Recenta declaraţie făcută de Angela Merkel este aparent năucitoare. Dar nu atât pentru faptul că unul dintre cei mai puternici şi influenţi lideri ai Uniunii Europene a recunoscut practic „colectarea” puterii statelor membre în mâna Bruxellesului, prin însumarea părţilor de suveranitate cedate benevol de către şefii acestora, cat mai ales din cauza perspectivei pe care o crează o asemenea afirmaţie. Şi trecem dincolo de recunoaşterea oficială a poziţiei decizonal-discreţionare în care s-a plasat Angela Merkel, subliniind că, personal, este dispusă să renegocieze felul în care se raportează statele faţă de instituţiile centrale ale Uniunii (afirmaţie ce trebuie privită şi în sens invers, ca o posibilă revizuire de către instituţiilor UE a „raportării” lor faţă de ţările membre, inclusiv la nivelul capitolelor financiare!). Și este cu adevărat surprinzătoare decizia cancelarului Germaniei, ca lider al Europei, de a anunța „returnarea” puterilor ţărilor membre înapoi către acestea! În fond, poate fi un prim semnal al faptului că Germania, ca principalul motor al UE, nu mai este dispusă să tragă după sine toate statele, în special pe cele intrate în ultimele valuri de aderare, costurile produse de criza economică însumându-se deja într-o factură uriaşă chiar şi pentru Germania.
Reţinând însă esenţa declaraţiei cancelarului, și anume „returnarea puterii către guvernele statelor membre”, acest lucru ar trebui să ne bucure. Pentru că ar fi un pas spre stoparea procesului de vânzare a ţării la care s-au dedat guvernanţii noştri sub acoperirea „cedărilor parţiale” de suveranitate. Totuşi, ceea ce nu spune Angela Merkel, dar ne priveşte direct (şi dramatic), este faptul că „returnarea” puterilor dinspre Bruxelles către statele membre va fi însoţită, cel mai probabil, şi de o reducere drastică, poate chiar o întrerupere, a dimensiunii liniilor financiare către aceleaşi state. Or, din această perspectivă, afirmaţia Angelei Merkel poate fi considerată drept cel mai evident semnal al imposibilităţii Uniunii Europene de a continua „construcția” sa în varianta actuală, cel puţin la nivel „social”. Şi poate reprezenta şi un semnal al (re)transformării UE într-un club select în care să rămână doar cei ce pot sta pe propriile picioare, fără asistenţa „socială” prin feluritele linii de finanţare ale Europei.
Desigur, dacă am ține cont de viitoarele alegeri interne din Germania, am putem cataloga declaraţiile cancelarului drept afirmaţii strict politice. Dar Angela Merkel este un personaj mult prea sofisticat pentru a crede că decizia sa de a permite UE „să dezbată returnarea puterii către guvernele statelor membre” are doar un scop electoral intern! Chiar dacă, aparent, ținând cont și de „condiţionarea” acestei returnări prin momentul ales de Merkel, în speţă realegerea drept cancelar al Germaniei, așa ar părea.
Pe de altă parte, cum Angela Merkel nu este nici un personaj lipsit de verticalitate, aidoma celor de la București, care îşi infirmă de pe o zi pe alta propriile decizii, ieșirea ei la rampă poate dovedi că Europa chiar este în faţa unor mari schimbări. Şi cum altfel când, deşi cu un în urmă cancelarul german pleda pentru o atitudine mai centralizată a Bruxellesului, astăzi, Merkel subliniază că „nu e nevoie să facem totul la Bruxelles”, dezlegând practic statele-membre de centralizarea UE. Iar din această perspectivă, a intenției de descentralizare a deciziilor, fie și în parte, trebuie să analizăm şi lipsa de reacţie a Uniunii Europene, cu o atitudine „pro” sau „contra”, faţă de provocarea aruncată de Traian Băsescu prin declararea României drept „leadership” al unei acțiuni europene de sancționare a derapajelor Ungariei.
Ne aflăm, așadar, în fața unei radicale schimbări de optică a Angelei Merkel. Cea care, cu numai un an în urmă, promova Pactul fiscal şi Uniunea politică drept repere ale coeziunii UE, cerând mai mult control şi mai multă delegare de competenţe politice acordate către Bruxelles, pentru ca astăzi să sugereze statelor să-şi ia înapoi acele „competenţe”. O „returnare a puterii” care poate semnifica inclusiv delegiferarea Pactului fiscal (pe care România s-a grăbit, prin mâna lui Traian Băsescu, să-l semneze) dar şi restricționarea fondurilor de salvare. O returnare a puterii care ar putea fi urmată atât de „liberalizarea” deciziilor financiar-fiscale ale statelor membre cât și de asumarea unor noi structuri de securitate naţională, securitate pe care UE nu o mai poate garanta ca un tot unitar. Cel puţin nu pentru toate statele membre!
Ce va însemna pentru noi această returnare a puterii (pentru că nu putem vorbi de „competenţe”, cel puţin nu în cazul actualei puteri!)? Va fi ea oare însoţită, în afară de inevitabila retezare a fondurilor europene, şi de returnarea cheltuielilor pe care le-am făcut inclusiv pentru experimentele lui Merkel (precum Pactul fiscal)? Vom fi capabili să cerem realizarea unui „Audit de ţară”? Măcar pentru banii împrumutaţi de la instituţiile financiare sub sceptrul Comisiei Europene? Și, nu în cele din urmă, ne va returna Bruxellesul contravaloarea daunelor morale produse de „rătăcirile” Angelei Merkel prin experimentele financiar-fiscale aplicate României în diverse sectoare? Probabil, nu!
Lasă un răspuns