Adevăr sau impostură?

 *

– Am luat la cunoștinţă de povestea dumneavoastră din cartea „De la steaua lui David, la steaua lui Rothschild”, carte scrisă de Ieronim Hristea. Autorul cărţii – probabil pentru a completa informaţiile oferite, și care, indirect, vă privesc și pe dumneavoastră -, face o trimitere și la cartea „Operaţiunea Autonomous” a lui Ivor Porter, fost ofiţer britanic de informaţii în România. Recunosc faptul că povestea dumneavoastră nu este una comună… e tristă, tulburătoare, incitantă, dar, în același timp, ridică și câteva semne de întrebare, justificate, cred eu. De fapt, cine sunteţi dumneavoastră, domnule Stanzeleit?

– Mă numesc Dieter Stanzeleit, dar de fapt, sunt Nicolae Vasile, fiul lui Mihai, Voievod de Alba Iulia, și al soţiei sale, Nerissa Jane Irene Bowes-Lyon. Ca prinţ moștenitor, Mihai I a primit de la tatăl său titlul de „Voievod de Alba Iulia”.

– La o primă vedere, documentele pe care mi le arătaţi sunt cu adevărat impresionante, atât prin număr, cât și prin conţinut… Nu am calitatea să mă pronunţ asupra lor, dar recunosc că merită o atenţie deosebită. Afirmaţia că sunteţi înregistrat, la naștere, în România, sub numele de Nicolae Vasile, fiu al fostului Rege Mihai I, rezultat dintr-o căsătorie legală, se bazează, probabil, pe aceste documente pe care, după câte am putut constata, le-aţi obţinut din diverse arhive, în mod deosebit din România, din Germania, și din Marea Britanie. Când anume aţi aflat despre originea dumneavoastră?

– Aţi încercat să contactaţi Casa Regală a României și pe Regele Mihai I? Când anume aţi făcut acest lucru, dar, mai ales, cum a întâmpinat Casa Regală afirmaţia dumneavoastră?

– Unul dintre primii pași făcuţi a fost să-i scriu o scrisoare tatălui meu, în septembrie 1994, în care îl rugam să-mi acorde o întâlnire și să discutăm despre evenimentele din trecut. Un secretar executiv cu nume fictiv, Alutschler (nu a existat această persoană), mi-a răspuns și mi-a enumerat cele cinci fiice ale tatălui meu ca fiind singurii copii, și că, pe viitor, orice contact ar fi în zadar. Apoi, au mai existat două posibilităţi – nunta surorii mele vitrege, Maria, la New York, unde eu participam la un dineu public, și, de asemenea, în România, la o zi comemorativă a soldaţilor anglo-americani căzuţi în război. Încercarea mea de a lua legătura cu tatăl meu a fost blocată de către membrii familiei lui, cu gesturi neplăcute. Acest fel de comportament nedemn îmi este străin și de atunci neglijez orice încercare de a vorbi cu tatăl meu. Este destul de tragic, pentru că tatăl meu adevărat, la un moment dat, va deceda, fără ca să-i fie acordată posibilitatea de a- i vedea singurul fiu.

– Din cele spuse de dumneavoastră, rezultă că, prin mamă, sunteţi înrudit și cu Casa Regală a Marii Britanii. Mă interesează dacă aţi încercat să o contactaţi și care a fost reacţia ei?

– Din partea acesteia am primit salutări prietenoase. Mătu a mea, Regina Mamă Elisabeta, în ciuda numeroaselor felicitări cu ocazia împlinirii vârstei de 100 ani, felicitări pe care le-a primit din toată lumea, și-a găsit timp să-mi mulţumească pentru urări chiar în aceeași zi.

– În cazul că cele afirmate sunt adevărate, înseamnă că sunteţi primul copil al fostului rege și singurul băiat al acestuia. Potrivit legii salice, primogenitura are dreptul la tron, dar, în acest moment, o astfel de problemă nu cred că se mai pune, chiar dacă în media, periodic, se mai fac speculaţii vizavi de o posibilă revenire a monarhiei în fruntea României. Pentru Casa Regală a României cred că problema care se pune este cu totul alta. Aceea de a-și recupera în totalitate bunurile revendicate. După câte știu, și prinţul Paul de România are ceva pretenţii vizavi de bunurile Coroanei. Acum veniţi și dumneavoastră și „complicaţi” și mai mult situaţia Casei Regale a României… Nu cred că este o situaţie foarte comodă pentru Casa Regală. Ce părere aveţi?

