Documentarea pentru un reportaj, atingerea oamenilor, părerilor, realităților de tot soiul, transformă un expozeu monografic într-un suport de alertă maximă, propunând, până la urmă, obligând la analiza coerentă a situației unei micro-comunități în ansamblul național. Și aleg dintre fișe una care, dacă ar fi deslipită de adevăr, n-ar face să sară de pe scaune mulți, foarte mulți dintre pamblicarii politici de zi cu zi. După documentele existente, cele care ”fac dovadă”, satele comunei Țibana din județul Iași ar părea să nu coboare mult sub secolul al XV-lea (1469 – Moara Ciornei) dar cercetările arhelogice situează existența umană încă din neolitic și eneolitic, ridicarea unei cetăți fortificate în structura generală de reducere a expansiunii migratorilor (sec.IV-III î.e.n.) ne asigură că locuitorii aveau ce să apere, ca avere, în afara propriilor vieți.
Istoria Țibanei poate fi asumată ca eroică, aici pădurea, mult extinsă în vechime, făcând reducția în suma jertfelor. De altfel, cum arată și împătimitul cercetător al istoriei locale, învățătorul Constantin Alexa, prezența unor urme materiale din epoca bronzului dovedește continuitatea existenței umane pe aceste locuri. Ce i-a adus, ce i-a gonit de aici pe localnicii de atunci – acestea sunt întrebări la care răspunsurile se asimilează literaturii.
Ținut eroic, mereu spălat de valurile migratoare sau de interesele geo-politice ale imperiilor expansive, Țibana nu a avut cum să asigure temeiuri răzeșiei, marii proprietari din această zonă devenind, într-o variantă autohtonă, colonializatorii pământului (mai ales după secerări nemiloase ale trupurilor de pădure). Iobagi, clăcași, oamenii locului, cei care s-au înrădăcinat pe neamuri neîntrerupte, au mai avut și au încă de înfruntat un dușman necruțător, sărăcia. Or sărăcia respiră din toți porii unui pământ și el sărac în mineralele necesare unor culturi orgolioase, din combinația nefericită a precipitațiilor, din umilința trecerii ca un fir de sfoară a pârâului Sacovăț. O populație eroică este cea a Țibanei și pentru încăpățânata netrădare a uricelor și documentelor care le-a redat demnitatea de proprietari în urma (mai ales) altor jerfe în confruntările timpului. Majoritatea gospodăriilor țărănești nu depășesc, în medie, 3-4 hectare , insuficiente unui trai decent. Se adaugă, în zilele noastre, migrația spre țările Europei Centrale, mai ales în condițiile în care manualitatea, munca fizică au fost împinse de civilizație spre marginea interesului social acolo. Din nefericire libertatea de mișcare, promisiunile neacoperite de realitatea curentă dar aplicate, folclorizate în special de comunicarea la mesele crâșmelor dezvoltate brownian (ca în multe alte sate românești) au indus tinerei generații un dezinteres crescut față de munca agricolă (cu micile dar importantele obligații), față de sursele de câștig din vecinătatea spațială (mai ales cele sezoniere), deriva de așteptări transferându-se și în calitatea actului instructiv-educativ din școli, într-o anumită inerție/refuz pentru exercițiul intelectual. Simpla constatare că, la prima generație de absolvenți ai Liceului agro-alimentar din Țibana un singur elev a reușit să obțină diploma de bacalaureat ar trebui să îngrijoreze nu doar cadrele didactice, administrația publică locală ci, prioritar, comunitatea. Suma unor derogări, a unei diminuări de efort, de misiuni, pot conduce la o dereglare de lungă durată, greu reconstruibilă, a valorilor etice, morale, comportamentale, concomitent cu un dezechilibru în existența familiei, micro-comunității, a comunității pe ansamblu.
Faptul că, până la actualul primar, lehamitea funcționărească a întârziat restaurarea punctuală a infrastructurii principalelor căi de comunicare între sate; faptul că, până în prezent, pericolului neșcolarității i s-a oferit o anume scădere a pretențiilor valorice din partea cadrelor didactice pe fondul unui întreg sistem educativ grav deteriorat prin experimente; faptul că, pe fondul unei strategii fără strategii privind susținerea agriculturii ca principal rezervor de evoluție socială pământul agricol își diminuează suprafața (fie prin neproductivitatea dată de lipsa amendamente, fie prin eroziunea în exces) sau că, în loc să sprijine fermioerul agricol statul îl impozitează prin creșterea litrului de motorină lipsindu-l de șansa evoluției investiționale; faptul că un doctor veterinar îmbătrânit în parafe și propria frică blochează de ani buni accesul pământenilor la fonduri europene; faptul că biserica amână implicarea directă în restaurarea rugăciunii muncii, în asumarea unor forme de sprijin social; faptul că unele familii, într-o formulă de kamikaze își diminuează artificial, voit, starea materială pentru a accede la ajutoarele sociale de stat, fiecare dintre acestea și multe alte aspecte întăresc obligația unei reconversii a atitudinii guvernamentale față de comunitatea rurală ca principal rezervor de viață și de forță de muncă. Atât la nivel central cât și în interstițiile administrative (județene) orientarea cu prioritate a investițiilor spre zona rurală sunt singurele și clarificatele instrumente de redresare și recompunere în normalitate a duhului existenței pe ansamblu național.
