Moş Şotică este paznic şi grăjdar peste hergheliile de cai. În nopţile de vară scoate caii pe lună şi-i duce la păscut. Noi suntem nişte copleşi şi avem misiunea să strângem balegă de cal pentru ca mamele noastre să înnoiască pereţii cu humă. Nu ne-am da prinşi nici cu arcanul ca să stăm la coada cailor pentru sărăcia aceasta de găluşte verzi, dar ne iscodeşte parcă ghiavolul şi ne mână din urmă, că seară de seară scoatem sacii de prin şoproane şi o luăm prin coclauri pe urmele mârţoagelor secătuite de vlagă la muncile colhoznice de peste zi. Acolo ne aşteaptă Şotică Basarabeanu cu oiştea căruţei prinsă într-o crăcană de stejar ca să nu i-o huştim la vale. Îşi coseşte el câteva brazde de iarbă, îşi aşterne deasupra un cojoc miţos din care îşi alungă puricii cu pelin şi când i se urâţeşte de moarte ne cheamă pe noi să stăm la loitrare ca să-i ascultăm povestea lui de soldat la doi împăraţi, că a slujit la români şi la sovietici.
Dar despre Antonescu ne povesteşte numai când e lipsă Armand Plugariu, băiatul preşedintelui de soviet sătesc. Poveştile lui sunt lungi şi interminabile, că ne-ar ajunge pentru o viaţă. Dar nopţile de vară sunt scurte cât o ardere de ţigară, cât un scuipat de om hodorogit şi nici bagi de seamă când adormim, iar moşul îşi varsă peste noi povestea unui război din care s-a întors teafăr. Cineva îi trage la aghioase şi atunci moşul îl împunge cu codirişca cea de puhă. Micul ins se întoarce înfocat pe altă parte, iar Şotică îşi ia altă poveste de la capăt…
…Şi eram eu pe un mal de apă. Curgeau izvoare la stânga şi la dreapta. Mie mi-au dat un scafandru ca să văd de nu ne pândeşte vreun submarin. Eram la infanterie, dar nu ne scăpau de sub supraveghere nici mările, nici oceanele. Eu eram mai mult un poftangiu de zeamă de peşte. Mai ales de păstrăvi domneşti. Asta ajunsese şi la urechile Mareşalului Ion Antonescu. Amu am şi uitat pe malul cărei mări eram, dar ţin bine minte ziua când am prins cam o tonă de submarine încărcate cu vreun milion de plătici. Plătica pentru mine, măi copii, îi ca iarba cea de leac. Mai ales cum ţi-oi prăji-o în untdelemn de măsline şi ţi-oi tăvăli-o prin mujdei şi chiperi din cei iuţi, măcinaţi în sare şi dreşi cu o lingură de oţet…
De toate aveam. Usturoiul l-am scos de sub o stâncă, ardeii îi purtam mereu în raniţă, iar sare în mare era de ajuns şi de rămas. Nu aveam un fleac de oţet. Atunci căpitanul Iepure din Regimentul Şapte Vânători de munte, cum a adulmecat a mâncare de peşte, mă cheamă şi-mi ordonă:
— Sergent Basarabeanu, du-te în grajd pe uscat (c-am uitat să vă spun –avea grajd şi pe mare), du-te, zice, şi adu-mi calul cel negru, dar mai bine pe cel şarg. Cum să-l înţeleg dacă era prost ca noaptea în cavalerie. Bre, să fii căpitan şi să nu deosebeşti tărcatul de ţintat şi breazul de murg, dă-o naibii de treabă, că eu, un simplu gradat, cunoşteam ce fel de mânz se zbate în iapă.
