Uneori lucrurile nu trebuie să fie duse până la ultima lor consecinţă, cel puţin aceasta este concluzia la care am ajuns după mai bine de douăzeci de ani de la căderea comunismului. Bineînţeles, acest „trebuie” nu derivă dintr-o cerinţă obiectivă ce guvernează cumva destinul fiecăruia dintre noi. Nicidecum, ci mai degrabă fac referinţă la o anumită trăsătură ce ne defineşte în special pe noi românii, mai precis aşa-numitul „cult al lucrului neterminat”.
Printr-un fatal joc al destinului, fiindcă nu doresc să incriminez în vreun fel nobilele trăsături ale naţiunii de care aparţin, a finaliza un proiect echivalează cu un fel de sacrilegiu, mai precis cu o încălcare a regulilor ce guvernează spaţiul şi timpul în care ne aflăm. Nu este vorba doar despre legenda „Meşterului Manole”, care la drept vorbind mi se pare a fi mai mult decât un mit, prin intermediul căreia suntem iniţiaţi încă de pe băncile şcolii în specificul autohton al percepţiei realităţii înconjurătoare. Dar meşteri sau calfe, mari sau mici, după caz, cu toţii continuăm să dăm dreptate celor care spun că nu vom fi în stare niciodată să ducem un lucru până la bun sfârşit.
Şi chiar dacă, după un eroic, dar rar întâlnit, efort, ajungem să punem şi ultima cărămidă pe un înalt edificiu, cu stupoare vom constata că „vodă” cel schimbător, la fel de autohton ca şi noi, din invidie, nepăsare sau dispreţ, va ordona ridicarea schelelor înainte ca nefericiţii, şi aş spune nesăbuiţii, constructori să fi coborât de pe înălţimile monumentalului aşezământ. Şi astfel, mitul se repetă în diferitele perioade ale istoriei cu actori diferiţi, dar cu acelaşi nefericit deznodământ. Morala? Nu construi lucruri prea mari. Nu te lăuda că poţi mai mult. Nu te fă remarcat. Şi mai ales, nu da crezare niciodată lui „vodă”, indiferent cine este acesta. Actorii se schimbă, dar metehnele rămân aceleaşi.
Am citit de curând dintr-un anumit autor – numele îl voi oferi cu o altă ocazie fiindcă merită o dezbatere mai amplă – că în fiecare dintre noi există tendinţa de „a închide cercurile”. Mai precis, dacă vom desena un arc de cerc, vom avea imediat dorinţa de a-l continua până la unirea sa cu punctul de plecare. De fapt, mintea umană are această orientare de a finaliza cumva ceea ce a început.
De exemplu, ne-am îndrăgostit, normal de persoana nepotrivită, dar cu toate acestea vom avea înclinaţia de a persevera în respectiva relaţie, chiar dacă faptul în cauză devine nerealizabil. În ciuda absurdităţii situaţiei, dacă realitatea ne va refuza finalizarea marii noastre iubiri, atunci imaginaţia ne va da o mână de ajutor generând fantezii de tot felul şi populându-ne lumea viselor cu speranţe dintre cele mai stranii, care se pot întinde pe perioade îndelungate, ba chiar de-a lungul întregii vieţi.
Cine dintre noi nu simte un fior lăuntric la amintirea primei iubiri? Sau când treci pe străzile unde te plimbai de mână cu persoana iubită din adolescenţă, eventual din prima tinereţe, nu simţi cum freamătă interiorul tău asemenea frunzelor mişcate de un vânt ce încă mai adie cu putere? Imediat fantezia îşi ia zborul şi începi să te gândeşti ce ar fi fost dacă ai fi făcut o altă alegere sau dacă ai fi înţeles faptul că atunci ţi se oferise şansa unei adevărate iubiri. Şi aşa, cercul se închide în orizontul imaginaţiei ce nu cunoaşte limite, ci doar culori, forme şi trăiri.
Mai nou, cercul se poate închide şi „virtual”, mai precis prin Internet, unde pe una dintre popularele reţele sociale poţi reîntâlni chipuri iubite din trecut sau compensa trecerea timpului cu substitute dintre cele mai inedite. Şi în încercarea de a închide cercul cu orice chip, te trezeşti făcând cele mai absurde declaraţii sau intrând într-un joc ce te poate conduce departe de datoriile de moment ale condiţiei în care te afli. Mai precis, să uiţi de soţia, sau soţul pe care îl ai, sau de copiii pe care trebuie să îi întreţii.
De aceea, să nu uităm acest lucru: „Nu toate cercurile trebuie să fie neapărat închise”. Multe construcţii personale vor rămâne veşnic neterminate, ca turlele unor ruine ce îşi înalţă silueta către cer, dar în acelaşi timp izolate şi bântuite de fantasmele ipoteticei realităţi alternative ale lucrurilor ce ar fi putut să fie, dar nu s-au împlinit din diferite motive.
