigura de lucru unui oarecare număr de oameni, din categoria minierilor în avantaj fiind doar artificierii, dar, după 15 ani, exasperați de amplitudinea bolilor diseminate de surplusul de cianură pompat în aer, în pânza freatică, aceeași oameni vor anatemiza inițiatorii proiectului RMGC, guvernanții care au avut oase pliabile, parlamentul care s-a comportat monocord, zecile de mii de tineri care nu au protestat suficient de decis în anul de grație 2013.
Marea problemă a reconversiei actului politic, la transformarea acestuia în componentă finală a deciziei publice ar mai putea salva ceva-ceva din ambiguitatea uzeleului. Declararea ilegalității utilizării cianurii în prelucrarea industrială pe teritoriul României printr-o lege clară ar reduce căderea liberă a actualei puteri pe scala de credibilitate și ar salva-o, pentru moment, de implacabila mișcare de recucerire a demnității naționale.
Între dominantele de interes, de așteptare prelungită a populației, sunt legile de redresare economică, de asigurare a unor investiții de utilitate reală evoluției, asigurării locurilor de muncă, reducerii tensiunilor sociale prin pauperizare. Și stau și mă crucesc, și ca mine și ceilalți, ce fel de ingineri chimiști, mecanici, etc.,etc scot universitățile de tot felul dacă absolvenții acestora nu vor avea unde să practice meseria? Recuperarea, reconstruirea surselor reale pentru locuri de muncă în profit personal și general, inițierea de noi și garantate relații de cooperare economică internațională nemaculate de presiuni politice, de interesul unor instituții distributive imperiale, refacerea naturii proprietății asupra resurselor, a domeniilor de maximă siguranță națională – toate acestea sunt doar o minimă parte a responsabilităților care ar defini oamenii politici necesari acestui timp.
Interesant, dincolo de recordurile absolute la concursul broaștelor săltărețe, pare a fi inițiativa premierului (?) de a reduce cu 70 la sută veniturile (pensiile) foștilor torționari, ca un mesaj ceva mai clarificat, în alt plan, în recunoașterea holocaustului românesc, demers în care, având în vedere și contribuția clarificată a unor alogeni, lucrurile se vor complica până la disoluție, așa cum se întâmplă în orice țară cu regim asumat de colonie. Or, susțin ecologiștii sociali (strada), dincolo de impotența actualei guvernări, Victor Ponta are șansa de a fi integrat memorialisticii viitoare ca deschizătorul primei etape din procesul torționarilor, cea de a doua etapă având ca actanți torționarii de destine, marea majoritate a celor care, de pe sticla televizoarelor, au dat cu tifla oricărei șanse de a recupera visul martirilor din decembrie 1989.
În final extrag de pe net una din propunerile înțelepte ale unui oarecare: reducerea numărului de parlamentari cu 200-300 ar asigura suficiente fonduri pentru mineritul la carierele de piatră, materie primă atât de necesară infrastructurii intra-comunale a marii majorități a satelor din România încă feudalizată prin noroaie. Un minerit fără cianuri.
Lasă un răspuns