Între comic și tragic – actorul

Dionisie VitcuPrin anii liceului participam la un joc de fantezie, un fel de cinci măsuri după Cuvier: descoperirea, reconstrucția  persoanei reale sau a celei imitate de vocea de după tabla neagră /liceu, cimitir al tinereților mele. Între vocile mari, una deosebită, reală,  cea a lui George Băicoianu, Gelucu, un Giuliano Gigli sau Joseph Schmidt, a cărui carieră de scenă a fost ratată din motive de destin, și, gândind acum ce voci recognoscibile posibil ar putea fi după tabla memoriei, așez fără sfială între vocile mari prin timbrul personal, prin identitatea obligatoriu recognoscibilă (George Vraca, Ion Manolescu, Grigore Vasiliu Birlic, Alexandru Giugaru ș.a.) una specială pentru acest spațiu moldav și nu numai, vocea comedianului tragic, Dionisie Vitcu – o voce neexplorată și ne-exploatată pe cât se merita în teatru și în film. Aproape zece cărți publicate, 17 filme, nenumărate încumetriri de duh prin țarna comunităților. O persoană la care centrul orașului gravitează după propria sa mișcare dintr-o simpatie clarificată de public. Prima întâlnire cu actorul Dionisie Vitcu am avut-o, ca radiofonist, într-o emisiune cu public la Târgu Neamț.

Un actor nu-și poate aparține fiind al Cetății, al lumii. V-ați asumat obligația truverului, a actorului ambulant din trupele commediei dell arte pentru a-l mărturisi pe Creangă  comunităților în așteptare, iubitori de cuvânt de la vârsta pantalonilor scurți până la oamenii prăbușiți aproape sub malurile vârstei. De ce ați făcut toate astea?

– Să lăsăm întâi loc stropului de lacrimă cuvenit amintirii celor cu care am pornit începutul de drum, mare parte din ei trecuți Dincolo. Venisem de la Piatra Neamț, loc în care era o oază de lumină teatrală care a înflorit datorită unor oameni importanți. Întâi și întâi era acolo un mare animator, Ion Coman apoi Gabriel Negri, un mare om de cultură, un balerin excepțional care a ajuns apoi să predea la București. Oamenii aceștia ne-au îmbolnăvit profund de teatru, de cultura națională. Iar când mă întâlnesc cu necunoscuți care, știindu-mă de unde mă știu, îmi propun să vorbim de Creangă, de Sadoveanu ca și cum am vorbi despre niște neamuri, mă simt peste poate de fericit. Or toate acestea s-au întocmit la Piatra Neamț, loc de care mă simt legat ca un fiu al acelor locuri (deși locul nașterii și al copilăriei sunt la  Ibăneștii Dorohoiului, deși studiile de teatru le-am făcut la București din îndemnul profesoarei mele de română, Maria Zaiț care mi-a zis:Măi băiete, tu trebuie să faci artă dramatică. Și nu prea știam ce-i aia ”dramatică”).

La Institutul de teatru am reușit cu o singură poezie, adeverind ceea ce prietenul Petrică Ciubotaru considera imposibil cum imposibilă și intrarea la Institut a lui Ștefan Iordache cu o singură poezie. Or, dacă fenomenul se repetă, înseamnă că ceva se întâmplă prin zona asta, a așa-zisului noroc. Și despre care noroc se poate vorbi când, chiar în inconștiența momentului (peste 1600 de candidați la 50 de locuri) nu eram venit chiar de ici de colo fiindcă știam multe, foarte multe poezii, texte…  Dar vezi că ălea erau poezii de citit, nu de concurs. Că vezi și acum tinere care pregătesc pentru concurs poezii bărbătești, eroice dar care, pentru ele, în condițiile astea ”nu dau bine”. Știam Împărat și proletar, Luceafărul, Rugăciunea unui dac, nenumărate poezii de dragoste. Nu se potriveau personajului eu care eram un artist comic, de comic involuntar, un personaj care, ca persoană, reprezenta umorul fără să se sprijine neapărat într-un text. Sigur că așa crede și cuțitul dinaintea tocilei. Or din capătul aceala și din timpul de acum trebuie să mă sprijin obligatoriu în oamenii, în profesioniștii care mi-au desțelenit drumul: Iani Cojar, Radu Penciulescu sau Bebe Giurchescu, Cornel Todea… Și dacă stau bine să mă gândesc, toți aceștia erau cam din generația noastră, cu patru-cinci ani peste umăr. Dar știau să cultive dragostea de teatru, de studiu, de a fi curioși. Că de la curiozitate mi s-a tras și intrarea în politică, după ′89. Că m-au întrebat mulți ce căutam acolo, ratând cariera artistică. Pentru ce? Păi eram politician din curiozitate, din boala asta profesională a actorului. În amalgamul acela de oameni, de categorii diverse (care au suferit sau care nu au suferit, care au spus că au suferit fără să fi suferit, care una și alta, ceva de te durea capul) mi se părea mie, actorului, că toți, dar absolut toți aveau dreptate. Erau deranjant de multe dreptăți.  Ei bine, nu m-am adaptat Parlamentului și am ieșit din politică deși, vorba lui Nea Iancu, erau oarece avantaje acolo. Și cred că aceeași curiozitate excesivă m-a făcut să scriu. Erau infinit mai multe observații, idei, întâmplări în jurul meu decât puteau absorbi personajele dintr-o distribuție sigilată de autorul dramatic. Cred că este o activitate complementară, adăugitoare actoriei, reducției mijloacelor de care dispune profesionistul prin cuvânt, prin glas, gestică și, desigur, prin textul rolului ca atare.

