Aşa cum mărturiseşte însuşi autorul în Notă asupra ediţiei, „111 POEZII” este o antologie constituită, deopotrivă, după un criteriu tematic (sunt incluse în Sumar numai poezii de factură aşa-zicând spiritual–metafizică, definitorii, cum s-a afirmat, în repetate rânduri, pentru scrisul autorului) şi după un criteriu estetic (s-a reţinut ceea ce, în perceperea, fatalmente subiectivă, a antologatorului, rezumă, esenţializează şi reprezintă întregul unei biografii literare de câteva decenii)”. Şi tot autorul precizează că antologia a fost structurată cronologic, după succesiunea, în timp, a cărţilor de poezie din care textele au fost selectate.
Încă din Prolog, Eugen Dorcescu face o mărturisire demnă de marii mistici ai lumii: într-una din seri, vorbeşte, cu nimeni altul, decât cu Dumnezeu, în mare taină, “la fel de clar, de simplu, de senin, / cum ai tăifăsui cu un vecin…” (Prolog). Cu toate că declară că n-a fost cu neputinţă şi nici greu, poetul a trăit o adevărată experienţă mistică. Dumnezeu “Iradia în fiecare gând, / În fiecare şoaptă şi impuls / În fiecare zbatere de puls”. Mergând pe această linie, în acelaşi ton confesiv, poetul invită la tăcere şi contemplare asupra acestui mister: “Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel, / Tăcerea era drumul către El. / Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis, / Aşa-I vorbeam : Abis lângă abis”. Poet al marilor şi încântătoarelor imagini metaforice, al construcţiilor lirice de o frumuseţe negrăită, Eugen Dorcescu ne introduce în această lume fascinantă, mirifică, a descifrării – atât cât poate mintea omenească descifra – categoriilor metafizice care se ivesc, accidental sau nu, în viaţa noastră, sub denumirea de lucruri extraordinare, minuni, fenomene supranaturale, şi nu le luăm în seamă, ori, dimpotrivă, sunt de natură să ne răstoarne destinul. Nu oricine este apetent la miracole. De altfel, omul a cerut întotdeauna semne, dovezi şi minuni, ca să poată crede şi aduce mărturie. Semnele au fost şi sunt, doar că noi nu le considerăm ca atare.
Măiestria discursului liric, bogat în imagini frumoase, în sintagme şi metafore izbutite, izvodite din căldura unui suflet liric prin excelenţă, dau bogăţie şi un farmec aparte întregului volum. Poemele nu sunt intitulate, ci doar numerotate, dar acest procedeu nu diminuează cu nimic însemnătatea lor. Viziuni stranii, animale fabuloase, cum e licornul, labirinte, dimensiuni abisale, ce îmbină realul cu fantasticul, asociaţii neaşteptate de cuvinte, sunt elementele principale cu care operează poetul.
Poet cu imense disponibilităţi sufleteşti, Eugen Dorcescu oferă, prin acest volum, tot ce e mai semnficativ în creaţia domniei sale, făcându-ne martori ai sensibilităţii, supleţei exprimării, imaginaţiei, viziunilor sale poetice, pe o plajă de câteva decenii, practic, de la debutul liric şi până în prezent.
