Moș Şotică zboară în țara bunicilor!

E ziua Sfântului Ilie. Mamele noastre au copt colaci şi hulubaşi. Dimineaţa s-au dus la biserică să sfinţească merele şi perele văratice. Pe noi, ca de obicei, ne-au trimis să paştem vacile. Toată ziua ne-am jucat de-a poarca, de-a oina, de-a maimuţoiul, de-a bâza. Dar ziua era neîmplinită. Ne era dor de moş Şotică. De păţaniile lui. De pepenii pe care ni-i aducea de la bostănărie şi-i tăia îndemânatic sub clar de lună. Avea un cuţitaş tocit, prins de cingătoare cu un firicel de piele rupt din biciuşcă. Dar de Sfântul Ilie pepenii încă nu-s copţi şi noi ne-am fi mulţumit cu o poală de pere mălăieţe.

Se zice din bătrâni că Sfântul Ilie umblă prin ceruri cu harabaua lui şi începe a tuna şi a fulgera. A plouat şi în noaptea aceea. Turna ca din cofă. Noi stăteam în colibă, întinşi pe paiele proaspete, aşteptând cu sufletele la gură ca moş Şotică să-şi înceapă povestea neterminată. Dar el nici gând să ne onoreze cu vorba-i îndulcită. Într-un moment l-am simţit sforăind. Şi atunci ne-am luat grija de la poveste. Ne-am cuibărit unul lângă altul şi am adormit buştean.

De la o vreme ploaia contenise şi noi ne trezisem ca la comandă. Bătrânul nu era în colibă. S-o fi dus să pună piedică cailor ca să n-o apuce prin păpuşoişti. Gicu al Lizei se ghemui în fundul colibei şi strigă ca un apucat:

— Am văzut momâia, am văzut momâia!..

— Închide fleanca, îl ogoi Dumitru Başcîr. — Ţie toată vremea ţi se nazar cai verzi pe pereţi. Ne-ai stricat somnul, căscatule!

Gică era corcitură de ţigan şi una-două începea să jure pe cele sfinte şi drăceşti. De data asta, foarte agitat, ne-a descris stafia sau momâia pe care o văzuse. Cică era toată în alb şi se preumbla pe nişte catalige. Cei mai răsăriţi dintre noi au încercat să-i dovedească inexistenţa nălucirilor şi arătărilor sale. Taman intră în colibă moş Şotică. Apucase sfârşitul discuţiilor noastre şi dori să-şi spună păsul.

— Apoi momâi din astea eu n-am văzut. Şi nici nu cred să fie. Un drac împeliţat m-a purtat prin Porumbrei până la cântatul cocoşilor. Se prefăcea ba în mieluţ, ba în ieduţ. Eu alergam să-l prind şi el îmi arăta coada.

Altă dată eram prieten cu Arsene Curecheru, un unchi de-al tău, măi Pupăză (se adresează lui Mişa Gapon, Pupăză i-i porecla). Dumnezeu să-l ierte, că mare afurisenie de om a fost, Dumnezeu să mă ierte! Când eram şi eu holtei m-a împins păcatul să mă duc la Oblonişte, peste deal. Acolo Arsene aista avea o verişoară frumoasă foc. Îmi căzuse tronc la inimă că gogeam după ea ca un vierme de mătase care demult nu se mai răsfaţă în frunze de agud. Bre, copii, mă uscam de pe picioare. Nici mâncarea nu-mi pria, nici vinul nu mă lua. Umblam ca un bezmetec de îmi părea că toată lumea mă duşmăneşte şi că toţi mă împiedică s-o am de nevastă pe Claudia Curecheru.