– În nechibzuitele mele meditații m-am atins și de minunatul om și mare artist Dorel Vișan. Și mă gândeam la multele sisteme de metrologie din teatru, din cinematografie mai ales. Și priveam un Ion Creangă interpretat de Dorel Vișan, repet, mare actor, dar în urechi aveam, subiectivă dorință, vocea lui Dionisie Vitcu.

– Cu Mircea Radu Iacoban, fostul meu director de la Teatrul Național din Iași, scenarist pentru filmul lui Creangă regizat de Nicolae Mărgineanu, am avut o relație prietenească. De altfel, trebuie să vă spun, că el a iubit profund teatrul și copiii acestuia, actorii. Știa să încurajeze, să entuziasmeze și se mândrea cu trupa lui, cea mai bună, cum susținea la concursuri, festivaluri, în interviuri. El ne iubea așa, ca părintele care  sărută copiii noaptea, prin somn, fără ca ei să știe. Și Iacoban mi-a spus să merg să fac probe pentru Creangă. Eu l-am crezut și nu l-am crezut. Dar mi-a fost frică. Este foarte greu să interpretezi un personaj cu încărcătură istorică, ba chiar un pericol. Sigur, actorul nu trebuie să se autocenzureze ci să aibă un dram de inconștiență, de nebunie. Am fost convins întotdeauna că eu pot să-l interpretez pe Nică a lui Ștefan al Petrei. Apoi știam mai multe despre el, despre locuri, întâmplări decât generația mea de actori. Dar Creangă era un bărbat înalt, cu ochi verzi-albaștri poate mai frumoși decât ai lui Sadoveanu. Și uite cum zic asta fără să-l fi văzut pe Sadoveanu decât prin literatură. Și ce frumos îi spunea mama lui Nică (frumos spunea și Sadoveanu): ” Ieși copile cu părul bălan de râde la soare, doar s-o-ndrepta vremea”. Era de un haz nemaipomenit. Am cunoscut la Humulești și Târgu Neamț oameni asemănători genetic, dacă vreți, tipologic lui Creangă. Și mi-a fost frică. Iacoban a insistat să fiu în distribuție și am făcut un călugăr de care mă mândresc. Și întâlnesc oameni care au văzut prestația marelui actor Dorel Vișan fără a trece cu vederea, dimpotrivă, persoana călugărului bâlbâit care eram eu în film. Sigur că mi-am dorit și îmi doresc dar mi-a fost și îmi este frică ca cineva să mă distribuie, ca obligație, în Creangă. Să știți că și marele actor Ștefan Ciubotărașu care a plecat de aici, de la Teatrul Național din Iași și care a murit cu dorul Iașului, a  scenei de aici, a făcut un Creangă deosebit în filmul Amintiri din copilărie. A fost un anumit Ion Creangă. Minunat, desigur. Faptul că Ion Creangă este un personaj omniprezent prin cărțile sale, prin cele de școală, prin înțelegerile diverse și multiple ale oamenilor, prin experiențele lor de viață, toate acestea instituie în actorul care vrea să-l interpreteze un sentiment aparte, pericolul. În momentul în care îți autocenzurezi o dorință, o șansă, ceva trece dincolo de posibil, de materializare. Spunea minunata artistă Sanda Manu, cea care a regizat o serie de spectacole la Iași, despre o întâmplare de la Varșovia sau Cracovia, nu importă unde, în Polonia sigur, despre un colocviu de teatru de acolo. Iar unul dintre marii regizori polonezi i-a cerut la un moment dat să se dea peste cap (trebuie să exemplifice ceva). Și doamna Manu a refuzat ideea de a fi văzută cu fustele rostogolite în public. Și mi-a spus: Știi, mi-a părut rău, enorm de rău că n-am făcut asta. Mă externalizasem meseriei. Uite, astfel de cuvinte, de întâmplări sunt definitorii pentru ascensiunea unui actor. Nu ai voie să nu încerci ceva, indiferent de final dar neindiferent dacă acel ceva poate să însemne ceva important pentru arta spectacolului. Și să-ți mai spun ceva: întotdeauna mi-a fost frică să cer un rol. Iar rolurile frumoase pentru mine au venit de la sine deși mereu mi-am dorit să fac și altceva.