Şi ca să-i fac pe plac, am scos toată herghelia şi o mân pe ape înspre ţărm. Dar caii ăştia ţinuţi toată vremea pe apa mării nu puteau înota. Îi văd rând pe rând cum se duc la fundul mării. Avea noroc numai cel de sub mine, că eu îl ţineam vânjos cu picioarele şi mă sprijineam de nisipul din afund cu patul carabinei. Veneau peştii buluc să-mi mănânce caii înecaţi şi mai să mă zătrească şi pe mine. Eu, tânăr, tânăr, dar nebun nu eram. Am slobozit baioneta din teacă şi peştii se zbăteau ca pe uscat, urlând ca rechinii. Aşa mugete n-am auzit nici la abator… Să-şi pună ei mintea când aveam sub mine un cal năzdrăvan? Între timp, cât luptam eu cu peştii de care mai apoi am aflat că se cheamă rechini, nici n-am observat cum calul meu a luat-o razna în direcţia opusă, spre malul inamicului. Treceam noi printr-o zonă minată. Am făcut prăpăd în submarinele lor, care pocneau ca harbujii aruncaţi de pe muchia dealului. Pe mine nu m-a atins nici un strop de apă. Atunci calul unde îmi zice:
—Şotică, căpitanul Iepure ne aşteaptă cu oţet. Iar oţet de unde să dobândeşti pe timp de război? Să mergem la Statul Major al Mareşalului Antonescu. Îi răspund:
— Năzdrăvane, nu te fă nebun! Antonescu a plecat azi dimineaţă la Petru de la Maglavit să se sfătuiască în privinţa noastră, să-l întrebe dacă ostaşului român îi prieşte plătica în oţet de vin. Şi, Doamne fereşte, de cumva Făcătorul de minuni de la Maglavit e de altă părere, apoi nu pârlim noi capra cu oţetul nostru? Mai bine să mergem la Majestatea Sa Regele Mihai.
Calul prost, dar şi cu draci. Nu vrea să meargă la Rege nici în ruptul capului. Cică Regele n-ar fi acasă, ci tocmai la dracu în praznic, la Crasna, pe malul Siretului, la o vânătoare de capre. Ţara e în război, bre, iar regele vânează capre! Nu gândesc mult şi las calul în plata Domnului. Găsesc un submarin părăsit, rămas neatins ca prin minune, şi o iau în susul apei până ajung în albia Nistrului. De pe Nistru o iau pe Siret la vale până dau de o dâră de apă care se cheamă Sireţelul. Submarinul meu se vedea ca în palmă. Măcina pietroaiele şi se mişca spre cele creste de Carpaţi, numite Muncel, Veju, Runcu, Crucile, Coasta Înaltă, Prislogul, Corhana, Cicirelele. Dincolo, la patru kilometri era de-amu Putna, unde îi înmormântat Ştefan cel Mare şi Sfânt. Sus, într-o pajişte, se auzeau hăitaşii cum îşi asmuţă ogarii. Îl zăresc pe Rege cum îmi face din mână să mă opresc. Îmi zic:
— Dacă nu vine Şotică la Rege, vine Regele la Şotică. Aşa s-a şi întâmplat.
Regele Mihai era un bărbat înalt, n-aş zice că strălucea de frumos, dar hainele albe îl făceau mai luminos. Mi-a întins primul mâna şi m-a întrebat ce dor m-a adus prin Bucovina. Îi spun toată tărăşenia cu plătică şi oţet. Regele mă îmbărbătează şi bucuros că îmi bat capul ca soldaţii români să mănânce bine şi să nu se strice la burtă. Şi pe loc ordonă vânătorilor săi să coboare dintr-o cramă vreo zece butii de oţet, preparat din vin de Odobeşti. Până aceştia îmi vor încărca submarinul, sunt poftit să stau la masa regală. Să vă spun curat, măi copii, cam flămânzisem. Dinspre masa de stejar veneau nişte aburi distrugători. Ce vreţi, numai rărunchi şi măruntaie de căprioară şi pulpane de cocoşi de munte! Iar eu nu mă ating de nimic. Văd că Regele se întristează rău şi nu gustă nici măcar nafură în gură. Îi face semn unuia din dregători să mă ispitească. Ăsta mă întreabă la ureche: — Majestatea sa se interesează de ce nu ospătaţi cu preacinstiţii meseni? Îi spun că mi s-o pus o piatră pe inimă şi nu o pot urni până nu mi se aduce varză de moare din Basarabia. Dregătorul şuşoteşte ceva cu Regele şi vine de mă ia la rost: “Majestatea Sa pare a fi nedumerit, pentru că din câte cunoaşte limba română, moarea e de varză, şi nicidecum varza de moare. Şi apoi ar trebui să cunoşti că Basarabia e ocupată de ruşi”.