M-am dus într-o duminică la dânsa. Leg eu calul de un par, aveam un armăsar sur, îl leg mai la dos, sub un nuc, şi sar în grădină, după cum ne fusese înţelegerea încă la horă. Ea mă aştepta sub nişte tufe de cătină. Aşa era obiceiul la dânşii, mai departe de ochii părinţilor. La noi în sat domnişoara te poftea frumuşel în casa cea mare şi puteai să stai de vorbă cât ţi-a dori sufletul. Ce-i poţi spune unei fete când toată ziua te-ai spetit pe ogoare ca un catâr? Dar era duminică şi eu, hodinit, am început să-i povestesc întâmplări din astă iarnă. Aveam noi o cramă în Valea Serdarului, cale de vreo poştă de la Rătăcita noastră. Veneam o dată pe săptămână cu sania, controlam dacă n-a umblat cineva pe la butoaie şi n-a uitat cumva să bată cepul înapoi. Că de bea vreun vânător sau vreun călător rătăcit o duşcă de vin, nu era mare pagubă. Şi iată că în ziua aceea era de acum pe amurgite. Se îngâna ziua cu noaptea. Uşile de la cramă erau deschise vraişte, iar pe omăt descoperisem nişte urme ciudate. Trec pragul şi de după un butoi apare o namilă de om fioros, fără nici o zdreanţă pe dânsul, păros din cap până în picioare. Era omul de zăpadă. Se zvonea de mai demult că o fi hălăduit prin pădurea lui Cheptănaru, dar nimeni nu-l văzuse şi nici nu prea dădeau crezare. Şi când m-o ochit o dată cu privirea lui de lup, eu m-am desfăcut în două şi el a trecut prin mine. Zic, gata Şotică, nu te mai strânge nici apostolul Petru. Iar el, dihania, după ce a trecut prin coastele mele şi mi-a atins inima cu palma cea păroasă, unde s-a întors, m-a cuprins cu toată puterea cu braţele lui vânjoase şi m-a făcut din nou la loc.

Claudia Curecheru se lipeşte de mine ca o lipitoare şi mă roagă să nu-i mai povestesc basme din astea că va trebui s-o poarte maică-sa pe la babe, prin descântece. Eu n-am ce face, deschei cămaşa şi-i arăt o dungă de la piept până la buric. Iaca, fato, semnul pe unde a intrat şi a ieşit omul de zăpada din mine. Claudia se cutremură, se zvârcoleşte, apoi cade în leşin. N-aveam pe alături nici un strop de apă s-o stropesc măcar, că moare în braţele mele. A şezut ea pe pământ cât a şezut, nici vie, nici moartă şi tocmai în momentul ista trece calul meu nechezând şi arzând. Claudia leşină şi mai dihai. Dimonul cela de Curecheru îi unsese coada calului cu gaz şi mi-a făcut bucata de nu m-am mai însurat cu vară-sa.

— Asta ne-ai mai spus-o, zise Pavel Ghivus. Dar mata începuse aseară cum ai dat la o margine de drum de o femeie frumoasă, mai frumoasă decât mama lui Cheltuitoru.

— Nu-s, măi copii, în Rătăcita noastră femei de felul cela. Ochioasa ceea cum era înţepenită, m-a luat binişor de cot şi m-a purtat prin toate acareturile sale. Era un fel de avion din cele de Braşov, unde înainte de război fusesem pilot-navigator. Numai că era ceva mai spaţios şi de cum te apropiai pereţii se dilatau. Cum ai întinde o băşică de porc de cele din care voi le daţi prin cenuşă ca să vă faceţi mingi. Deodată însă băşica asta necuprinsă se lumină şi începu a pluti. La vuietul ei copacii s-au pitit la pământ ca nişte soldaţi care se trântesc unde-i apucă timpul când le şuieră gloanţele pe lângă urechi.