Întreg volumul este o revelaţie poetică, de multe ori atingând sublimul în expresie, ceea ce încântă cititorul şi-i procură clipe de tulbure graţie. Mai mult, poemele decurg unul din celălalt ca un fluviu suprem alunecând spre mare, întregul regăsindu-se în parte şi toate părţile alcătuind un întreg. Ceva rotund, misterios şi sacru, precum discul lunii argintând crengile, în nopţile când fiinţe cereşti coboară peste lume într-o plutire diafană pe un lăicer de mătase. Cuvinte bune de pansat vătămăturile. De uns, precum balsamul, rănile vechi şi cele de curând dobândite. Vitamine pentru un suflet slăbit de angoase. Într-o lume nebună, mercantilă, vorace. Cu doar câţiva străjeri îngereşti s-o apere, s-o recucerească, să ne-o redobândească. Dar unde mai sunt visătorii? S-au pitit în spatele copacilor care s-au aplecat îndeajuns, ca să-i poată ascunde. Poezia domnului Eugen Dorcescu are parfumul acela preţios, rafinat, mirosind a sublim, al barzilor de demult, care cântau, pe sub balcoane, serenade şi ode Domniţei Poesis. Menestreli în drum spre castel. “Cuprinşi de lunecare, iată-i duşi / Pe lungi cărări, în negre labirinte. / Deschide codrul uşi şi iarăşi uşi, / Rămâne cornul veşnic înainte”. “Veşnic pe drum, asta ni-i soarta / Veşnic pe drum căutând un castel”, sună versurile unui cântec folk, ce-a a făcut vogă prin anii ’80. Poezia aceasta are o rezonanţă puternică în sufletele cititorilor. Însuşi vocabularul reclamă aceasta. La Eugen Dorcescu, chiar şi cuvintele vechi capătă o altă haină, dobândesc o strălucire, un sens aparte care se cere descifrat. Suavitate, cantabilitate, eufonie fără cusur, chiar şi atunci când e vorba de vers alb, cu rimă întâmplătoare. Încântă auzul şi, cu el, sufletul. “Frumos şi pur, aşa ca la-nceput, / Mă aflu pe un ţărm necunoscut, / Un ţărm rotit din zare pană-n zare / Cu vânt amar, cu scoici şi-n depărtare / Cu argintate, tulburi estuare./ Mi-s zilele şi casa de nisip ; / Nici nu mai ştiu : sunt chip, sunt arhetip ?” (4).
Unele versuri aduc a pastel, altele, a elegie. Îmbinarea, însă, a elementelor specifice pastelului cu reflecţia aforistică conferă unor poeme ritmul şi muzicalitatea rondelurilor şi sonetelor, dacă s-ar respecta structura. Dar poetul nu şi-a propus aceasta în mod manifest. “În urmă vin alaiuri de livezi, / Departe-n faţă-i chiciură şi ninge. / E jos, e sus frumosul carusel ? / Porţi prin oraş o mască de armindeni – / Mereu la fel. Şi rimele-s la fel:/ Prieteni, caruselu-i pretutindeni”. Uneori poetul cântă cu gura uscată, amară, frumuseţea din jur, care ustură, arde şi doare: “Dar iată, ca o molimă, pătrunde / Coşmarul şi pe insula din vis. / Ocupă retractilul paradis / Şi n-avem loc în univers niciunde”.
Un loc predominant în poezia lui Eugen Dorcescu îl are visul, subconştientul care prelucrează informaţia şi o redă, după meandrele lui necunoscute. O poezie de stare, o poezie de atmosferă, plină de mister şi frumuseţe, filtrată în retorte speciale şi pusă la decantat, să se limpezească, şi să rămână doar aurul chihlimbariu supus metamorfozelor de ani sau de-o clipă. Şi, până la urmă, poetul se dezvăluie simplu: “Secretul libertăţii mele e / Un suflet chinuit şi hieroglific./ Suflet al meu! / Ce calm şi ce aproape / De ţărmurile sensului plutim ! / Ca nişte vechi corăbii din Kittim, / Răsoglindite-n biblicele ape”.