– Ați avut un Hamlet. Acela jucat de Dionisie Vitcu în ”Însemnările unui nebun”. Un anume Hamlet.

– Da. Nu pot să scăp de rolul ăsta din cauza spectatorilor. L-am și jucat mult, aproape optsprezece ani.

– Un gen de refulare, capătul celălalt, tragic. Ce voiați să vă demonstrați? Fiindcă acolo, în rol, nici nu mai contează spectatorii, lumea înconjurătoare. Erați, aparțineați altui context, subiectivat. Un catharsis asumat, necesar. Nici nu mai contează cine și cum a scris textul. Ți-l asumi comunicându-te.

– L-am amintit pe marele actor, colegul meu de generație Ștefan Iordache. Venit la Iași m-a rugat să-l însoțesc la Eternitatea, să vadă mormântul lui Ion Creangă. Am ajuns acolo împreună cu Petrică Ciubotaru. Am pus o floare, am aprins o lumânare și am revenit în buricul târgului, la Bolta Rece. Și mă-ntreabă dacă vreau să joc Hamlet. Și-i răspund afirmativ la care el spune ”nu, tu nu poți să joci Hamlet”. Pe moment m-am întristat, mai ales că sentința aparținea celui care jucase rolul cu mare succes la Teatrul Notara. Ei bine, pentru mine, Hamletul meu a fost Poprișcin. Însemnările unui nebun a fost o bucurie, o nebunie, o dorință. L-am văzut pe marele, pe nefericitul (din punctul meu de vedere) artist, Dumitru Furdui.  Nu am vorbit niciodată cu el. Dar ne-am cunoscut altfel. I-a scris de la Paris, pe o vedere, bunului meu prieten Teofil Vâlcu: ”Ce face Vitcu? Mai joacă Însemnările unui nebun?” Eu l-am văzut jucându-l. L-am văzut și într-un recital Whitman. Era atât de tânăr și de copilăros încât mă apucase un fel de gelozie. Cum poate un copil, omul ăsta în veșnică, superbă copilărie, să aibă intensitatea, adâncimea, relieful acesta? Nu s-a despărțit de aura copilăriei toată viața, de la nașterea sa în Basarabia, de la copilăria din Oltenia, învecinat Băileștilor lui Amza Pelea, și până la dispariție. Și văzându-l jucând Însemnările am simțit nevoia să joc și eu. Și am început cu emoții, cu sincope, cu nemulțumiri. La primele cincisprezece spectacole sala era supra-arhiplină și în finalul piesei, când cineva îmi turna apă pe cap și uite, ziceam, acelea sunt izbele din satul părintesc, aceea e mama care se zărește… Atunci chiar o vedeam pe mama. Salvează-și fiul nenorocit,  măicuță. Varsă o lacrimă pe căpșorul lui bolnav. Și aveam o imensă bucurie în tristețea spuselor. Iar când mă ridicam de acolo, sala, pentru o clipă, împietrea în liniștea răzbunată de ridicarea de pe scaune, de confirmarea lacrimilor care încă se amestecau cu apa care îmi curgea din păr, lacrimele ploii, ale lui Dumnezeu. Acesta a fost Hamletul meu. Nu l-am mai jucat, repet, dintr-o prostie. M-am încăpățânat să mă supăr pe lume, pe o anume lume. Și n-am mai vrut să-l mai joc. Nu-l joci o lună, două, o jumătate de an, te obișnuiești cu nejucatul spectacolului, așa. Dar textul, Poprișcin, nu s-au rupt de mine nici acum.

– Sunt în răscrucea vieții profesionale a unui actor multe, nenumărate cărări, drumuri abia atinse, altele refuzate, altele nevăzute în momentul cuvenit de către actor dar clarificate altora. Și am imaginea unui muzeu cu nenumărate camere, spații care, nu știu din a cărui voință (actorul, întâmplarea, lipsa celui de al doilea) sunt refuzate marelui public. Și trebuie să vorbesc de o altă răzbunarea. Cea poetică. Iar în poemele lui Dionisie Vitcu găsesc o încărcătură semantică copleșitoare, o lejeritate de mișcare pe înțelesul tuturor a unor cuvinte demult ieșite din comunicare dar încă vii, regionalisme de opincă sau de noblețe uluitoare. Iar pe studiul acestor  cuvinte ( și nu numai)  există șansa unor viitoare teze de doctorat.