– Nu cunosc aceste speculaţii și nu cred mare lucru despre ele. România este o republică. Acesta este adevărul. Ca unic moștenitor al averii regale, a  fi donat-o poporului, în scopuri culturale, educative și sociale. Averea provenea, în primul rând, de la poporul român pentru o fostă instituţie a statului și ar trebui înapoiată poporului. Ceea ce speculează unii nu arată decât că au un caracter slab și că își pierd demnitatea. Paul este, de fapt, un nepot de-al lui Carol al II-lea, dar noi nu trebuie să neglijăm această diferenţă fină, faptul că tatăl lui Paul, Mircea Lambrino, a fost conceput în timpul sau imediat după sentinţa judecătorească din 19.03.1919, cu care căsătoria dintre prinţul moștenitor Carol și Ioana Lambrino a fost anulată.

– Un test de paternitate care să stabilească compatibilitatea ADN-ului dumneavoastră cu cel al fostului Rege Mihai I poate că ar fi tran at definitiv problema. Aţi încercat să cereţi o asemenea expertiză?

– Aveţi dreptate, un test ADN cu tatăl meu ar fi drumul cel mai simplu. Dar tocmai împotriva acestui lucru stă familia actuală a tatălui meu. În Geneva, am încercat, în anul 2000, să obţin o aprobare urgentă pentru efectuarea unui astfel de test. Familia tatălui meu s-a împotrivit total, încât judecătorul elveţian a respins această cale simplă și a recomandat clarificarea acestui lucru printr-un proces normal. Motivele pentru care nu am continuat acest lucru au fost costurile și timpul. În același moment am aflat, de asemenea, că avocatul meu din Elveţia s-a întâlnit, chiar înainte de înfăţi are, în secret, de cel puţin 12 ori, cu reprezentanţi ai Casei Regale. Chiar a fost atât de „sincer”, astfel încât mi-a recunoscut acest lucru.

– Un episod neclar este cel legat de moartea mamei dumneavoastră, Nerissa Jane Irene Bowes-Lyon. Dumneavoastră – dar și unele dintre documentele pe care le posedaţi – afirmaţi că a fost asasinată de germani, la începutul anului 1945. Pe de altă parte, există și o altă informaţie, potrivit căreia o persoană cu un nume identic sau aproape identic cu al mamei dumneavoastră ar fi murit, la jumătatea deceniului nouă al secolului trecut, la un a ezământ spitalicesc din Marea Britanie. Cum explicaţi această bizară coincidenţă de nume?