Cu toate acestea, Eugen Dorcescu nu este doar un visător, un romantic şi un menestrel cântând la alăută. El se face, adeseori, portavocea mulţimii, stentorul care-şi strigă nemulţumirea că nimic nu e aşa cum ar trebui să fie: “În neîncăpătoarea colivie / A lumii, învrăjbiţi, ne-nghesuim./ Căci nu suntem ce-ar trebui să fim / Şi lumea nu-i ce-ar trebui să fie. / Modelu-nfăţişat de Marea Carte / Ne e tot mai abstract şi mai străin. / Fiinţe purtătoare de venin, / Murim încet şi reproducem moarte. / Călătorim de-a valma, sub elipsa / Şi ţepii duri ai aştrilor de fier. / Şi iată-n zare primul Cavaler / A răsărit: vestind Apocalipsa!”. Ar putea părea dur, dacă duritatea lui nu ar fi pe deplin justificată. Poetul nu poate ocoli tribulaţiunile vremii în care vieţuieşte. Şi totuşi, trecând prin aceste tulburi vremi, se aude, ca din depărtare, un suav ecou de romanţă, care îndulceşte tonul exigentului poet. Cu o privire extrem de lucidă, poetul se circumscrie timpurilor actuale astfel: “Mi-aduc aminte-un deal : urcat cu greu, / Pustiu şi pârjolit, plin de crevase. / Cumplitul foc ceresc îl devastase./ Mi-aduc aminte-un deal : acela-s eu ! / Celestul foc te pune la-ncercare / Din când în când. Te arde pan’ la os. / Te lasă gol şi pur şi luminos, / În disperarea ta izbăvitoare. / Te circumscrie : infinit de mic, / Atol de duh pe-o mare genuină./ Nu te mai temi de orice-ar fi să vină — / Nu mai regreţi că-n urmă nu-i nimic”. Poezia lui Eugen Dorcescu are calităţi extraordinare: este de o eufonie perfectă, de un ritm desăvârşit, după toate regulile teoriei versificaţiei. Nimic nu distonează, nimic în plus şi nimic în minus. Rareori se ajunge la o asemenea perfecţiune a versului, şlefuit cu migală şi cu măiestrie. Numai un exemplu şi ar fi de ajuns: “Pe-alee-n faţa mea — un porumbel. / Descins din albăstrimi, ca Sfântul Duh. / Un mesager de raze şi de puf, / Chemându-mă, din lume, către El. / O clipă a durat. Sau nici atât. / S-a revelat o clipă Cel Ascuns. / Dar cât a fost, a fost îndeajuns / Să-mi smulgă laţul morţii de la gât. / Verdeaţă-n jur. Copaci. Şi flori. Şi-un cer / În care urbea-ntreagă se topea. / Sorbeam adânc. Eram. Şi El era. / Şi-aştept să vină iar de nicăieri”.
Nu sunt uitate nici tradiţiile religioase de sărbători, îndeosebi de Sfântul Ilie, când lumea se aduna în zăvoi, la nedeie, şi-l prăznuia pe Sfânt, după datină: “Copii şi bătrâni se priveau tremurând / în bulboane, / pluteau deopotrivă în ape şi / nori, pluteau în vâltori diafane. / Viorile murmurau. Seara năvălea / dinspre râu, dinspre dealuri, / ne-nveleam în răcoare şi-n vis, / ca nişte sinucigaşi fericiţi / ce coboară lin, tot mai lin, pe prundişuri, în valuri. / Încă din zori, ziua ne aduna în zâmbetul ei, / în cosmica ei desfătare. / Sorbeam vinul din cupe de flori, / aşezaţi la o masă de-azur, între lună şi soare”.
Autorul pune în antiteză sărbătorile din zilele noastre, cu vin, lăutari şi încăierări, oamenii uitând de faptul că e zi de sărbătoare religioasă şi ar trebui să fie foarte pioşi. Pornind de la sintagma Abisul cheamă abis, autorul constată cu tristeţe decăderea societăţii şi a moravurilor până într-atât, încât valorile s-au răsturnat şi tot răul nu mai lucrează în adânc, ci a ieşit la suprafaţă, făcând ravagii în lume. Cuvinte şi sintagme precum: în zadar, hău, abis, ruină, urât, negură, plagă, neant, rumoare deprimantă, sordidă, ziua e monotonă şi rea, chin, penitenţă, foarte mult negru, teroarea abisului, fântâna de vid, lumea ternă şi murdară, otrava amintirii, blasfemii, crime, coşmaruri, cădere, moarte, adâncul, nimicirea, demenţa, cumplite aduceri-aminte, umbre, neagra lumină, semeni demonizaţi, abandon, tristeţe, slăbiciune şi disperare, dezgust, delir sinistru, agonie, un colţ de lume în declin, satanice scuturi, întunecime, glodul zilei, lacrimi de gudron, precum şi negativisme: niciodată, nicicând, niciunde, necine oglindesc stările de care este cuprins autorul, la vederea peisajelor devastatoare de azi, acolo unde erau oaze de frumuseţe, cu flori şi ierburi parfumate. Toate acestea alcătuiesc „carnavalul vremii”.
