Un anonim deputat liberal de Mureș sau cât de rentabilă poate fi politica în toate timpurile

A fost, indiscutabil, un sculptor de excepție, dar un politician minor, chiar anonim am putea spune. În perioada interbelică s-a bucurat de glorie şi succes material, în parte meritat, dar într-o foarte bună măsură „atras”. Datorită faptului că intrase în politică, în timpul guvernărilor liberale a reuşit să-şi adjudece cea mai mare parte a comenzilor de stat.

O reţetă binecunoscută şi azi, nu-i așa? A fost chiar deputat liberal de Mureș în legislatura 1934 – 1937, dar deși polemist înnăscut, nu s-a făcut remarcat în acest sens în Parlament. Despre Mureș și problemele sale avea o idee foarte vagă. Parlamentar, sculptor și profesor, cu (cele mai) multe comenzi încredințate de stat, drept „recunoștință” pentru activitatea sa de politician liberal – pentru că și atunci, la fel ca și acum, partidele își „recompensau” gras oamenii fideli – Oscar Han era foarte ocupat și abia putea să facă față obligațiilor pe care le avea. A fost profesor pâna în 1946, când a „ieșit în decor” pe criterii politice. Veneau atunci alte vremuri, dar Han, care avea simțul orientării în sânge, a reușit să depășească momentul fără a-și face prea mari probleme de conștiință.

Realizări deosebite

Născut în 1891 într-o familie mixtă (tatăl german și mama româncă), Han a avut o copilărie îndestulată. Debutul său ca sculptor s-a produs foarte devreme, la nici 20 de ani. În 1911, Oscar Han s-a făcut remarcat cu lucrarea „Cap de fetiță”. De aici încolo nu a mai fost decât un pas spre consacrarea definitivă. În 1917, în plin război mondial, a fost mobilizat în serviciul Marelui Stat Major, pentru a realiza opere care să imortalizeze eroismul soldaților români. Puternic influențat de sculptorul francez Antoine Bourdelle – fapt pe care de altfel, îl recunoștea și el – Han a realizat opere importante. Statuia ecvestra a lui Mihai Viteazul de la Alba Iulia, monumentul lui Mihai Eminescu, al lui Vasile Lupu, cel al lui Anghel Saligny, al lui Constantin Brâncoveanu sau busturile lui Vasile Pârvan, al lui Nicolae Tonitza, Liviu Rebreanu, cel al lui Homer sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute realizări ale sale.

Misogin sau complexat?

Profesor suplinitor la catedra de sculptură a Școlii de Arte Frumoase din București, în 1927 Oscar Han era coleg cu Dimitrie Paciurea, fostul său profesor. În anul 1933, la moartea lui Paciurea, Han a fost numit titular al catedrei de sculptură. Automobil cu șofer la scară, casă în Cotroceni și o altă casă la o moșie ce o deținea la țară, Han a fost cu siguranță un artist cu dare de mână, în condițiile în care alți artiști talentați, dar fără șansă și fără simțul politic înnăscut a lui Han, făceau foame și trăiau de azi pe mâine din expediente mărunte. Pe unii dintre ei – mai ales pe cei care simțea că poate să-i domine – Han i-a ajutat. Este cazul lui Boris Caragea, fost elev de-al său, care la un moment dat a vrut să părăsească școala din cauza lipsurilor financiare. Han l-a ajutat să-și ia examenele din doi ani într-unul singur și astfel Caragea a reușit să-și termine studiile. Un alt caz este cel al Lazăr Dubinovschi și el fost elev de-al său care avea, de asemenea, serioase probleme financiare. Han l-a internat vara în spital, pentru ca acesta să aibă casă și masă pe timpul vacanței. Era însă foarte dur cu cei mai puțin înzestrați și făcea totul pentru ca să-i determine să părăsească școala. Totodată Han, cunoscut ca un înverșunat misogin, considera că sculptura ar fi o îndeletnicire exclusiv masculină. Tinerelor aflate la studii le făcea – așa cum își mai amintea Florica Hociung, Carmen Răchițeanu și Ana Cordoneț – observații tăioase, chiar batjocoritoare pentru a le descuraja. Totuși, spre disperarea sa, ele aveau să-și continue studiile și chiar să confirme faptul că aveau valoare.

