Când tăcerea a tăcut de iubire…

Nu simți? E zborul cel mai înalt al primilor porumbei albi, ce își vor lăsa pe așternutul nostru zborul întâi, atunci când picăturile de ceară ale singurei lumânări ce va arde în dreapta răsuflării noastre reîntregite, se vor ofta pe degetul meu sub forma unui inel de logodnă. Și zgomotul buzelor ce vor sorbi conturul sufletelor noastre prin fiecare por neatins până acum cu adevărat, se aude din cerul din care și tu, și eu ne-am desprins spre căutarea noastră… Chiar nu simți?

E tăcerea ce se urlă de atâta adevăr nerostit în forma lutului în care m-am plămădit din tine și din mine spre a ne regăsi Aici și Acum, spre a ne trăi pe noi înșine în Unul, iubindu-ne în toate cele ce sunt, spre a ne atinge fiecare posibilitate de a fi și de a nu fi, împreună… Poate trebuie să te rostesc, să te numesc, sau poate nu am conturat forma existenței mele cu cele mai înalte culori din aura Căii A Treia, de unde împreună am căzut spre a ne înălța și a compune o nouă cale a individuației.

– Da iubire, simt! De acest înger sunt, am fost şi voi fi mereu, îndrăgostit. Doar cine îţi comandă inima, respiraţia şi întreg corpul cunoaște înțelesul a toate acestea”

– Doar Tu…

– Simt! Simt, iubito, cum nici trupul nu mai poate… Strigă şi el după tine, împreună cu sufletul meu. Iar zgomotul pe care tu încă îl mai auzi, este începutul iubirii noastre ce a fost o sămânţă mai întâi, apoi o plantă firavă bătută de ploi şi de vânt. A fost cumva în câmp deschis fără nici o protecţie, fiind astfel, oarecum smulsă din rădăcini şi aruncată la voia întâmplării un timp. Chiar a căzut în deşert. Acolo rămăsese cu rădăcinile pe afară şi când a fost gata – gata să dispară, a primit un sărut divin care a repus-o pe picioare. Tu ai făcut asta! Apoi am hrănit-o amândoi, am început să o preţuim în fiecare zi mai mult şi mai mult, iubind-o neîncetat ştiind că asta trebuie să facem ,simţind că este darul nostru divin, că este Dumnezeu! Acum a înflorit şi cumva parfumul ei este atât de magic, încât striveşte bariere şi porţi şi tot ce poate fi pus între noi. Încă trebuie să crească, să devină un copac cu flori, maiestuos.

Te iubesc și îți mulţumesc pentru strigătele tale, pentru iubirea ta ce trezise iubirea noastră, pentru puterea iertării de care ai dat dovadă şi care a fost proba focului pentru această iubire. Ai crezut în ea, ai ştiut că e adevărată. Deși eu eram cel care credea că te va pierde și în această viață, tu ai salvat-o! Tu ești Dumnezeu pentru mine, sau poate partea cea mai frumoasă din Dumnezeu. Eu, nu sunt decât aripa neastâmpărată a acestui Dumnezeu şi bagheta magică.

Cuvintele nu sunt decât prunci de iubire ce zboară printre noi, atingându-ne cu micile lor sărutări. Nişte mici Cupidoni ce se scaldă jucăuşi în apele iubirii noastre. Cuvintele nu sunt ale mele, nici ale tale, ci ale lor: ale acestor prunci ce sunt fotonii Luminii Iubirii. Astfel, eu nu-ţi aduc decât ceea ce eşti tu dispusă să iei!

– Cât de mult mă iubești… Nu cred că mai poate iubi un alt suflet, ca tine. Doar eu…

– Doar Tu. Și Eu! Lumea s-a redus, iubire… S-a redus la iubirea noastră!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*