Ceasornicul, că aveam un ceas elveţian, şi-a încrucişat acele de parcă îl apucase năbădăile de mi-o încurcat toate iţele că aşa şi n-am aflat în cât timp parcursesem distanţa de la Pământ până la prăpădita ceea de planetă. Când am aterizat toată populaţia bătea din palme şi striga româneşte: “Bine ai venit, brav oştean Şotică Basarabeanu!” Mi se păru că-s pe toloaca de la Rătăcita. Şi feţe cunoscute, domnule, de parcă numai ce picase de la praşă. Stăteau la taclale ca într-o zi de sărbătoare. Am cunoscut-o îndată pe bunica Melania şi pe bunelul Pavel, pe soră-mea Aristina, moartă de fată mare în toamna anului 1932. Mai în scurt — tot pâlcuri-polcuri se profilau morţii din Rătăcita noastră. În carne şi oase, de parcă nici n-au murit. I-am găsit veseli cum nu-i mai văzusem niciodată. Atât că erau nu ştiu cum mai rumeni, mai odihniţi. Bunică-mea purta nişte straie noi pe care i le dăduse maică-mea de pomană când se împlinise şapte ani de la moarte. Au venit neamurile mele buluc şi au prins a mă cuprinde, a mă săruta. Dar îmbrăţişările şi sărutările lor erau reci ca gheaţa şi vorba parcă mai piţigăiată. Mă întrebau cum de-am murit atât de tânăr şi de ce nu am nici o rană dacă sunt soldat şi vin din război. Le-am răspuns că nici nu am de gând să mor, ci mă aflu printre ei într-o misiune nemaipomenită. Însuşi împăratul tuturor românilor, Majestatea Sa Regele Mihai Întâiul, m-a trimis la Rătăcita să-i aduc varză de moare.

Ai noştri, când au auzit de o asemenea misiune, îşi aruncau căciulile ţurcăneşti în sus şi strigau: “Varză de moare, varză de moare!”. Câţiva oameni rătăciţi pe la noi din satele învecinate stăteau cu mâinile încolăcite cruciş în jurul pieptului şi ne priveau holbaţi de parcă erau la un bâlci unde papagalul scoate în cioc biletul cu noroc. Bunelul, care mai fusese prin războaie şi ştia ce înseamnă o misiune militară, de-acum şi tăbăra în braţe un gavanos cu varză de moare. Mai întâi a tras dânsul vreo două gâturi şi mi-a făcut semn să mă înfrupt şi eu. Să fi sorbit vreo zece înghiţituri şi imediat m-au înghesuit nişte cântări de inimă albastră. Şi numai ce-i văd pe toţi împrăştiindu-se ca puii de potârniche.

Am rămas de unul singur. Străinel ca gavanosul din faţa mea. Mă gândeam că bine ar fi să mai am vreun hârb din ăsta cu jumări şi vreo mămăligă, vreo strachină de brânză de oi. Şi parcă Dumnezeu m-a auzit. Văd săltând spre mine un iepure şchiop, cu un picior retezat de la genunchi. L-am cunoscut. Era urecheală, pe care îl scăpasem prin Porumbreii de la fântâna lui Marin. Să fi fost cu vreo zece ani înainte de război. S-a oprit alături. M-a privit ţintă. Se preface, chelbosul, că nu mă cunoaşte. Tac şi eu, dar gândurile mi-s la munte, acolo unde mă aşteaptă Regele. Îmi vine să-l apuc de urechi, să-i trag un ghiordum după cap şi să-l arunc la întoarcere drept în oala cu friptură regală. El, nici să se mişte măcar. Clipeşte ca prostul din gene. Bine că nu-i lup. Deodată dă cu piciorul ciung în pământ şi de acolo iese ca la comandă toate bunătăţile pe care mi le-am dorit. Era, bre, o mâncare foarte gustoasă. Ca la Stanca lui Iliuţ, cea din Valea Corcului, care are o fată ceacâră de un ochi şi o oaie capie pe care a înţencuşet-o câinele lui Leahu şi nevasta asta a fost nevoită s-o ungă o vară întreagă cu criulină, dar nu s-a ales nimic din babană, că pe la datul la berbeci a şi aruncat copitele în fundul rîpei lui Tăbăcaru.