Scorțos, irascibil și pus mereu pe harță

Fire pătimașă, în raporturi nu tocmai cordiale cu numeroși oameni de artă, Han era plin de el, scorțos, irascibil, pus mereu pe harță și îi privea pe ceilalți cam de sus. S-a certat cu Theodor Pallady, cu Gheorghe Petrașcu, cu Iser și cu Zambaccian. Mereu avea câte un proces pe rolul istanțelor de judecată. Apropiat la început de revista „Gândirea”, condusă de Nechifor Crainic, Han a „trecut” mai târziu la „Curentul” lui Pamfil Șeicaru, de unde ataca permanent, în scris, instituții și persoane, fie pentru motive reale, fie de cele mai multe ori pentru motive închipuite, numai de dragul polemicii. Era, așa cum scria Petre Comarnescu, mereu combativ, ironic, corosiv, vehement, făcând apel la imagini percutante, nu o dată șocante. Spre exemplu, l-a ironizat chiar și pe Iorga, căruia i-a fãcut un portret public deloc măgulitor. Cu câțiva ani în urmă, Iorga îi pozase pentru un bust. Greșeală mare din partea istoricului, pentru că peste ani, într-o anume conjunctură politică, Han avea să-și aducă aminte despre Iorga. „Pe la ora 8, scria Han despre marele istoric, doamna Iorga îi aducea o farfurie cu mămăliguță caldă, brânză de vaci și smântână. Când începea să mănânce, lua o lingură încărcată, o arunca în gură, bucăți mici i se prindeau de mustăți, alte picături îi cădeau în barbă și uneori pe vestă, o plescăială facilă cum numai câinii de la stână puteau să rivalizeze cu el. N-am văzut în viața mea un om mâncând mai inestetic. Scria în continuu, din când în când tușea, și atunci parcă necheza un cal batrân…”

„…A trecut prin viață cu bastonul în mână….”

După câțiva ani de marginalizare – în timpul regimului comunist – a revenit iarăși în prim-planul artei plastice, făcând însă serioase compromisuri cu arta adevărată întrucât la acea vreme se impunea încet, dar sigur, curentul proletcultist. În accepțiunea zilelor noastre putem spune că fusese probabil ”reevaluat” și ”reconsiderat” de către regim. N-a mai creat însă nimic de valoare. Îmbătrânise, iar prietenii, puțini câți avusese, l-au părăsit. În ultimii săi ani de viață, Han se apropiase de scriitorul Marin Preda (și el un caracter dificil) cu care îi plăcea să stea uneori la Mogoșoaia. Preda se documenta atunci pentru romanul „Delirul”, iar bătrânul Han avea o memorie excelentă și amintiri interesante, de care Preda avea nevoie pentru a crea atmosfera din roman. Internat în decembrie 1976, la Spitalul Elias din București, Oscar Han s-a dovedit și pe patul de spital, în ultimele sale zile de viață, la fel de brutal, despotic și irascibil cum fusese de fapt toată viața. Referitor la trecerea sa în eternitate, Brăduț Covaliu își amintea, citez: „Când a avut mitingul de doliu, a trebuit să rugăm funcționarii Uniunii Artiștilor Plastici să coboare în sală. Afară de noi, cei câțiva, extrem de puțini, care am făcut o singură gardă, nu mai erau artiști în sală… Pentru că arta sa murise cu mult înainte de a muri fizic. Pentru viață? A trecut prin ea cu bastonul în mână. Generozitatea îi repugna… păcat. Avea condei, dar ce a rămas după el nu sunt decât cascade de învinuiri adresate altora… Nu învățase să iubească și să privească în jur. Nu-l interesa nimeni”.

Un destin trist, destinul unui însingurat care nu cunoscuse, nu dăruise, dar nici nu primise vreodată dragoste sinceră din partea semenilor săi, pe care el nu învățase să-i prețuiască pentru ceea ce sunt și nu pentru ceea ar fi putut să fie la modul ideal, cum ar fi vrut el. Sculptor cu vocație și liberal de ocazie, ajuns așa cum am vazut chiar deputat de Mureș, Han a fost un om plin de contradicții care a sfârșit trist și singur, așa cum fusese, de fapt, toată viața.