Viziuni apocaliptice foarte sugestive sunt înfăţişate în culorile cele mai sumbre, nu ca să înspăimânte, ci doar ca să atragă atenţia, semnalul de alarmă asupra necesităţii schimbării mentalităţii şi atitudinii faţă de viaţă, care este un drept dobândit şi trebuie apărată cu orice preţ. S-ar putea crede că autorul este un pesimist. Că e înrudit spiritual cu Bacovia. Dar nu, fiindcă acelaşi Eugen Dorcescu scrie versuri de o rară frumuseţe şi blândeţe, dovadă a sufletului său delicat, doldora de sublim şi iubitor de oameni. E o reacţie firească la distrugerile ce se petrec în zilele noastre, atât din punct de vedere economic, cât și social şi moral. Dar, mai cu seamă, durerea autorului este din pricina ruinării omului căzut în depravare, în lăcomie, în sete de putere. Ce-i rămâne unui intelectual rafinat, trăitor în mijlocul cărţilor şi al artelor frumoase, într-o societate unde accentul este pus pe nonvaloare? Poetul este şi rămâne un vizionar, un tribun, care-şi strigă, cu glas de stentor, mesajul în Cetate. Uneori, chiar şi făcând un rechizitoriu şi o radiografiere fidelă a societăţii, pe segmentul de timp care i-a fost acordat de Creator. El nu stă cu mâinile-n sân. Cu forţa de penetraţie a cuvântului care taie, bate, şfichiuieşte, loveşte aspru, dar şi mângâie, alină, încurajează, ridică din ţărână, poetul se află în poziţia de militant pentru viaţă şi pentru om, într-o lume în continuă prăbuşire. „Semenii / se demonizează treptat. Strada e plină / cu umbrele lor, rătăcind în / neagra lumină. / Soarele însuşi pătrunde cu greu / şi topeşte / pasta aceasta ce fierbe,/ duhnind, / diavoleşte. / Prin parcuri, câini şi umane rebuturi / pângăresc orizontul, se-ascund / sub nevăzute, dar satanice scuturi. / Strada nu-i stradă, ci drumul / ce duce spre cădere şi moarte ; / ziua nu-i zi, ci răgazul / cumplit ce doar de trecut ne desparte. / Viitor nu există. Casa nu-i casă, / scara nu-i scară. / Coborâm şi urcăm. Ne cuibărim, ca în uter, / în teribila gheară”.
În această atmosferă, în această exasperare existenţială izvorâtă dintr-un soi de mal-de-vivre, ochiul poetului priveşte cu tristeţe florile abia deschise, dorind să uite, fie şi pentru câteva clipe, de coşmarurile de zi şi de noapte care au invadat viaţa însăşi. Dar şi florile par nişte “mesageri metafizici, ermetici, înfricoşători, / în lumina feroce” (28). De fapt, autorul caută cu înfrigurare, în toate peisajele lumeşti, Paradisul pierdut. Vorbele Ecclesiastului sunt tot mai pătrunzătoare în trup şi minte: Deşertăciune! Goană după vânt! Totul nu e decât deşertăciune. Nimic nou sub soare! Citindu-l şi recitindu-l pe Quohelet, îi răsar în minte fragmente din ”visul-veghe”, un mesaj deloc optimist, o viziune asupra lumii, în căutarea acelui “abis de lumină”. “Nimic nou, nimic vechi între / cer şi pământ”.
