În paşi mici dar cerţi, puterea aşează hidra regionalizării pe structurile deconcentratelor şi agenţiilor, înfigându-i adânc piciorele în reperele redesenării administrativ (astăzi)-teritoriale (mâine). Iar într-o formulă de prosteală cu nenumărate perdele de fum, inclusiv deturnarea atenţei de la esenţă prin false dezbateri despre „efectele” regionalizării, guvernanţii conturează liniile procesului prin ceea ce au deja la îndemână: structurile instituţonale ale statului. Şi au început prin „reorganizarea” celor locale, pentru a insinua, de jos în sus, pe scara unei birocratizării care ajunge până la „centru”, hidra regionalizării.
În acest proces, părerea cetăţeanului nu contează! De fapt, nu a contat nici măcar în clipa în care, pentru a strecura si proiectul de regionalizare, a fost constituită Comisia de revizuire a Constituţiei. Cu un Crin Antonescu total dezinderesat de punctele de vedere ale țării, șeful Senatului fiind însă cel mai nimerit pentru a „coordona” comisia. Pentru că la aşa ceva se pricepe: la ambalaje fără conţinut, dar suficient de sclipitoare pentru a irita, intriga şi deturna atenţia de la miezul problemelor.
Între timp „patronul” guvernamental Victor Ponta a început să repoziţioneze șefimea locală de pe linia agenţiilor şi ministerelor, fără prea multe comentarii bugetofagii executându-se. Au băgat capul în nisipul mişcător al lefurilor (doar o vorbă nepotrivită şi le sufla „ponthauserul” simbriile!), acestia schimbându-și de grabă penajul anost în nuanţa şi mai anostă impusă de premier. Regionalizarea.
Primul pilon experimental al aplicării regionalizării prin instituţii şi deconcentrate a fost adânc înfipt chiar în dosul Fiscului. Iar angajaţii ANAF, altminteri cât de poate de înţepaţi în relaţiile lor cu simplii contribuabili, l-au suportat cu stoicism, reorganizându-se pe structurile regionale cu nume de puncte cardinale impuse de la centru. Astfel, nu numai că „reorganizarea” ANAF a dat startul regionalizarii, dar s-a şi constituit în precedentul juridic necesar pentru a transforma voinţa lui Victor Pepelea-Ponta în cuiul de atârnare a viitoarelor instituţii regionalizate ca structuri premergătoare ale celor inter-instituţionale, ministeriale, guvernamental-locale şi, în final, administrativ-teritoriale. E drept, pe la Fisc au mai fost și unii care au urlat. Dar nu de durere, ci doar pentru că erau puşi să-şi mute birourile cu vedere de metropolă la ferestrele cu vedere la drumurile de ţară.
După acest prim experiment al regionalizării „prin descentralizare”, săvârşit dincolo de cele câteva proteste cu eficienţă, s-au tras şi concluziile necesare îmbunătăţirii sistemului de regionalizare cu forcepsul guvernamental. Pentru că, nu întâmplător s-a ales o instituţie cu structuri locale bine definite, masive, dar nu foarte gălăgioase. De altfel, şi celor nemulţumiţi, puţini, şi celor supuşi-umili, majoritatea, li s-a arătat acelaşi cartonaş roşu, al concedierilor în masă, ca mesaj pentru celelalte structuri ministeriale despre ceea ce vor păţi dacă vor mai face caz de libertăţile lor de exprimare.
Şi nu departe de ziua în care, ici-colo, angajaţii de la ANAF protestau cu ţeapa regionalizării în fundul instituţiei, s-a mai deşirat un mosor din laţul atârnat de guvernanţi de gâtul ţării bugetare. Regionalizarea Serviciilor locale de Ambulanţă. Nivel la care s-a operat cu mult mai multă precizie. Poate şi pentru faptul că, fiind vorba de servicii de urgenţă, angajaţii oricum nu ar fi avut timp să protesteze precum bugetarii ANAF. Care doar şi-au mutat, ca formă de protest, cafeluţele din birouri pe stradă. Iar Ambulanţa a fost rapid „regionalizată”. Chiar dacă în Constituţie nu există noţiunea de „regiune” ca formă de organizare administrativ-teritorială, s-au ras structurile judeţene ale serviciului pentru a fi redenumite şi „reorganizate” ca Servicii Regionale de Ambulanţă.
Aşadar, fără voia ei, ţara a fost pusă în faţa faptului împlini: „regionalizarea” instituțională a două structuri importante. Un proces în etape menit a face total caducă structura de tip „judeţ” şi a asigura o regionalizare cvasi- şi inter-instituţională. Şi vor urma probabil alte instituţii importante ale Statului Român. De la „regionalizarea” servicilor postale, prin trasformarea în Oficii Poştale Regionale, ca preţ al unei eventuale revizuiri de către guvernanţi a listelor de concedieri colective de la Poşta Română, la regionalizarea structurilor locale din învăţământul preuniversitar, prin transformarea Inspectoratelor Şcolare Judeţene în Inspectorate Şcolare Regionale. Desigur, toate reambalate cu nume de puncte cardinale, pentru ca, în numai câteva generaţii, actualele denumiri istorice să devină arhaisme. „Moldova”, „Oltenia”, „Muntenia”, „Transilvania”, „Dobrogea”, „Banat”?! Toate se vor redenumi în câțiva ani cu titulaturi de „GPS”, cu nume de Regiuni de „x” cu „y” punct cardinal!
Şi totuşi, oricât s-ar împăuna astăzi Victor Ponta că el a demarat procesul de regionalizare-descentralizare, trebuie să remarcăm că totul a fost pregătit cu mulţi ani în urmă, ca toate lucrurile îndreptate împotriva intereselor şi nevoilor ţării, mârşăvia fiind pusă la cale cel puțin din 2009, când s-a aplicat un „model-pilot” prin comasarea Salvării Bucureşti cu cea din Ilfov. Iar astăzi doar asistăm la o nouă etapă, prin reorganizarea celor 40 de Servicii Judeţene de Ambulanţă în şapte servicii regionale.
Dar asta nu-l scuză cu nimic pe Victor Pepelea-Ponta. Chiar dacă unii vor spune că pe atunci era prea mic pentru aceste jocuri (şi nu era nici atât de gălăgios, ca avocat de casă al „cocoşelului” Elenei Udrea!)…