— Spune-i Regelui, zic eu, că numai în Basarabia este astfel de mâncare şi de mai zăboveşte pe aici pot să i-o aduc preţ de o zi.
Urmăresc schimbarea la faţă a Regelui. E supărat foc. Îi dispus să mă trimită la mama dracului, dar înţelege şi dânsul că unui rege nu i-ar sta bine să se uite cu ochii pe dos la un supus de al său care e gata să se facă luntre şi punte pentru sănătatea şi izbânda ostaşilor români. La un moment se mai înmoaie şi ordonanţa lui îmi aduce plocon o limuzină regală. E un OPPEL-Capitan, producţia anului ’39, cea mai bună maşină din Europa. Regele vrea să-mi dea şi şoferul său personal, dar îi lămuresc că dacă am ajuns eu cu un submarin până la poalele Carpaţilor, apoi o scot eu cumva la capăt cu o rablă de OPPEL. Regelui mai să-i crape obrazul de ruşine că-i hulesc maşina. Dar tace. I s-o fi închis şi lui ramazanul de atâta friptură şi o fi nespus de curios să afle ce mâncare de peşte mai este şi varza asta de moare. Îşi duce mâna la chipiu şi mă petrece cu tot onorul ca pe un general. Îl onorez şi eu, ca să nu creadă că basarabenii sunt nişte bădărani neciopliţi şi într-o clipită sar în maşină, apăs pe accelerator şi dusu-m-am. Cum trec de Storojineţ, mă îmbrac în civil, ca să nu mai am de furcă cu patrulele nemţeşti şi cele ruseşti. Aveam în buzunar paşaport de ambasador plenipotenţiar şi puteam circula şi pe cîmpul de luptă, dar tot mai bine e să te fereşti, că nici nu ştii peste ce prost dai. Poate că vreunul e analfabet şi în loc să-ţi citească paşaportul, mai repede te zătreşte. Dar eu am cale lungă până în Basarabia, că numai la noi în sat se face varză de moare.
— Vreau varză de moare, se mocoşeşte în fundul căruţei Ghiţă, pâclişitul Bandurelei lui Dominte.
— Stai, bre, să ne spună povestea până la capăt, se revoltă gugumanul lui Perpeleac Trăsnitul.
Moş Şotică Basarabeanu parcă nici nu ne aude. Îşi spune povestea mai departe. … La o cotitură spre Mămăliga sau Boian, nu mai ţin minte, că-s ani de atunci, îmi sare o roată şi o ia hăis spre ripării. Era beznă, că puteai să te chiorăşti cu degetele în ochi. Nu eram un fricos, că am mai mers noaptea şi la fete şi în alte părţi despre care vouă vi-i prea devreme să ştiţi. Amu mă gândeam: să stau ca stana de piatră în mijlocul drumului sau s-o apuc câmpii, că până în Basarabia nu cred să fi fost mai mult de vreo trei sute de kilometri. Ce-s trei sute de kilometri pentru un tânăr ostaş cu instrucţiune aleasă în armata română de elită? Dar, Basarabia mă-sii de viaţă, eram aşteptat de Regele tuturor românilor, şi nu-i un văcar oarecare să te aştepte până ţi se va scula ţie să-i aduci vaca la cireadă. Majestatea Sa aştepta varza de moare şi eu mort-copt trebuia să i-o aduc. De nu i-o aduceam, pilaf mă făcea. Aveam o presimţire că în cer, pe pământ, pe sub ape e numai suflare de spioni de-ai Regelui. Suveranul cu ale lui, dar eram şi eu minţioşel. Cât am mers, tot drumul n-am scăpat o vorbuliţă, că erau şi pe atunci aparate, vrăjmaş ce mai scriau tot. Dar în gândul omului nu se băgau.