Înstrăinarea poetului, chiar şi la el acasă, dar mai cu seamă printre străini, îl face să cadă în mrejele tristeţii, ale angoasei existenţiale şi deprimării: “Nu mă mai simt în ţara mea acasă. / Nu sunt acasă nici printre străini. / Dă-mi Tu, Cel Veşnic, ţara luminoasă / În care fi-vom înşine lumini. / Aici, mânaţi de-al beznelor harapnic, / Huliţi de semeni, sfâşiaţi de câini, / Gustăm plângând din trupul sfintei pâini, / Dorindu-ne plecarea cât mai grabnic. / Şi eu, asemeni, pentru-a câta oară / Cuvintele profetului le spun ?/Destul. Mă ia ! Căci nu sunt eu mai bun / Decât strămoşii mei de-odinioară”. Nimic mai trist decât această realitate care înăbuşă spiritele să se înalţe. Drama existenţială nu este numai a poetului, dar a întregii intelectualităţi şi a celorlalte clase ce trudesc în zadar.
A aştepta ca mânia divină să se dezlănţuie, nu este o soluţie. Să ne amintim ce au făcut locuitorii din Ninive, în frunte cu regele lor, la avertizarea profetului. S-au întors la Dumnezeu printr-o pocăinţă aspră, înveşmântându-se în saci şi presărându-şi cenuşă pe cap. Sau în timpul de dinainte de marele Diluviu. Oamenii îşi vedeau înainte de treburile lor şi nimeni nu a luat aminte la spusele lui Noe, un om iubit de Dumnezeu. Nici măcar atunci când Noe şi-a întocmit corabia, n-au vrut să ştie, să asculte de avertizările lui. Desigur nu este vorba de aşa ceva în zilele noastre. Dar puţină mortificaţie şi luare-aminte la semnele Timpului nu strică, din contră, sunt binevenite. „Aici e spărtura prin care / providenţa inundă istoria, / aici, unde sângele pătează pavaje şi / ziduri, înroşeşte memoria. / Aici, unde sufletul contemplă / cu spaimă tavanul de fulgere, / ca pe-o dorită, teribilă, mântuitoare / mirungere”.
Ce ar avea de făcut un creator în tumultul oraşului, doldora de zgomote de tot felul? Unde să-şi găsească liniştea şi dorinţa creaţiei, când totul e infestat, invadat de “minciună şi ură şi moarte”? Şi unde este acea “frumuseţe care poate salva lumea?” Desigur, alinarea n-o poate afla decât în Dumnezeu: “Casa mea e o insulă pustie, /un luminiş de pădure. / Iar eu sunt un pustnic, cu trupul / secat şi cu pletele sure. / Nu-mi trebuie semeni, nu / mai vreau să citesc nici o carte. / Căci şi unii şi altele nu-nseamnă decât / minciună şi ură şi moarte. / Ascult marea sau vântul unduind în văzduh, / murmurând noaptea-ntreagă. / Duhul îmi picură-n suflet / indicibila-i vlagă. / Somnul e-asemenea veghei, veghea / e-aidoma somnului. / Totul se-amestecă./ Totul e pur, ne-nceput, / în grădinile Domnului. / Am uitat cine sunt. Mi-am uitat pergamentul, / mica glorie, pana. / Stau, în zori, plin de rouă, pe prag. / Şi privesc : Domnul străbate poiana”. Metafore notabile precum: “vâltori de azur”; “alcoolul luminii”; “a solitudinii infinită splendoare”; “peştera sufletului”; “O lumină scăzută, cu iz de primăvară” se regăsesc la fiecare pas, dând un plus de farmec cărţii.
Eugen Dorcescu – un poet neliniştit, reflexiv, care nu poate rămâne indiferent la ravagiile răului din jur, un om care înoată prin vâltorile zilei şi ale nopţii, cu singura dorinţă de a-şi desăvârşi trecerea prin creaţie. În pelerinajul său către Ierusalimul ceresc, omul este supus multor încercări şi trebuie să le învingă pentru a ajunge la ţinta finală. Şi încă o autodefinire: “În sufletu-mi nocturn şi luminos, / Eu însumi stau în stratul său de jos, / Pe când tot eu aş vrea să fiu, dar nu-s, / În străvezimea lumilor de sus. / Nu-s nici la mijloc. Nu sunt nicăieri. / Sunt un şirag de zboruri şi căderi, / O dâră sângerie în abis, / Scris şi nescris pe-al duhului zapis. / Amestec sunt de bine şi de rău, / Desprins şi nedesprins de chipul Tău”.