Cum vă spuneam, iepuroiul se uita ca un duşman în ochii mei şi-mi tot făcea chip din mustaţă să mă apuc de mesit. Dar eu aveam şcoală de contraspionaj şi cunoşteam că inamicul te poate ademeni cu bucate delicioase ca să te otrăvească sau să-ţi curme pentru un timp vigilenţa. Hotărât că l-am silit să guste primul. S-a stropolit cât s-a stropolit, dar n-a avut încotro pentru că-l înşfăcasem strâns de beregată. Atunci mi-a vorbit cu glas mieros: `Lasă-mă, bade Şotică, că-ţi voi fi slugă credincioasă până la moarte. Eu am să te duc şi la Rege, că de aici nu mai răzbaţi fără călăuză.”

— Tu să nu-mi umbli cu şotiile tale, îi zic, mi-ai scăpat atunci prin tufişuri, dar acum nu te mai las.

— Eu nici n-am de gând să te părăsesc. Consideră că misiunea mea e să te însoţesc până la Crasna. Regelui i s-o fi uscat în gură de atâta aşteptare. Nu mai luăm hârburile astea cu noi, că varza de moare o pregătim acolo, pe loc.

Se dădu de trei ori de-a berbeleacul peste cap şi mi se înfăţişă femeia cea frumoasă. Bătu de trei ori din palme şi apăru farfuria cea zburătoare cu care sosisem. Mă apucă o jale cumplită că uite plec şi nu mi-am luat rămas bun de la ai mei. Femeia îmi ghici gândurile şi bătu iarăşi din palme. Ca din pământ începu să crească umbrele rudelor mele. Erau cu braţele pline. Cărau daruri pentru Majestatea Sa Regele şi pentru acei de acasă. Farfuria noastră se făcu cît un greabăn de munte.

Un cârd de cocori împăiaţi au bătut cu ciocurile în burţile lor umflate dărăban. Dar nu curgea rumeguş de lemn, ci aur curat. Atunci iepurele şchiop a adus o sută de saci şi a început să încarce cu o lopată de aur bogăţia ceea strălucitoare. Când sacii erau plini ochi, i-a legat la gură şi m-a îndemnat să-i încarc în corabie. Prea mică s-a dovedit a fi puterea mea. Mi-au venit în ajutor aceeaşi cocori împăiaţi. Nici n-am reuşit să strănut, că aurul era la locul lui. Cu atâta avere garantat câştigam războiul. Pentru mine însă principalul era să mă prezint în faţa Regelui cu varza de moare. Rudele mele au înţeles asta şi mi-au umplut un burduf cu mâncarea noastră preferată de la Rătăcita. Pe urmă s-au apropiat rând pe rând. M-au cuprins, m-au sărutat şi mi-au dorit drum bun. Femeia care m-a adus în Ţara bunicilor stătea ca pe ace şi-mi tot făcea semne s-o luăm din loc mai repede. Nu prea aveam nici eu timp de pierdut, da nu vii în fiecare zi printre ai tăi. De-ar fi fost femeie înţelegătoare, trebuia să mai aştepte.

În sfârşit ne-am rupt de la pământ, dacă norul cela de pucioasă se putea numi pământ. Urmam calea spre Crasna, unde era în toi vânătoarea regală. Drumul mi-a părut atât de scurt, că nici n-am reuşit să mursec un măr şi eram de acum pe loc.

Regele Mihai tocmai îşi ştergea ţeava armei cu năframa iubitei sale şi nici nu s-a uitat în partea mea, de parcă aş fi sosit din tufişurile de alături. Eu m-am înciudat şi am trântit burduful în pământ că mai să se spargă de o bucată de granit. Regele m-a privit cu suspiciune şi m-a întrebat ce caut în domeniile sale vânătoreşti.

— D-apoi, Majestate, aţi uitat cum ne-a fost înţelegerea?

— Aş putea şi să uit de atâta consum de vin de Huşi.