– Identitatea mamei mele a fost întotdeauna un mare secret. În interviul cu Carola Braun, am detaliat cercetările pe care le-am făcut pe această temă. Însăși fosta prietenă a fiicei administratorului de castel regal  tia faptul că Regele Mihai era căsătorit cu o englezoaică și că avea un băiat cu ea. Toate faptele au fost ţinute în secret, din mai multe motive: în primul rând, România lupta în război de partea Germaniei, și în cazul acesta ar fi fost inoportun ca suveranul să fie căsătorit cu nepoata reginei Angliei. În afară de aceasta, și Carol al II-lea, acţionând cam nesigur în 1939, a amânat atât de mult nunta fiului său cu mama mea, deja stabilită cu Casa Regală britanică, încât a devenit deja penibil. Abia dupã Acordul Ribbentrop – Molotov, și dupã declaraţia de neutralitate publicată de către tatăl lui Mihai, au putut să se căsătorească, dar în mare secret. Martorii mi-au confirmat că mama mea, împreună cu Rica Georgescu, era în război alături de aliaţi. Ea era o femeie cuminte, energică, care și-a iubit mult noua sa ţară, România, și a fãcut tot ceea ce era omene te cu putinţă pentru aceasta, și a luptat pentru umanitate până la ultima ei suflare. În România, mama mea trecuse la credinţa ortodoxă. Cu puţin timp înainte de deportarea noastră în Germania, Himmler i-a ordonat lui Eichmann, pe 25 august 1944, să oprească imediat toate transporturile de evrei unguri la Auschwitz, tot pe baza influenţei exercitate de mama mea.  Și în cazul meu este o situaţie curioasă. Eu am fost înregistrat cu patru ani de naștere diferiţi (o datã corectă în România, iar în Germania cu trei date de na tere false). La fel, mama mea…  și ea a avut trei date diferite de deces. Chiar după execuţia sa, mama mea a fost înregistrată în nobilitatea engleză ca fiind în viaţă până în 1959, apoi după 1960, ca decedată în „februarie 1940” și, la sfârșit, s-a pretins că a murit pe 22 ianuarie 1986, ca pacientă a unui sanatoriu pentru persoane cu probleme psihice. În scrisoarea din 17.05.2000, Sylvia Teale, Supervisor Traceline RM B110 National Statistics, mi-a confirmat că persoana decedată nu este Nerissa Bowes-Lyon. National Statistics este autoritatea centrală pentru toate datele personale din Anglia. Modificarea datei de la 1959 s-a întâmplat pe baza unor motive legate de moștenire. Bunicul mamei mele a murit fără un moștenitor masculin, deoarece numai pe baza unui acord unanim al tuturor membrilor familiei un mo tenitor masculin putea să fie stabilit pentru averea sa. Mama mea, moartă, nu a putut fi întrebată. Ea a fost declarată imediat decedată. Totuși, eu nu am fost niciodată întrebat…

– Poate că Ivor Porter, fostul ofiţer de informaţii britanic pe care l-aţi contactat după 1990, ar fi putut să vă dea mai multe detalii sau chiar să efectueze câteva demersuri în plus care să ducă la lămurirea împrejurărilor morţii mamei dumneavoastră. Aţi abordat cu el această chestiune?

– M-am întâlnit cu Mr. Ivor Porter prin intermediul unui istoric englez care, după război, a desfășurat o carieră diplomatică. Un gentleman foarte amabil. Am înnoptat în casa sa din sudul Franţei. Era noaptea de după alegerile britanice parlamentare, când Partidul Laburist al lui Tony Blair a sărbătorit marea victorie. Mr. Porter, care era un susţinător al liberalilor, se bucura pentru că aceștia câștigaseră mai multe locuri. El mi-a spus atunci puţine lucruri, poate că avea motive s-o facă, dar mi-a dăruit cartea sa, „Operaţiunea Autonomous”, și m-a rugat să mă uit peste ea. Din păcate, mulţi ani mai târziu am remarcat că acolo, la poza cu nr. 20, eram eu și mama mea, în dimineaţa zilei de 24.08.1944, cu o zi înainte de deportarea noastră în Germania. Zece ani mai târziu, după întâlnirea mea cu Mr. Porter, a ieșit o nouă ediţie a cărţii respective, dar, din nu știu ce motive, poza despre care v-am vorbit lipsea. De ce?

– Această atenţie arată cât de mult agitau apele secretele în legătură cu mama și cu mine. Cu siguranţă că tatăl meu era oripilat și foarte supărat, mai ales pentru că nu putea face nimic. La fel erau și rudele și prietenii mamei mele. Comandantul NKVD din România s-a interesat despre situaţia mamei mele. Aproape în fiecare zi, un avion străin de supraveghere survola cartierul general al lui Hitler, „Wolfsschanze”. Tensiunile de ambele părţi erau foarte mari. În noaptea execuţiei mamei mele, Parisul a fost cucerit de aliaţi. Hitler era dezamăgit pentru că era ultima  ansă să câștige – din punctul sãu de vedere – o pace separată cu Anglia și a dat greș. Dintr-o furie nebună a executat-o pe mama mea, nepoata familiei regale din Anglia. Acum, furia sa s-a îndreptat spre Anglia și spre Himmler. În România era planificată o nouă constituţie. Normal că puterea comunistă, în anii 1950 – 1951, vroia să știe cum rămânea cu monarhia și eventualele moșteniri. În Germania, în acel moment, era să fiu înecat, iar altădată era să fiu răpit. Am fost salvat de către cineva de la înec, iar de cealaltă dată am putut să sar eu din mașină. Mai târziu, în 1997, înainte de așveni în România, mi-au fost furate documente importante. Un lucru trebuie accentuat. Există rar ceva alb-negru, deci un rău absolut sau un bine 100 la sută.  Deși Mareșalul Antonescu era un companion de război devotat lui Hitler, ne-a protejat mereu pe mine și pe mama mea. Numărul mare de germani care nu erau în nici un caz răi, apoi îngrijirea plină de dragoste din partea doamnei Stanzeleit mi-au salvat viaţa. Apropo, nu am fost niciodată adoptat de ea. Ea mi-a dat numele fiului ei decedat, Dieter, la început din precauţie, apoi din obișnuinţă.