În acelaşi ton, autorul se întreabă, de bună seamă, retoric: “De ce sânger şi umblu sub / tăiosul zenit ?” Şi răspunsul vine, în acelaşi poem: “Tot ce-am fost şi-am / trăit, / tot ce sunt e, de fapt, un / regret nesfârşit”. Concluzia oferită este un fel de determinism, un fatuum, de care omul nu are cum să scape: “Nu-i nimeni vinovat. Aşa ni-e scrisa. / Dar chipul, ros de vremuri, plânsu-mi-s-a / Când îl zăresc cum, delirant, îşi duce / Destinul amânat lângă o cruce. / Scriptura spune : Strângi exact ce sameni. / Pe-ogoare cresc ciulinii tot mai zdraveni / Şi-agonizează câini şi infraoameni”. Şi în alt poem: “Aceasta-i rânduiala : Va urca / Ins după ins, la rând, Golgota sa…”. E necesar de precizat că Eugen Dorcescu nu merge pe nici unul din drumurile bătătorite de înaintaşi, el nu este un scriitor de clişeu, originalitatea lui constă în chiar frumuseţea şi robusteţea limbajului, uneori frust, dar vioi, antrenant, fără să imite pe nimeni. În acest sens, el este cât se poate de original, chiar dacă ştie că nu poate să placă tuturor, îşi păstrează fiorul liric şi metaforic propriu, fără să ţină cont de canoane, de şcoli, de grupări literare. Cu adevărat este un scriitor neasemuit. Cu atât mai puţin îi pasă de opinia criticilor. În felul acesta îşi păstrează intactă forţa de creaţie şi originalitatea.
Când nu scrie poezie cu rimă, Eugen Dorcescu îşi menţine ritmul interior şi măsura şi foloseşte rime întâmplătoare pentru eufonie şi pentru frumuseţea întregului. Toate poemele au un tâlc care se apropie de morala fabulelor, în orice caz, finalurile sunt edificatoare şi neaşteptate prin asociaţiile spontane pe care autorul le face pentru a trage o concluzie pe măsura conţinutului poeziei. Toate poemele au cel puţin un dram de filozofie în ele şi te invită la meditaţie: “semnificaţia întâmplărilor, / nu ştim ce înseamnă / sens, întâmplare”. Este foarte important să cunoaştem aceste “fărâme de sens”, pe care “vântul le / poartă, pe care / apa le duce ./ Apoi, vântul şi apa, / la rându-le, / coboară, fluturând, / în neant, ca nişte pânze de ceaţă, / ca nişte eşarfe. / Aceasta e desăvârşirea / nimicului. / Tatăl poate exista / fără lume. / Dar lumea / nu poate / exista / fără Tatăl”. Iată, aceasta este noima, sensul existenţei umane şi axioma aceasta este universal valabilă. Poetul ne poartă în lumile “fără de vreme” şi “fără de hotar” şi, pe urmele paşilor lui, aflăm urmele lui Dumnezeu.
Versuri admirabile, precum: “Muntele poartă sfeşnicul lunii / pe piept” (57). Un alt mesaj la fel de important este acesta: trăim fiecare sub semnul sfintei cruci: “Pe casa de-alături e / desenată o cruce. / Pe cealaltă, la fel. Drumul însuşi / colindă din răscruce-n răscruce. / Munţii revarsă nori de / tămâie din imense potire. / Ceva din noi ştie, ceva din ei / ştie că totul e doar răstignire. / Vântul (sau Duhul) ne-o spune / când vine, ne-o spune când / iarăşi se duce. / Lacrima chiar, căzută pe piatră, / are formă de cruce”.
