A Treia Cale…

Sufletul meu, deodată întrebător, se zvârcoleşte între cele două stări de „a fi” încercând să le aducă împreună. Voi rămâne oare, la mijlocul distanţei, într-o acceptare a morţii vieţii, sau voi manifesta alte aripi spre o nouă înălţare purtând în mine conştienţa ne-vieţii, nefiinţând într-un a fi etern lumină? Îmi pare acum, că dincolo de mine nu există nimic şi că universul este tot ceea ce eu cuprind prin propria libertate dezlănţuită de limite. Am trăit iluzia separării până la epuizare de un „Mine” adunat de la extreme. Departe de prima peniţă a scripturii clopotelor întemniţate între manualele Binelui, mă reinventez şi îi dau facerii mele o altă versiune: aceea de mesager al Simplului, compus spre a se simţi ca fiind ceea ce este.

Am scormonit pentru asta, în toate încăperile sufletului meu, variate prin gradul de luminozitate al binefacerii, şi m-am înspăimântat de Mine, de monstruozitatea imoralităţii tencuită cu cerneală de o moralitate neagră, cu capete de ziduri imperative ce răsunau ameninţător: „Să fii !” Nu puteam „fi” de teamă, în această primă încăpere, iar gânguritul curiozităţii mă împingea să strâng în pumn fiecare suferinţă ne-luminată, spre a gusta din prima notă a urletelor nemângâiate de propria naştere, prin uitare.

Curiozitatea mea inocentă m-a mişcat în neclintirea Sinelui, şlefuindu-mă într-un semi-adormit, pe jumătate observator. Unduirea primei căi de auto-cunoaştere îmi revela sub formă de înţelegere, capătul interminabil al drumului meu. Primele atingeri pe care le-am primit în această primă încăpere – cale spre celălalt „Mine” al armoniei tuturor formelor de (ne)gând, m-au plesnit cu oglinzile ce mi-au intrat usturător în primul strat de piele al pleoapelor şi am murit de durere treptat ofensa, înjosirea, judecata, pedeapsa. Ochii mei au plâns multe jumătăţi de lacrimi feliate de cele două stări: starea de sânge curs al sufletului, şi starea de bucurie ce pansa iluzia durerii, prin identificare cu perfecţiunea, iertând.

Atunci l-am privit în oglindă pe acest Eu, care așteptându-Ne de atâtea alte veșnicii reîntregirea, a trebuit să mă înjunghie înainte de prima sărutare. Starea de sânge a atins dimensiuni hemoragice de înăuntru, suficient cât însăși iertarea să se reverse asupra fiecărui plâns, mângâind cioburile de țipete arse ale lutului. Mă divulgam deja în versuri cascade când norii, sub mine, se solidificau în iluzii, în tot acest ne-timp în care adevăratele mele adevăruri ale desăvârșirii, erau percepute de treptele subsolului acestei prime camere ca imaginații ale unei minți bolnave. Abia atunci, o altă cameră s-a intersectat într-un paralelism transcendent, cu acel moment de Acum în care mă aflam, făcându-mi trecerea în ea, fără a-mi sfârși capitolul întâi. Cu fiecare „sunt” refuzasem inconștient acceptarea ne-Simțirii. Contopită acum cu cealaltă parte de care mă vitregisem din prea mult egoism, cea de a doua cale a individuației îmi bate în piept pulsul creator al renașterii prin dizolvare în Unul. Prin Tine îl simt acum pe Dumnezeu condensat pe buzele mele și aștept trăirea noastră ca ultima oglindă în care ne vom privi împreună.

Împreună, da… Acum și Aici, pe această cale ce ne-a purtat de la început pe drumul individuației, pentru că ea, A Treia Cale ne-a fost ultima înălțare înaintea prăbușirii pentru a „fi” într-o formă re-aranjată… pictându-ne starea de a fi Iubire în diversele forme de manifestare melodiase ale Întregului.

Pentru a Fi… de la A Treia Cale în sus.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*