Deşi ne-am dori cu toţii o viaţă fără de sfârşit, evoluţia noastră rămâne limitată fiind determinaţi de lumini crepusculare. În zorii existenţei suntem puternic luminaţi de soarele ce străluceşte înaintea noastră cu promisiunea unei vieţi puternice, viguroase şi pline de împliniri. Sub aceste raze parcurgem cu răbdare treptele pregătirii profesionale şi ne angajăm în cele mai năstruşnice proiecte cu dorinţa de ajunge la cele mai înalte cote ale realizării interioare. O mulţime de cercuri se deschid în dreptul profesiei, iubirii şi dezvoltării personale, încât avem impresia că aşa va fi mereu.
Orbiţi de lumina tot mai puternică a soarelui zilei pe care o trăim, ajungem să sfidăm condiţia muritoare în care ne aflăm şi să forţăm la maximum limitele impuse printr-o condiţie ce ni se pare înrobitoare. Ne avântăm plini de încredere în cele mai ciudate aventuri şi gustăm din plin senzaţia pericolului pe care îl sfidăm cu profunda senzaţie a biruinţei.
Dar soarele stă doar puţină vreme la zenit, după care încet, dar sigur, se profilează crepusculul asfinţitului. La început nu sesizăm această schimbare de tonalitate, fiindcă ne simţim încă în putere, iar cercurile pe care le-am deschis ne ocupă toată mintea în încercarea de a le închide. Dar treptat, constatăm că tot mai multe proiecte rămân neterminate, că nu mai dispunem de timpul şi energia necesare pentru a le finaliza. Încet, încet ne obişnuim cu ideea de a abandona ceea ce am început, ba chiar ne facem obiceiul de a nici nu ne mai gândi la final. În această etapă, forţa mitului „Meşterului Manole” începe să fie simţită tot mai puternic, fiindcă orice piatră pusă pe edificiul la care lucrăm ne costă tot mai mult, până acolo încât ni se cere chiar ce avem mai scump: sănătatea, relaţia cu cei dragi sau ceva similar.
Stăm tot mai mult „peste program”, dar nesiguranţa se simte. Ce astăzi construim, mâine se dărâmă. Pământul pare să nu mai primească lucrarea noastră. Este mult prea împovărător pentru el ceea ce noi îi oferim şi caută să scape de ceea ce noi vrem să lăsăm pentru eternitate. Chiar şi jertfa absurdă a lucrătorului care uită de sine şi de tot ce are nu ajută la nimic, fiindcă într-o manieră clasică, dar mereu adevărată, „vodă” va ucide pe meşteri din dorinţa de a-şi însuşi ceea ce alţii au realizat. Normal, lucrătorii nu au nici un merit, ci doar „vodă” în numele căruia s-a realizat!
Iar lumina crepusculului dinspre asfinţit se micşorează tot mai mult pe măsură ce umbrele se lungesc şi realitatea devine treptat doar o simplă imaginaţie, un vis a ceea ce ar fi putut să fie, dar printr-un ciudat joc al sorţii, nu a ajuns la împlinire. Nu-i nimic, alţi actori se vor înrola pentru a relua proiectele neterminate sub nume diferite, dar de fiecare dată dureros de similare.
Cert este că în spaţiul românesc nu ai cum să te plictiseşti. O realitate contondentă te loveşte la fiecare pas prin dezordinea ce te înconjoară şi haosul pe care îl generează. Lângă un bloc de sticlă, dizgraţios prin design şi amplasament, observi relicvele betonate ale perioadei comuniste înconjurate de ruinele perioadei interbelice. Atmosfera de maidan este completată de căldura tot mai insuportabilă a unei clime modificate prin prezenţa deşertului urban. Praful se înalţă sub forma unui colb gros ca de pe uliţele unei comune fără canalizare stradală în timp ce oamenii ce umblă pe marile bulevarde sunt preponderent încălţaţi cu şlapi de proastă calitate, ca pe plajă, îmbrăcaţi fiind în pantaloni scurţi gen pijama de parcă ar fi coborât direct din patul în care au dormit peste noapte.
Într-o atmosferă de suburbie extinsă la scara întregii ţări, proiectele neterminate ale comunismului se amestecă haotic cu fanteziile edilitare post-revoluţionare într-o sinteză a absurdului trăit în fiecare zi la modul cel mai concret. Umbrele crepusculului ce precede asfinţitul le distingi proiectate pe fiecare dintre acestea. Fantezii interbelice pre şi post-carliste se amestecă cu fantasmele postbelice pre şi post-ceauşiste într-o interferenţă greu de desluşit a pre şi post-comunismului generând un şantier perpetuu al lucrurilor mereu începute, dar niciodată terminate.
Meşterul Manole nu mai este uşor de găsit, dar „vodă” continuă să domine peisajul mediatic în căutarea unor noi megalomanii pe care să le aşeze drept ţinte pentru masele de oameni aflate mereu în căutarea a ceea ce nu poate fi găsit, angajate în închiderea absurdă a cercurilor ce vor rămâne mereu deschise şi obişnuite mereu cu abandonarea timpurie a ceea ce ar fi putut să fie realizat dacă nu am fi fost bântuiţi de un mit ce ne afectează încă fiinţa la nivel individual şi colectiv.
Lasă un răspuns