Jaloane strâmbe

Deşi avem o părere diferită despre desfăşurarea împrejurărilor care au precedat fatidica zi de 23 august 1944 – Ziua Trădării Naţionale – dar şi a celor care au urmat, am lecturat totuși volumul lui Mihai Dimitrie Sturdza, „Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspântii ale istoriografiei româneşti” (Bucureşti, Editura Compania, 2013). Afirmaţia în care Mihai Dimitrie Sturdza îşi dă – cum spune românul – cu stângu-n dreptul – contrazicându-se pe sine, poate fi considerată sinteza volumului: „Cu toate că România era implicată într-o încleştare armată la scară mondială, mulţi dintre istoricii noştri se călăuzesc încă după principiul «ceea ce nu priveşte strict România nu contează», ba chiar «ce nu vrem să ştim nu există». Aşa se şi explică apariţia unor texte românocentrice, tributare unui patriotism simplist, adresat unui public semidoct sau de-a dreptul incult. Autorii acestor texte nu vor să ştie că România făcea parte dintr-un grup regional de ţări, vizate de Stalin ca pradă de război, indiferent că fuseseră aliate sau inamice ale U.R.S.S..”. O concluzie care reprezintă o insultă adresată poporului român şi unor istorici de talia Profesorului Buzatu – cel mai competent specialist în istoria recentă a României, în speţă, Al Doilea Război Mondial. Oare autorul lucrării prezentate îl include şi pe regretatul istoric tot în categoria „patrioţilor simplişti, a semidocţilor şi a inculţilor”?

Păstrând proporţiile, dar şi respectul pentru adevăr, în pofida titlului aristocratic, se poate afirmă că faţă în faţă cu statura ştiinţifică a profesorului Buzatu, autorul se prezintă ca un „ilustru” personaj qvasi-insignifiant. Faptul că ani de-a rândul a dezinformat şi intoxicat poporul român cu ştiri răsucite şi gonflate la Gogoşeria „Europa Liberă” – post finanţat de Congresul American -, faptul că citează unele surse pompoase şi implicate partizan în derularea evenimentelor, nu oferă nici respectarea adevărului, nici nu-l onorează pe autor. Nici cazul Cretzianu – mânuitorul fondurilor româneşti ai Comitetului Naţional Român, iniţiate de Mareşalul Ion Antonescu şi realizate de către Mihai Antonescu cu acordul Mareşalului -, preluate în 1948 de către generalul Rădescu sub patronajul ex-regelui Mihaişi nici cum s-au „volatilizat” banii în anii postbelici nu este tocmai elucidat. Nici azi nu se cunoaşte exact modul în care s-a comis devalizarea Tezaurului României ascuns din ordinul Conducătorului Statului la Mânăstirea Tismana. Despre toate acestea… tăcere.

Tăcere şi despre doritul şi nerealizatul zbor cu avionul spre Moscova a generalului Aldea, care confirmă – o dată în plus – conexiunile Regelui Mihai cu Moscova, implicarea generalilor Aldea şi Racoviţă în operaţiunea de trădare a intereselor României – „Poarta Iaşilor”- ordonată de către regele Mihai prin care s-a facilitat invadarea Ţării de către trupele sovietice. Să nu uităm că la 23 august 1944, soarta celui de-Al Doilea Război Mondial nu era încă decisă, iar posibilitatea ca Germania să realizeze bomba atomică era una reală. Simplificând uşor, România prin nechibzuinţa şi trădarea regelui Mihai a tras de balanţa războiului în favoarea Uniunii Sovietice. Ce a avut de câştigat România în urma acestui act? Răspunsul este cunoscut. Deasupra tuturor machiavelismelor diplomatice şi a dispreţului Aliaţilor, România nu au fost recunoscută ca ţară cobeligerantă, iar românilor li s-a aplicat – poate pentru secole – stigmatul trădării. Germania nu iartă! Se vede şi în caracterizarea retoric-interogativă pe care o face unul dintre cei mai influenţi gânditori geopolitici ai Rusiei de astăzi, Aleksandr Dughin: „România se află la periferia Uniunii Europene, este un oaspete nepoftit, tratat mai rău decât ţările care se află în dificultate precum Spania, Italia, Grecia, Portugalia, Irlanda. În Uniunea Europeană, aceste ţări sunt catalogate peiorativ drept «Grupul PIIGS», adică «grupul porcilor». Înseamnă că în acest context România este o ţară de mâna a zecea? În Europa există o percepţie negativă şi injustă a românilor. Ei nu sunt bineveniţi ca oaspeţi. Lor nu li se deschide spaţiul Schengen. Un popor întreg este judecat în baza a câtorva cazuri de corupţie şi trădare.Este o situaţie dizgraţioasă pentru o ţară care posedă o măreaţă cultură, o cultură pe care o consider o veritabilă perlă a culturii europene a secolelor al XIX-XX-lea. În realitate, societatea românească este una dintre societăţile europene care sunt cele mai interesante, cele mai intelectuale, cele mai apropiate faţă de noi.”

De altfel, comentariile altora despre Mihai Dimitrie Sturdza nu-i sunt întotdeauna favorabile, după cum doreşte să ne convingă. În alt context decât cel de faţă, dar tot conectat la realităţile româneşti, o bună „cunoştinţă” a domniei sale, domnul Radu Albu Comănescu îl descria nu tocmai cum şi-ar fi dorit: „…este, pentru dl Sturdza, un pretext de a împroşca bârfe, de a reînvia antice ostilităţi, de a desfigura personaje trecute pe celălalt tărâm (care nu vor fi trebuit să-şi trăiască viaţa după regulile d-lui Sturdza, nici să-i dea domniei sale socoteală). […] Textul este plin de «dovezi» infirme, textul e de un penibil şi un grotesc prin care dl. Sturdza se parodiază, în fond, pe sine…”. Ceea ce coincide şi cu noua sa creaţie „istorică”- zicem noi. Permiţându-şi să ironizeze valorile autentice ale Neamului, să-l ia în zeflemea pe Pamfil Şeicaru sau – indirect -, pe eruditul urmaş al marelui Iorga, istoricul Gheorghe Buzatu, domnul M.D. Sturdza şi-a câştigat cu prisosinţă dreptul la o celebră replică a pictorului grec, Apelles: „Ne sutor ultra crepitam!”, completată cu replica lui Don Basilio din „Bărbierul din Sevilla” act.II: „Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose!”.

Dar, las pe Măria Sa, cititorul, să aprecieze şi să judece!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*