Reunificarea României cu Republica Moldova

Cu prilejul recentei vizite pe care a efectuat-o, din iniţiativa sa, în regim „cvasi” privat la Chişinău, Traian Băsescu a relansat ideea de reunificare prin „soluţia A.I.Cuza” a României cu Republica Moldova. În acest sens a perceput-o şi primarul Chişinăului, Dorin Chirtoacă, acesta evocând-o în cadrul unei emisiuni de televiziune, la un post privat, din România. Ca patrioţi, evenimentul ar trebui să ne bucure sau măcar să ne dea o oarecare satisfacţie, dar, tocmai din cauza prezenţei în cadrul categoriei politice autohtone a unor specimene precum Traian Băsescu, Ion Iliescu, Victor Viorel Ponta, Crin Antonescu, Emil Boc s.a., această problemă nu doar că ne îngrijorează, dar chiar ne și sperie.

După ce a maculat şi batjocorit  aproape  tot ce putea fi avut în vedere, ca evoluţie politică, benefică, în România, prin „contribuţia” sa personală, înlocuind astfel conceptul de  „aristo-craţie” cu cel de „kako-craţie” (a se analiza semnificaţia semantică a respectivelor cuvinte, prin intermediul limbei greceşti, din care provin; adică: aristos-bun, respectiv: kakos-rău!), președintele, cu viclenia, perfidia şi chiar sadismul, ce îl caracterizează, da semne că exasperat de absenţa altor soluţii politice apte să-i confere imunitatea mult dorită (care, probabil, a ajuns să-i provoace coşmaruri) pentru „crimele de nivel societal”, pe care le-a comis şi în care a angrenat nu doar o mulţime de alte personaje (pe care le-a transformat în agenţi subversivi), dar şi mai multe instituţii de Stat (pe care le-a transformat în agenturi subversive, inclusiv de poliţie politică, după modelul, odios, al fostei „Securităţi”, comunist-dictatoriale, în care activat, ca atare), se agaţă în prezent ca de un colac de salvare de marile înfăptuiri societale ale Poporului Român, pe rol fiind, deocamdată, „soluţia A.I.Cuza”, prin care s-a înfăptuit România Mică.

Or, în perioada post-revoluţionară, repetarea soluţiei respective a fost încercată, de mai multe ori, începând chiar cu declanşarea Revoluției la Timişoara, în dată 20.12.1989, când, între alte lozinci scandate, s-a regăsit şi cererea de reunificare a României cu Basarabia, respectiv cu Bucovina, şi când, din balconul Teatrului Naţional, transformat în „tribună  revoluţionară” de către Frontul Democratic Român, s-a scandat de multe ori „Basarabia!”, respectiv „Bucovina!”, dar și „Reîntregire!”, s-au recitat poezii de Grigore Vieru, Leonida Lari, Gheorghe Vodă, Adrian Păunescu, şi s-au cântat cântece patriotice, între care „Deşteaptă-te Române!” (care, la Timişoara, s-a impus că viitor Imn Naţional).

Și nu întâmplător, la mitingul de la Albă Iulia dep e 1 decembrie 1990 (unde principalele partide politice de atunci nu au scăpat ocazia de a se huidui reciproc), unul dintre cei mai importanţi şi autentici revoluţionari pe care i-a dat Timişoara, Claudiu Iordache (singurul, din câte cunoaştem, căruia i s-a permis, atunci, inclusiv ca revoluţionar, autentic şi important, să rostească un discurs!) şi-a început cuvântarea astfel: „Basarabie, ne priveşti?”, „Bucovina, ne auzi?”. Şi tot acelaşi Claudiu Iordache, în cadrul primului Parlament al României, a fost şi singurul care a votat împotriva adoptării unei hotărâri parlamentare prin care se accepta (cu ovaţii!) recunoaşterea oficială a independenţei ca stat de sine stătător a Republicii Moldova, fără a condiţiona însă recunoaşterea în cauză de dreptul României la reîntregirea teritorială.

Și trebuie subliniat că  prima iniţiativa de reîntregire teritorială a României cu Republica Moldova a avut-o primul Preşedinte al Republicii Moldova, de după 1989, Mircea Snegur, care, bine sfătuit de câţiva intelectuali de elită, dar şi patrioţi autentici, din Republica Moldova, a venit în prima vizită oficială în România inclusiv cu intenţia de a propune primului Preşedinte post-revoluţionar al României, Ion Iliescu, unificarea Republicii Moldova cu România A fost însă refuzat de către acesta! Refuzul respectiv a fost transformat la sfârşitul vizitei respective în cunoscutul  şi dezamăgitorul (pentru patrioţii români) îndemn al lui Mircea Snegur: „Să ne ţinem de neamuri!”. O vorbă pe care unioniştii români, aflaţi în necunoştinţă de cauza, au interpretat-o în mod greșit ca un refuz din partea lui Mircea Snegur, deşi, în realitate, i s-a datorat, exclusiv, lui Ion Iliescu.