Şi iacă, cum stăteam la margine de drum necăjit că mi-a sărit roata, ca din senin mi se arată o dihanie strălucitoare şi mă tot ademenea să intru într-o căscătură de bortă, cum ar fi cea de la Lutiţa din Dealul Crucii. Ştiţi voi malul cela care a căzut peste Agachi Sfoară şi l-a zdrumicat că nu-i om nici în ziua de azi. Eu mă feresc de namila ceea, mă pun în genunchi, bat mătănii. În zadar. Nu dispare, iar boştura se tot lărgeşte. Şi totodată mă gândesc, dar de cine mă feresc eu, că dacă-s nişte prieteni de ai mei de la contraspionaj şi mă caută să le fiu de folos? Fie ce-o fi! Ori îmi bag capul în laţ, ori scap viu şi nevătămat. Mă las mânat ca de o boare de vânt. Trec pragul ca printr-o tindă ţărănească şi nimeresc într-o casă mare cu păretare şi covoare, cu cimbru şi busuioc. Pe coardă gutui, struguri de raindor. În mijlocul odăii era un pat de stejar cu doi lei străjeri şi cu saltele din care nu mai văzusem. Pe acel pat dormea o femeiuşcă mai frumoasă ca a lui Artimon Nantu.
N-am ce face şi strig o dată: “Hau!” Muierea nici gând să se trezească. Îmi zic, stai măi Şotică, aici îi o capcană. Te înşfacă de gât, te înfăşoară în pletele sale şi îţi suge sângele ca o lipitoare. Îmi povestea maică-mea că pe un frate de al ei l-au prins strigoaicele şi i-au supt tot sângele până la măduva oaselor, de-a rămas ca un schelet, dar tot sufla şi cerea lapte din gură de şerpoaică să-i rătuiască durerile. Apoi nu s-o dus bunică-mea şi-o pândit un şarpe când sugea la o vacă şi l-o gâtuit. I-o scos stropul de lapte pe gâtlej şi nici n-o guiţat bine porcul de sugător! Dar din picătura ceea de lapte, amestecată cu venin, lui unchiul meu i s-o tras sănătatea şi o să treacă poate peste sută, că nu-i habotnic ca mine să pască caii colhozului şi să-şi pună sănătatea în pericol. Da, măi, măcar mă mângâi cu voi şi vă spun şi eu amarul vieţii.
— Măi frumosule, al lui Cheltuitoru, aminteşte-mi, bre, unde m-am oprit, că m-am zăuşit. Până îmi mai vine mintea cineva din voi va trebui să încerce piedicile la cai şi să-i mai întoarcă din lucernă, mi se pare că s-a despiedicat mârţoaga ceea a lui taică-tău (şi arată spre mine), că alt cal n-o mai avut de unde lua ca să-l dea de pomană în colhoz. Să fi spus, că i-l dădeam pe cel năzdrăvan. Totuna l-am lăsat de izbelişte pe mare. O fi păscând peşte. Că jăratec de unde să ia, prăpăditul! De se ţinea de urma mea ar fi avut azi ce paşte şi voi aţi fi strâns balegă de cal năzdrăvan şi aţi fi avut pereţii muruiţi cu aur, împieliţaţilor! Şi unde ziceaţi că m-am împiedicat?
— Ca ţiganul la mal, face al lui Cheltuitoru. Ziceai că era o femeie frumoasă şi mata ai nechezat “Mu-mu”.
— Chelbosule, nu mă lua în trăsură, că nici vaca nu nechează şi nici calul nu rage. Era o femeie oleacă mai frumoasă ca maică-ta şi de-o mie de ori mai deşteaptă ca tine, că nu avea să deschidă ochii la toţi mârlanii.
— Mata parcă erai de la contraspionaj şi neam cu Regele Mihai… Moş Şotică se supără şi deodată i se face somn.
— Iaca se duce luna după nori şi acuşi se zoreşte de ziuă, dar voi n-aţi strâns nici o găluşcă. Paşliţi-o la coada cailor, că de vă duceţi cu sacii goi acasă tot pe mine o să mă beştelească.
Povestea rămâne pentru a doua seară. Noi ne punem tăbultocii de balegă pe screua cailor şi plecăm spre casă. Moş Şotică ne escortează din urmă dintr-o căruţă plină cu iarbă verde până la loitrare. Acasă ne aşteaptă vitele să le scoatem la păscut.
Lasă un răspuns