– Atunci când nu vă ocupaţi cu căutarea de noi documente care să vă întărească afirmaţiile, cu ce vă ocupaţi de fapt, domnule Stanzeleit?

– Cu cât înaintezi în vârstă, cu atât timpul devine mai preţios. Rar, mai cânt la vioară. Mă duc cu plăcere la concerte și merg la plimbare la munte. Am vizitat multe zone cum ar fi: Alaska, Tibet, Australia… Iubesc natura. Preţuiesc Biserica Ortodoxă și felul în care se ţin slujbele, cel mai mult îmi plac cântecele. De asemenea, am ajutat România la integrarea în structurile internaţionale. Ele dau stabilitate ţării ca să se dezvolte mai departe. Dar stabilitatea trebuie să vină și din interior, și aici văd eu multe sarcini pentru societatea românească democratică. Arătăm spre alte state, dar asta putem s-o facem doar atunci când noi înșine ne comportăm exemplar. În Germania există un proverb: „Nu arăta cu degetul spre alţii, când tu stai într-o casă de sticlă”. Am o firmă de consultanţă și cred că interesele economice nu ar trebui în nici un caz să fie împotriva societăţii, ci, dimpotrivă, o contribuţie la pacea și la echilibrul societăţii. Apropo de pace… cu modestia cuvenită, trebuie să spun că am contribuit la pacea din vestul Balcanilor. Un alt lucru care mă doare este acela că, până acum, nu s-a întâmplat nici o reconciliere între Israel și statele vecine, poate și pentru că unele state nu realizează că diplomaţia este o dăruire comună și nu să obţii în totalitate ceva. Dar așa ceva trebuie să înveţe fiecare din propria experienţă, chiar și când doare foarte tare.

– Povestea dumneavoastră este prea puţin cunoscută în media. Cu excepţia unui scurt interviu acordat unui cotidian din Capitală, preluat apoi și de altele, precum și de o scurtă apariţie televizată, nimeni nu s-a aplecat cu atenţia cuvenită asupra documentelor pe care le posedaţi și pe care mi le-aţi prezentat cu multă amabilitate. Aceste documente, din punctul meu de vedere, eu nefiind specialist – repet -, merită o atenţie mult mai mare. Cum explicaţi atitudinea mass-media faţă de dumneavoastră?

– În 2000 am avut un lung interviu cu Dan Diaconescu, la Tele7abc, în faţa a  șase milioane de telespectatori. S-ar putea să fi fost dat uitării, mai ales că pe atunci nu  tiam de căsătoria dintre părinţii mei. Ziarele germane au relatat campania de strângere de bunuri materiale în beneficiul României, dar și în Anglia s-a scris despre mine. De puţin timp, la ZDF, televiziunea de stat germană, s-a făcut un film pozitiv despre România și un interviu cu mine. Situaţia în România este însă diferită. Cred că de multe ori lipsește încrederea poporului în mass-media (câteodată pe bună dreptate, pentru că tratează lucrurile cu superficialitate). De aici vine și un oarecare scepticism referitor la o nouă perspectivă a istoriei României și a fostei Case Regale. Mie însumi mi se pare inoportun să organizez mult tam-tam public. Până acum am avut încredere că adevărul va triumfa. Mai vedem!