– În patrimoniul limbii române se găsesc, în anumite zone, cuvinte care încep să fie uitate. În vorbirea mamei lui Creangă eu am găsit cuvinte pe care le știam de acasă, de la mama mea. Or de la Humuleștii de pe Ozana la Ibăneștii de la poalele Codrilor Herței este o distanță. Cum se-ntâmplă că acele cuvinte care sunt la Humulești sunt și în zona Ibăneștilor, a Cristineștilor, a Suharăului, a Dumbrăviței, a Pomârlei (unde Eminescu a venit la prietenul Samson Bodnărescu)? Sunt cuvinte de o frumusețe rară. Am fost în Basarabia și, împreună cu Boris Bechet și Petrică Hadârcă,  am ajuns în niște sate cu pecete lingvistică bine conservată. Iar aceia, oamenii satelor,  vorbeau cum se vorbește la Târgu Neamț și la Boroaia, la Fălticeni și la Ibănești. Se aflau între noi cuvinte cu o sonoritate și conținut de o valoare aparte dar tot mai puțin și mai rar mișcate de ceilalți în cerul gurii. Și ar fi păcat să le pierdem. La Institutul de lingvistică al filialei ieșene a Academiei am un minunat prieten, Remus Zăstroiu. Și i-am povestit, între altele, de îndemnul mamei: Măi băiete, du-te și «colotește» găinile celea de pe straturi! Și fiind cu Remus în piață l-am întrebat despre sensul cuvântului ”a coloti”. Și cât acesta se gândea o femeie de acolo, auzindu-ne, a venit în replică: Ce mare poveste cuvântul ăsta? Păi înseamnă: gonește, alungă, trimite.

Vezi sunt multe, multe și frumoase cuvinte pe care eu, actorul-poet, le folosesc și în gândul că alții, poeți sau scriitori, le vor folosi, le vor face să reziste.  Englezismele, cele care intră prin tehnică în limba,j nu trebuie să asfexieze fondul lexical de aur. Iar dacă limba este un organism viu care se transformă, da, fie, să se transforme dar să și rămână ceea ce ne reprezintă, ne identifică. Și mă bucur coane Aurică și dragă domnule Aurel Brumă că mi-ați citit poezia.

– Iar în poezia lui Dionisie Vitcu am găsit un vicleșug. Sunt poezii în care cuvântul devine un personaj comic, burlesc sau tragic. In majoritate însă actorul-scriitor este atras de comicitatea unor cuvinte mai puțin circulate, utilizate. Iar aceste cuvinte devin personaje asupra cărăra s-ar binemerita o analiză specială.

– Se scrie multă, foarte multă poezie. Se publică și se editează enorm. Eu îmi asum o cale proprie a scrisului. Atingerea resorturilor, a complexității în simplitatea comunicării fără jocuri suplimentare, fără trucaje. Și sufăr pentru că divinul George Călănescu a trecut oarecum ușor peste actorii-poeți. Și sufăr pentru că, întâlnindu-l pe Tudor Arghezi (era cu coana Paraschiva lângă el) nu am încercat să-i sărut mâna. Asta se întâmpla într-o sală de teatru de pe Lipscani unde se juca premiera la Trenul blindat. Am suferit că nu am îndrăznit acel gest, mai ales că undeva există o fotografie cu Tudor Arghezi, doamna Paraschiva și Nicolae Labiș alături. În viața mea artistică am întâlnit oameni importanți între care și Grigore Vasiliu Birlic. Domnul profesor Liviu Leonte, în prefața la cartea mea despre Gheorghe Ciprian, mă alătura marelui Birlic. Onorantă alăturare. Am jucat cu Birlic. Am avut bucuria de a juca, de a fi apreciat și, într-un fel, iubit de acesta. Am o fotografie pe care o port în geanta mea ca pe un fel de certificat de artist. Scria Grigore Vasiliu Birlic: ”De la un artist altui artist în amintire”. Pe aceeași cărare de aur, am jucat în regia doamnei Marieta Sadova, o artistă emblematică a teatrului românesc care a fost măcinată de multă suferință. Am scris despre asta. Am jucat în Micii burghezi cu Dina Cocea. Știi? Am avut marele noroc să fiu sau să joc alături de mari personalități artistice. Dar cum nu am știut să cultiv relații, din cauza asta nu că am pierdut ceva dar nu am făcut mai multe filme. Uite, marele actor Dorel Vișan este un cozeur dublat de talentul de a cultiva relațiile. Și asta se simte în filmografia lui.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*