Motivul sfârşitului lumii, Armaghedonului, se regăseşte în unele poeme, ca lupta supremă dintre bine şi rău. Dar cel mai obsedant sentiment este cel van, de zădărnicie: “Din nou răsare soarele-n zadar. / Şi, ca şi ieri, zadarnic va apune. / Zadarnici sori, zadarnicele lune / Măsoară-un timp zadarnic, iar şi iar. / Zadarnic ieşi în prag. Zadarnic pleci. / Şi-apoi te-ntorci. Şi iar le faci cu schimbul. / Străbaţi în van zadarnice poteci, / Căci spaţiu-i mai zadarnic decât timpul. / Şi tu eşti mai zadarnic decât tot./ Şi totu-i mai zadarnic decât tine. / Strivite de mesajul cosmo-glot, / Cuvintele, sărmanele, nu pot / S-absoarbă taina tainicului cod – / Şi vin la uşa Tainei să se-ncline”. Eugen Dorcescu ştie că: “Cea mai sigură / cale către / cunoaştere / e suferinţa”. De aceea, acceptă, în numele acestei suferinţe ispăşitoare proprie omului, orice nedreptate. „Un om şi o cruce”. Autorul îşi recunoaşte condiţia umană şi se supune voinţei Celui care l-a creat şi i-a dăruit-o. Pentru autor, întunericul e însăşi lumina sau invers: “la acel intuneric profund, / absolut, / la acel intuneric perfect, / care-i însăşi lumina”. El are şi o definiţie proprie a luminii: “Lumina – substanţă / a eternităţii”.
Poeziile cu conţinut mistic sunt de o frumuseţe fără cusur, mai ales cele care vorbesc despre biserică, despre icoane, credinţă, fânul din curtea bisericii, obiecte de cult, moaşte, cruce, lumânare, prescuri şi celelalte care asigură ritualul Sfintei Liturghii. Unele imagini sunt atât de frumoase, încât par a fi o pregustare a Paradisului. Şi, de fapt, aceste poeme sunt cele mai reuşite, mai emoţionante, tinzând către desăvârşirea fiinţei. Lumina, desigur, are şi aici, rolul primordial. „E atâta lumină! / Toată făptura / Îl aşteaptă pe Domnul să vină. / Munţii, colinele, / Poiana, izvorul, / toate-şi clamează, / în limbajul luminii, / nerăbdarea şi / dorul. / Oamenii doar, / covârşiţi de lumină, / par gârbove semne, / hieroglife de tină. / Au uitat că sunt / duh, / că în ceruri îşi au/ şi Stăpânul şi / casa”.
O serie de poezii sunt închinate Duhului, “Duhul, Ruah, / izvorând, / printre stropii de aur, / dinspre amurg, / dinspre grota / luminii” (85). “Numai Duhul / se poartă / pe deasupra genunii”. Tema morţii este şi ea prezentă în aproape toate poemele, ca o surdă ameninţare de care trebuie să ţină seama fiecare: “Cat drept aceea-n sinea mea şi zic: / Fiinţa întru moarte nu-i nimic / decât reminiscenţă şi-aşteptare” (Chipul).
Dintre toate motivele abordate, cel legat de suflet este cel mai frecvent. Ce altceva este sufletul, pentru poet, decât “un straniu amestec / de-azur şi lentoare letală”? Ultima parte a volumului este alcătuită din mai multe poeme tematice, ample, cu următoarele titluri: 98 (Chipul); 99 (The ashes man) ; 100 (Adam); Rugăciunea regelui Manase ; Epilog; O arhi-amintire; Totem; Elegie; Cântec miezonoptic; Nirvana; Añoranza; Progres; Heiligenblut; Fiul risipitor.
Rugăciunea regelui Manase pare a fi un psalm de pocăinţă în care suveranul cere îndurare. Autorul vine cu precizări în ceea ce priveşte acest text liric: “Stihuire după ultimul text din Vechiul Testament. Manase a domnit în Ierusalim, între anii 693 şi 638 i. Hr., iar rugăciunea sa a fost înălţată pe când se afla rob în Babilon (IV Regi 21; II Paralipomena). În integralitatea lui, volumul 111 Poeme al prodigiosului autor Eugen Dorcescu este o reuşită din toate punctele de vedere. Citindu-l, eşti inundat de “o fericire genuină”, care întârzie mult după ce ai întors şi ultima filă. Ceea ce nu e puţin, dimpotrivă.
Lasă un răspuns