— M-aţi trimis să vă aduc varză de moare din Basarabia.

— Îmi amintesc ca prin vis, zise Regele. Şi chiar te-ai ţinut de cuvânt?

I-am arătat burduful. Am gustat eu mai întâi. Apoi slugile cele mai apropiate şi la urmă s-a înfruptat Regele şi logodnica sa. A apărut ca din senin şi femeia cea cu părul galben, parcă luminând pădurea din jur. Văd că logodnica Regelui se schimbă la faţă. Iar Alteţa Sa înfloreşte. Eticheta ar fi fost să le fac cunoştinţă, dar cum să i-o prezint Regelui dacă nici eu nu ştiam cum o cheamă? Doamna m-a scos din încurcătură. S-a apropiat cu mers dumnezeiesc, s-a închinat puţin, atât cât i s-ar permite unei femei frumoase şi a rostit câteva cuvinte în limba engleză. Eu am uitat să vă spun că tare îmi plăceau limbile străine. La şcoala de aviatori din Braşov ne învăţau aproape toate limbile ca din caz de ne rătăcim cu avionul, să ştim şi să înţelegem unde aterizăm.

Femeia şi-a spus numele. O chema Elisabeta. Principesa Angliei. Că am fost în Ţara Bunicilor, că pe alături ne aşteaptă nava cosmică, mai bine zis, farfuria zburătoare, ea a preferat să tacă. Nu m-am dedat nici eu în amănunte. Regelui Mihai i-a căzut tronc la inimă principesa. Mai ales că i se făcuse bine de la varza de moare. Acum îi sticleau ochii ca unui adolescent îndrăgostit lulea.

Misiunea mea era împlinită şi aveam de gând să-mi iau rămas bun de la Rege şi să revin din nou la unitatea mea. Să ştiţi şi voi că în timp de război pentru dezertare ţi se aplica pedeapsa capitală. Te împuşcă în faţa plutonului de execuţie. Şi nu există pe faţa pământului moarte mai ruşinoasă şi mai umilitoare decât aceasta. V-o spun eu, Şotică Basarabeanu. Observ că Regele vrea să-mi spună ceva confidenţial, dar nu se pricepe cum să scape de sub tutela celor două femei. Nu-mi place nici mie nehotărârea sa. Dacă eşti rege, fii bărbat până la capăt! Dar nici eu n-am vreun motiv serios ca să-l sustrag din ghearele celor două leoaice. Şi, ca din pământ îmi iese obrăznicătura ceea de iepure şchiop. Rup din mâinile Regelui arma şi ţintesc.

Prăpăditul se dă de trei ori de-a berbeleacul şi se preface în om ca toţi oamenii. Slugile spală putina prin ascunzişuri. Ogarii se tupilează la pământ şi încep a urla ca înainte de cutremur. Regele şi logodnica sa îşi fac semnul crucii de parcă-l au în faţa lor pe diavol. Trebuie să vă spun că nici mie nu-mi era mai bine. Omul-Iepure din faţa mea avea chip leit ca mine. Unica deosebire dintre noi era lipsa aluniţei de pe obrazul drept al iepuroiului. În toate celelalte — copia mea. Regele a uitat şi de dragoste şi cu glas înspăimântat mi-a zis:

— Şotică, tu eşti salvatorul regatului meu! Chiar din această clipă te desemnez şef al Statului Major de contraspionaj al întregii Românii. Ascultă-mă cu atenţie şi ia aminte: eu voi reveni la Bucureşti cu maşina, dumneata ai la dispoziţie avionul meu personal. Ştiu că ai fost aviator la Braşov şi am încredere că vei ajunge cu bine în Capitală.

Până m-am echipat, până iepuroiul-dubelor s-a prefăcut din nou în dihanie şchioapă şi nătângă, Regele îmi şi semnase actele necesare de a intra în noua mea funcţiune de şef al Statului Major de contraspionaj.

I-am dat onorul şi am plecat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*