Dezvoltarea din interior a rețelei de drumuri (cu prioritate pentru cele comunale și județene), îmbunătățirea mișcării de volum a producției agricole din sat spre centrele intens populate, susținerea producerii de utilaje necesare micului fermier și a mijloacelor financiare de achiziționare, intensificarea calitativă a mesajelor de atragere de investitori (inclusiv imobiliari) prin condițiile de infrastructură vor restaura sistemul capilarității de interese, va conduce la o redistribuire a masei monetare între oraș și sat, va crea o altă atitudine a producătorului agricol față de muncă, față de sine. Indiferent de prelungita criză economică, efectele devastatoare (predicții de maxim pesimism) pot fi cu siguranță atenuate prin securizarea prioritară a hranei din surse proprii și o atentă etapizare de cucerire a piețelor de interes alimentar pentru surplusul de producție agricolă.
Iarăși, din lanțul de servituți create printr-o haiducească compromitere a industriei autohtone de prelucrare a unor produse agricole cu multiple utilizări (sfecla de zahăr, floarea soarelui, inul, cânepa) s-au distrus, între altele, sisteme coerente de producție, circulație și industrializare autohtonă a produselor agricole. Ieșirea României de pe piața zahărului, uleiului, tutunului, cerealelor va crea într-o perspectivă apropiată enorme prejudicii nu doar la nivelul bugetului de familie ci la înseși atributele suveranității (transferul de suveranitate devenind, în clar, asumarea de servituți împotriva naturii). Malpraxisul guvernelor de până acum ( și contribuțiile actuale) care continuă ”vânzările” de resurse, de valori de patrimoniu național, de sisteme de maximă securitate (flota, căile ferate, energia electrică, gazele, petrolul) sunt dovezi la vedere ale trădării interesului național, ale penalității castei politice care, sub perdeaua de fum a globalizării, a integrării euro-atlantice, au sărăcit până la limita cea mai ridicată a suportabilității populația. Aceleași interese ale grupurilor de putere aplicate printr-un sistem ”original” de interese mafiote, masonice, au reușit să reînvie cu o presiune aproape criminală, monștrii adormiți ai xenofobiei, revizionismului, urii etnice. Pe undeva, în parte, pot chiar să dau dreptate unor ideologi ai partidului etnic maghiar care așează în balanță economia României și cea a Ungariei în condițiile în care, iarăși prin interese oculte, plătim statului vecin sume uriașe pentru produsele agricole pe care, până nu demult, aceștia le importau din România. De ce s-a ajuns la asta? De ce nu s-a vrut evoluția firească și crearea unor parteneriate normale, armonice? Iată întrebări la care răspunsurile, prin încărcătura de penalitate sunt amânate pentru ”peste 40 de ani”. Și râd de mă cutremură munții când îl văd pe Băsescu revenind ca lebăda neagră într-o nouă reconstrucție politică a manfișului total față de toți și de toate, uimind pe mai departe un public de culturalitate submediocră cu iepurii și fazanii pe care îi scoate printre hăhăituri istorice. Pe de margini, inflexiuni comandate din subsolul cotrocenilor sunt distilat aruncate spre nedeterminații dintotdeauna în ciocolate subversiv ambalate cu chipul nu știu cărei progenituri de regalitate britanică sau efigia maculată prin interese meschine a domnitorului Cuza (pe o ipoteză imposibilă de reunificare a Basarabiei). Și în acest răstimp, în loc să se instituie un cadastru național al terenurilor agricole, ca bază de inițiere a obligatoriei strategii de revenire economică prin agricultură, în loc să se asigura un fond clarificat de susținere a țărănimii (mici producători sau fermieri) conform bani cu surplus pentru marfă de calitate, mitomanii administrativi fac aproape imposibile realizarea unor suprafețe utile agriculturii moderne, mecanizate, cadastrul unui ar de pământ costând peste prețul de vânzare a respectivului teren. Și tot aici, într-o comunitate condamnată necuvenit la surplus de noroaie, aflu că mai există gospodării neracordate la energia electrică. Or, punerea oamenilor ăstora în normalitatea acestui timp al marilor cuceriri științifice, deslipirea lor de lumânare pare imposibilă când, urmare a deciziilor din timpul primului ministru destinat pușcăriei, E-onul, (stat în stat), impune sume imense pentru fiecare stâlp sau, halal fanariotism, își adjudecă stâlpii cumpărați de alții ca proprietate. Și după ce, în râsul-râsului, conservă profiturile (banii contribuabililor români) în cele mai solide bănci din străinătate, nu își permite cheltuieli sociale (inadecvate concepției lor neo-coloniale).
Și mă cutremură tenacitatea omului ăstuia din Țibana pe ușa biroului căruia scrie Primar de a mai pune câteva camioane de pietriș pe un drum al prafului istoric, de a încerca să introducă apa curentă, de a se da peste cap pentru a face tot ce este posibil pe plan local pentru susținerea rezervorului viu de viețuire al comunei prin școală și sistemul de sănătate. Îl iau și-l alătur altor primari din alte multe județe, primari cu mult mai multe victorii în lupta cu inerțiile administrației județene sau centrale și îndrăznesc să spun că de aici ar trebui începută lista pentru un parlament clarificat asupra priorităților naționale. In rest, țară de inspectori, țară de zarafi!
Lasă un răspuns