Adevărul, în această privinţa, s-a aflat public mult mai târziu, fiind deconspirat de către Dan Marţian (consilier oficial al lui Ion Iliescu), care întristat, ca ardelean, l-a destăinuit ulterior fostului sau coleg de bancă din liceu, Ioan Ieremia, cunoscut patriot-unionist şi fost director al Teatrului „Luceafărul”, din Chişinău,  apoi, fost director al Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”, din Timişoara. Astfel, în relatarea de presă a lui Ioan Ieremia (membru component al Asociaţiei „VICTORIA” a Luptătorilor în Revoluţie din Timişoara) se menţionează faptul că Dan Marţian a asistat la întâlnirea directă dintre Mircea Snegur şi Ion Iliescu, momentul în care Iliescu a afirmat, referitor la unire: „Eh, cine o să facă Unirea, va intră în istorie!”. A urmat o pauză, după care Snegur a spus: „Hai s-o facem noi, domnule Preşedinte!”. A urmat o altă pauză, dar Iliescu n-a răspuns. Tăcere elocventă, pe care Mircea Snegur a interpretat-o, probabil, că pe un refuz diplomatic şi nu a mai insistat. Ulterior, tot Ioan Ieremia, prezent la inaugurarea unui corp de clădire la Teatrul „Vasile Alecsandri” din Bălţi (aprilie 1992), la care a participat şi Mircea Snegur, l-a întrebat pe acesta dacă este adevărat ce a aflat de la Dan Marţian.  Răspunsul lui Mircea Snegur, menţionat de către Ioan Ieremia, nu a fost un răspuns „în extenso”, ci doar o răbufnire, în sensul aproximativ: „Doar nu era să fac, singur, Unirea!”.

O altă ocazie de a realiza, faptic, reîntregirea celor două ţări româneşti, a fost prilejuită de organizarea aşa-numitului „Pod de flori, peste Prut” (06.05.1990), când, deoparte şi de altă a Prutului, s-au strâns aproximativ un milion de români, dar când, din nenorocire, la manifestare nu a fost prezentă o personalitate unionistă militantă de „calibrul” corespunzător care să lanseze sloganul: „Români, treceţi Prutul, pentru a înfăptui Reîntregirea!”. Tot o mare ocazie de a înfăptui Reantregirea s-a pierdut în timpul ăzboiului din Transnistria (1991-1992), când combatanţii, români, patrioţi (între care şi Ilie Ilaşcu), puteau realiza eliberarea Transnistriei, de mercenarii sovietici, dacă nu ar fi fost trădaţi chiar de către unii dintre guvernanţii de la Chişinău şi dacă ar fi fost sprijiniţi, corespunzător, din România. Și au mai fost şi alte prilejuri de reunificare a celor două ţări româneşti! Menţionăm, în  acest sens, tot ca pe o mare ocazie, perioada în care a avut loc puciul de la Moscova (august 2011, în care s-a evidenţiat Boris Elţîn), ocazie care nu a putut fi valorificată din lipsa unei voinţe politice adecvate, atât la Chişinău, cât, mai ales, la Bucureşti.

Am evocat cele expuse anterior pentru a evidenţia pericolul pe care îl poate reprezenta tentativa de  înfăptuire a unuia dintre marile idealuri ale românismului, îndreptăţită istoric: reîntregirea. Mai ales dacă nu va fi făcută de către români patrioţi şi responsabili, ci de aventurieri sau alte „ciurucuri” politice. De către „cozile de topor” care nu s-ar da în lături de la nimic pentru a-şi îndeplini interesele personale sau de grup-clientelar, chiar cu riscul major al compromiterii şi maculării marilor noastre idealuri naţionale, cum s-a întâmplat şi cu Revoluţia Română din Decembrie 1989.

