Din nefericire Internetul oferă la o dimensiune, cred, amplificată, și nenumărate probe de autosuficienţă, de copilării întârziate, aici „mama proştilor fiind cam mereu gravidă”. Citeşti articole cu pretenţii ştiinţifice de te cutremură râsul, dizertaţii în care inexactitatea, jumătăţile de adevăr fojgăie ilariant şi, culmea, tocmai din acest zăcământ cultural cancerizat de prostie mulţi dintre copiii grăbiţi să alerge unde au de alergat îşi culeg datele, paragrafele pentru strălucitele şi obligatoriile lucrări impuse de programa şcolară. Tehnica spicului lucrează la parametri groteşti, o inepţie fiind reluată, altoită cu alte inepţii şi asumată ca adevăr fundamentat oficial, academismul Internetului nefiind pus cam de nimeni la îndoială. Dar cum pe aici autorii sunt copii ceva mai sârguincioşi şi limitaţi la rândul lor de aceeaşi grabă a lecturilor din avion, absolvirile de vinovăţii sunt posibile.
Grav, enorm de grav este un alt domeniu, o altă dimensiune a trucajelor, cele aparţinătoare unor indivizi cu ceva pospai intelectual şi care, pentru a-şi atinge scopurile de omuleţi mărunţi în cenuşiul lor, manipulează informaţii injectate cu aparenţa veridicităţii, transferând pe un fond de sensibilităţi generalizate, inepţii, gongorisme. Grav este faptul că, pentru a-şi adjudeca şansa difuziei cât mai mari a „produsului mediatic”, elucubraţiile sunt asezonate cu apeluri la personalităţi, mai ales cele care nu mai pot riposta din motiv de neantizare sau pur şi simplu fiindcă nu le interesează universul aparent sofisticat al internetului. Ciudat este faptul că impostorii, hakerii pe viaţa şi valoarea cuiva sau altcuiva beneficiază de şansa anonimatului, presupuşii autori, poate chiar cei de fapt, dând din umeri ori chiar ripostând cu o violenţă bine timbrată ca surplus de mediatizare. Că imaginea proprie îi omoară!
„Hoitarii!” – am ţipat la primirea aproape concomitentă, de la mai mulţi expeditori internauţi, a materialului «Stăpânii lumii». Verificând şi alte surse am înţeles că respectivul material are o circulaţie de best-sealer electronic, majoritatea covârşitoare a lectorilor pro-venind din zona intelectualităţii nemulţumite de cursul vieţii social-politice. Succesul de circulaţie al aşa-zisului articol pare a fi asigurat de alăturarea unor nume de prestigiu : Acad. Dinu C. Giurescu, Acad. Anghel N. Rugină, publicistul Marius Tucă şi, concluziv, ca receptacol unificator, deşi în declin vizibil, Pavel Coruţ, autorul a nu mai puţin de 125 de cărţi. Este propus ca autor al articolului istoricul Dinu C. Giurescu, propunere hilară, absurdă, într-o inapetenţă totală cu academismul recunoscut al scriiturii savantului. De unde şi până unde ar putea acesta să părăsească rigorile ştiinţifice ale scriiturii şi să devină un stenograf al discuţiei dintre Anghel N. Rugină şi Marius Tucă?! Ba, în final, să se şi mândrească a fi contemporan cu Anghel Rugină şi mai ales cu… Pavel Coruţ (şi încă mă bântuie copleşitor prezenţa mâinii aceleia suplimentare din Cina cea de taină, cuţitul!). Dar acest prim semn pare a fi insuficient, exorciştii tăcerii continuând să caute vinovaţi şi vinovăţii exogene propriei lor nelucrări. Apoi şi foarte sigur, fapt confirmat şi de sora economistului, doamna Maria Cristea, în 2005, la ultima sa prezenţă în ţară, Anghel N. Rugină nu a avut nici o «seară memorabilă» de dialog cu Tucă. Ca atare, ab initio, clar cum întunericul nopţii că dialogul la «Omul zilei» nu a existat, că Dinu C. Giurescu este total absolvit de implicare în trucaj şi că «scenariul» are ca rezultantă revenirea în actualitate a prozatorului de care s-a amintit plus, ca apendice, o carte cu acelaşi titlu ca cel al însăilăturii: „Stapânii lumii”, de Juan Carlos Castillòn. Pentru cei interesaţi până la capăt de mizeriile pe care le regurgitează „autorul” scriptonovelei „Stăpânii lumii”, în deplină cunoştinţă de situaţie, ca redactor-editor al memorialelor savantului Anghel Rugină am obligaţia unor precizări (uşor de descifrat chiar din lectura biografiei savantului, lectură spre care lectorul este invitat cu o sagace nesimţire de chiar “autorul” lucrăturii):
Anghel N. Rugină nu a fost nevoit să fugă din ţară, în perioada ceauşistă, „trecând Dunărea către sârbi cu un glonţ în trup” ci dimpotrivă, ca cetăţean american şi consilier expert al preşedintelui SUA s-a întâlnit cu dictatorul Ceauşescu căruia i-a înmânat un Program de stabilizare valutar-financiară, ca semnal al sprijinului american pentru o eventuală ieşire a ţării de sub tutela Moscovei şi a rublei; Savantul a fost într-adevăr rănit dar în al doilea război mondial, undeva, la Cotul Donului; Familia Anghel şi Aurelia Rugină nu a avut copii, fiica fiind o fantasmagorie a compilatorului de închipuiri; Presupusa definire a existenţei unui Grup de „Stăpâni ai lumii” este contrară modului de analiză a geo-politicii de către savant, acesta vorbind despre „Marea transformare” pe care o impune globalizarea cu toate avatarurile ei. Mai mult, consecvent apartenenţei sale româneşti, Anghel N. Rugină prevedea eşecul unei astfel de politici, acordând fiecărei naţiuni şansa dezvoltării armonice prin sine însăşi, ca parte constitutivă a umanităţii într-o altă secvenţă istorică, golită, suprasaturată negativ atât de experienţele comuniste cât şi de cele capitaliste.
