La Chişinău gâlceava politică a umbrit frumoasa sărbătoare naţională „Limba noastră cea română” (1)

Am avut bucuria să particip la frumoasa sărbătoare naţională a românilor de peste Prut ,,Limba noastră cea română”, din 31 august, devenită, în sfârşit, sărbătoare naţională a tuturor românilor, prin Legea nr.53, din 2013, votată de Parlamentul României. Dar înainte de a scrie despre ceea ce s-a întâmplat anul acesta, la Chişinău, cu ocazia acestei sărbători, vreau să rescriu, ca un fel de prolog, filele din ,,Jurnalul de Basarabia” (Editura Nico, Târgu Mureş, 2011), referitore la ziua de 31 august 1990, din Chişinău.

Vineri, 31 august 1990. Prima aniversare a sărbătorii naţionale ,,Limba noastră cea română”. Este ziua în care, în urmă cu un an, la 31 august 1989, românii basarabeni şi-au recâştigat, prin lege!, dreptul la Limba română, ca limbă oficială a ţării, şi la alfabetul latin. Odată cu înălţarea soarelui pe bolta senină a Chişinăului, încep să răsune dangătele clopotelor Catedralei central şi de la celelalte biserici ale marelui oraş. Ascultându-le, nu poţi să nu trăieşti un sentiment de înfiorare, dar şi de imensă bucurie. Bat clopote, chemând poporul la marea sărbătoare! Bat clopote, vestind mulţimilor evenimentul istoric la care vor fi martore!

Străzile Chişinăului sunt inundate, pur şi simplu, de mulţimile imense, adevărate fluvii vii, fluturând sute şi sute de drapele tricolore, îndreptându-se spre Piaţa Marii Adunări Naţionale. Aici s-a decretat, în urmă cu un an, că Limba română a redevenit limba oficială în Republica Moldova, iar scrisul latin veşmântul ei firesc. În scurtă vreme marea piaţă a devenit neîncăpătoare pentru sutele de mii de români basarabeni veniţi din toate colţurile ţării. Peste mulţime flutură sute de drapele tricolore: roşu, galben şi albastru – ,,este steagul nostru sfânt”!, şi răsună  până departe cele mai îndrăgite cântece ale poporului nostru, ce se cântă ,,de la Nistru pân’ la Tisa”! Mulţimile ascultă, cu emoţie, rugăciunile pe care ÎPS Daniel, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, împreună cu un numeros sobor de  înalţi prelaţi şi preoţi, de pe cele două maluri ale Prutului, le înalţă spre Stăpânul lumii, al Cerului şi Pământului. Iar deasupra mulţimilor din piaţă, peste dangătele clopotelor, se înalţă cuvintele biblice:,,La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”!

Mulţimea, în frunte cu înalţii prelaţi, se îndreaptă apoi spre Parcul Naţional, la marginea căruia se consumă primul mare moment al acestei zile istorice: dezvelirea şi sfinţirea statuii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Odată cu căderea pânzei, marele voievod al Moldovei apare în toată măreţia sa, privind de la înălţimea celor 18 metri mulţimea care începe să aplaude minute în şir. Ştefan ţine în mâna stângă, ridicată deasupra capului, crucea sfântă – simbolul creştinătăţii, iar în mâna dreaptă vestita sa sabie, cu care a băgat groaza în atâţia duşmani. Urale puternice răsună din toate părţile, iar peste ele se înalţă glasul puternic al domnului Ion Ungureanu, ministrul Culturii şi Cultelor din Republica Moldova:  ,,Ştefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta/ Las’ Arhimandritului,/ Toată grija schitul/ Lasă grija sfinţilor/  În seama părinţilor,/ Clopotele să le tragă/ Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/ Doar s-o-ndura Dumnezeu/ Ca să-ţi mântui neamul tău!/ Tu te-nalţă din mormânt/  Să te-aud din corn sunând/  Şi Moldova adunând./ De-i suna din corn o dată/ Ai s-aduni Moldova toată./ De-i suna de două ori,/ Îţi vin codrii-n ajutor,/ De-i suna a treia oară,/ Toţi duşmanii o să piară,/ Din hotare în hotare – / Îndrăgi-i-ar ciorile / Şi spânzurătorile.

Înălţată aici, la Chişinău, în inima Basarabiei, la hotarele căreia se înalţă şi acum vestitele cetăţi ale marelui voievod: Hotinul, Soroca, Orheiul, Tighina şi Cetatea Albă, statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt are valoare de simbol. El stă parcă şi azi de strajă, ca o pavăză de nădejde, la marginile răsăritene ale românismului. De partea cealaltă a marii pieţe, în faţa Arcului de Triumf, de o parte şi de alta a scenei, pe două coloane romane, sunt înscrise literele alfabetului latin, spre a fi astfel şi ele martore la acest mare moment istoric. Pe scenă, poetul Nicolae Dabija, preşedintele Societăţii ,,Limba noastră cea română”, rosteşte, în faţa poporului, jurământul de a milita neobosit pentru propăşirea Limbii române, pentru îmbogăţirea şi înălţarea ei, astfel încât să devină cu adevărat ,,un şirag de piatră rară, pe moşie revărsată”.

Pe scenă s-a derulat apoi un grandios spectacol susţinut de artişti şi formaţii artistice folclorice din toate ţinuturile româneşti. A fost primit cu aplauze furtunoase  grupul restrâns al Cenaclului ,,Flacăra”, în frunte cu poetul Adrian Păunescu, ca şi fiecare din cântecele interpretate, cunoscute şi îndrăgite şi aici: ,,Imnul lui Ştefan cel Mare”, ,,Nu uita că eşti român”, ,,Rugă pentru Basarabia” etc.

În finalul acestui înălţător spectacol, la lumina reflectoarelor, într-un peisaj de basm, şi-a  făcut apariţia, într-o calească aurită, Limba română, în chip de domniţă, îmbrăcată în straie strălucitoare, flancată de călăreţi falnici, în costume naţionale. Dar nimeni nu putea să-i fie o pavăză mai bună decât însuşi marele voievod al Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt, care o urmează, călărind pe faimosul său armăsar alb, Catalan, avându-i alături pe toţi vitejii săi căpitani, împreună cu care a luptat şi a biruit în memorabilele bătălii de la Orbic, Chilia, Cetatea Albă, Lipnic, Baia, Războieni, Podul Înalt etc. În faţa mulţimii, Ştefan a rostit cuvintele profetice, rămase ca un testament pentru generaţiile viitoare: ,,Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe…, că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu este a voastră, ci a urmaşilor ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor”!…

Apoi, seara,  în marea piaţă, s-au încins horele şi sârbele româneşti, în care s-au prins mii şi mii de oameni, îndemnaţi de sunetele vesele ale viorilor şi celorlalte instrumente muzicale ale ,,Lăutarilor” lui Nicolae Botgros. Niciodată nu am văzut ceva mai grandios şi mai impresionant ca acel spectacol, care nu a contenit până târziu în noapte. Şi acum, după ani, când rescriu aceste însemnări, revăd cu ochii minţii acea noapte feerică în care românii basarabeni şi-au sărbătorit limba lor cea română, care a fost, atâta timp ,,strâmbată de farisei, de lepre, de năluci”!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*