Idealul Reîntregirii teritoriale trebuie mai întâi introdus în Constituţie, fapt ce ar fi trebuit realizat încă din 1991, de către Adunarea Constituantă, dar care nu s-a produs, pentru că membrii componenţi ai Adunării Constituante nu au fost, în  majoritatea lor, patrioţi români, ci oportunişti clientelari şi chiar agenţi subversivi ai fostului regim de dictatură comunistă. Din câte cunoaştem, nici în cadrul actualei revizuiri constituţionale, care se realizează în cadrul Parlamentului României, nu au existat preocupări, în acest sens.

Pe de altă parte, în Constituţia „Timişoara” realizată de către Grupul Constituţional „Timişoara” (aflată în curs de finalizare şi propusă că o alternativă din partea Societăţii Civile Române, la varianta revizuirii, constituţionale, parlamentare), problema Reîntregirii a fost introdusă, în cadrul textului constituţional, tocmai pentru a putea justifică, la nevoie, din punct de vedere constituţional, interesul, dar şi datoria istorică, de a înfăptui Reîntregirea, atunci când se va putea sau când se va considera realizabil un asemenea proiect.

Pentru ca Reîntregirea teritorială a României, că proiect fundamental, pentru Românism, să nu eşueze, sau, şi mai grav, să nu fie compromis, respectiv chiar batjocorit, că ideal naţional, de către sperjuri politico-partidici, trebuie pregătit în mod corespunzător şi coordonat în vederea înfăptuirii exclusiv de către patrioţii autentici. Astfel, mai întâi trebuie elaborată o strategie civică şi, respectiv, politică, optimă, de înfăptuire a Reîntregirii, care să conducă la instalarea, la nivel societal, a unei atitudini favorabile înfăptuirii acestui ideal naţional, precum şi realizarea unei logistici specifice la nivel statal, urmată apoi de aşteptarea unor momente favorabile la nivel internaţional înfăptuirii obiectivului.

În mod concret, propunem populaţiei României, precum şi organizaţiilor, respectiv persoanelor interesate de înfăptuirea responsabilă a obiectivului de Reîntregire teritorială a României, prin realizarea următoarelor acţiuni:

1. Introducerea în Constituţia României, prin revizuire constituţională, a dreptului istoric al Poporului Român de a-şi recupera în timp, precum şi în cadrul unor evenimente internaţionale favorabile în acest scop, teritoriile care au fost dezmembrate în mod samavolnic din teritoriul istoric în care s-au constituit şi au existat, precum şi recuperarea unor creanţe ale Statului Român (constând în mijloace financiare, bunuri, obiecte de artă, documente şi alte bunuri) însuşite în mod samavolnic de către alte State şi nerecuperate până în prezent.

2. Constituirea unei organizaţii civice care să-şi asume, din punct de vedere civic, un rol principal în realizarea acţiunilor menţionate la punctul anterior (de exemplu, reactivarea organizaţiei civice „Mişcarea Naţională pentru Reîntregire”, înfintată inițial la Iaşi).

3. Constituirea unui partid politic (de exemplu, „Partidul Reîntregirii Naţionale”) care să-şi asume ca acţiuni principale înfăptuirea în timp a obiectivelor menţionate.

4. Declanşarea unei campanii civico-politice de presiune asupra guvernanţilor ţării de a proceda în mod ferm şi eficient la practicarea unei politici de recuperare a unor teritorii, respectiv bunuri, respectiv creanţe financiare, pentru care Statul Român dispune de motivaţii şi argumente corespunzătoare (dar nu şi de voinţă politică) pentru a le revendica (Insula Şerpilor, Tezaurul evacuat la Moscova, bunurile Fundaţiei Gojdu, precum şi importantele datorii  financiare devenite deja istorice ale unor ţări, precum  Germania, Libia, s.a.).

5. Realizarea şi implementarea unor sisteme de interconectare funcţională de tip economic, respectiv de telecomunicaţii, respectiv de tip multi-media, care să pregătească condiţiile favorabile, de cooperare economică, respectiv de intercomunicare, de difuzare de tip mediatic prin care să se promoveze, în mod eficient, interesul pentru realizarea Reîntregirii, cu toate comunităţile etnic-româneşti, din cadrul Statelor vecine României, care au înglobat, în mod samavolnic, în teritoriul lor, foste teritorii româneşti.

6. Efectuarea de presiuni civico-politice, eficiente, asupra guvernanţilor români pentru elaborarea şi implementarea unei strategii de sprijinire a comunităţilor, compacte româneşti din cadrul ţărilor vecine României, precum şi din alte ţări, în scopul menţinerii şi consolidării existenţei comunităţilor în cauza, inclusiv ca punţi de legătură cu Statele respective.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*