Or, înlocuind, timp de două decenii, căştile de augmentare a sunetului cu dopurile antifonice, demnitarii nu aveau cum să asculte vocea marelui economist patriot Anghel Rugină care le spunea răspicat:
În 1997: «După căderea regimului comunist în 1989 şi intrarea în perioada de tranziţie, ţara şi nea-mul românesc s-au găsit în faţa aceluiaşi argument ca cel dela 1864: să se introducă valori şi instituţii din Occident, respectiv din societatea şi economia de pieţe capitaliste sau să se evalueze în spirit critic românesc, moştenit din şcoala lăsată de Maiorescu şi ceilalţi membri de la Junimea, ce era bun şi folositor şi ce era rău şi păgubitor din economia şi industria existentă la 1990. Partea ultimă evident că putea să fie îmbunătaţită prin contactul cu idei noi, mai bune, din Apus. Din nefericire, în 1990, guvernul român a apucat pe o cale greşită, respectiv calea imitării Apusului, cu politica monetară şi fiscală la nivel macro şi grabă la credite şi împrumuturi din străinătate care, după unele estimări, se ridică la mai mult de șase miliarde de dolari (1997). Asta înseamnă o povară grea pentru o refacere economică de viitor» .
În 1998: „M-am gândit însă că oamenii care ajung în poziţii înalte în guvernarea politică a unei ţări se împart în două categorii: (1) unii care îşi fac datoria din toată inima şi din tot sufletul în slujba celor mulţi, care aşteaptă dreptate şi de aici se simt mai umili, mai precauţi din cauza răspunderii morale ce apasă pe umerii lor – aceştia într-adevăr sunt oameni mari în istorie – iar alţii (2) care consideră poziţia oficială înaltă ca şi cum ar fi dreptul lor de proprietate personală, moştenit sau achiziţionat ca să fie utilizat aşa, după bunul plac – aceştia sunt oameni mici în istorie iar uneori, dacă împrejurările îngăduie, pot deveni dictatori cruzi, ne-iertători, figuri antiumane în istorie. În realitate mai există şi o a treia categorie, a celor care se strecoară în istorie fără a produce nici rău prea mare dar nici prea mult bine pentru umanitate, şi asta merge de la preşedintele ţării respective şi până la primarul din ultimul sat”.
În 2000: „Toate ajutoarele primite din străinătate şi toate împrumuturile făcute din afară de la 1990 încoace nu au rezolvat absolut nici o problemă ci din contră au complicat problemele, au prelungit şi intensificat cancerul economic şi financiar, aşa că s-a îngreunat orice posibilitate de relansare în viitor”.
Astăzi, multe din propunerile marelui economist devin actuale cu o întârziere de 23 de ani. Spre exemplu: «Din nefericire în perioada de tranziţie 1990-1993 nu s-a produs nici o reformă administrativă raţională care să simplifice aparatul de stat şi să diminueze reţeaua vastă de birocraţie (probabil la 1/3) care să fie productive din punct de vedere social. Această reformă administrativă nu s-a făcut fiindcă nu a existat un program coerent care să alinieze structurile statului la o economie de piaţă funcţională». Şi asistăm în această perioadă la multiple secţionări ale aparatului administrativ dar cu o întârziere care victimizează destine fără a oferi certitudinea rezolvării de fond a crizei. Concomitent avantajele celor din vârful nenumăratelor piramide (ministere, societăţi comerciale de stat, agenţii de tot soiul) nu numai că nu intră în reducţie ci pe ici pe colo îşi măresc disponibilităţile (fiindcă se raportează la «eficienţa» disponibilizărilor).
Lasă un răspuns