Filosoful român Petre Andrei spunea cândva: ,,Cultura duce la înţelegerea ideii de drept, de interes general şi de datorie, aşa că nu se poate vorbi despre lupta pentru respectul dreptului şi înfrângerea abuzurilor câtă vreme nu se va dezvolta prin cultură o conştiinţă puternică în fiecare individ. De aceea, statul democratic trebuie să facă din spiritual şi din cultură un scop principal al activităţii sale.’’
O incursiune în sfera spiritualităţii, dar şi a culturii contemporane, consider că este oricând binevenită şi chiar necesară. Anumite precizări se impun a fi făcute deoarece adeseori s-a remarcat fie o concurenţă între acestea, fie o delimitare forţată a acestora, acreditându-se ideea că au scopuri şi mijloace total diferite. Este adevărat că odată cu Umanismul Renaşterii şi epoca modernă a început un proces de înstrăinare a omului faţă de Dumnezeu şi de scindare a societăţii prin desprinderea de însăşi rădăcinile sale creştine şi renegarea tradiţiei creştine autentice. Civilizaţia modernă a întronat în mijlocul universului ei Omul, ca valoare supremă, dar nu un tip de om religios ci unul ’’deasupra religiei’’sau desprins de religie. Se poate vorbi despre un oarecare câştig, în sensul revalorificării culturii greceşti, dar în acelaşi timp trebuie să avem în vedere o mare pierdere, pentru că prin mijlocirea filosofiei eline antice – în special cea a lui Platon şi Aristotel – şi prin raportarea permanentă la ea, gândirea Europei occidentale s-a dezvoltat şi s-a distanţat ireversibil, în mod treptat, de spiritualitatea şi tradiţia creştină din răsăritul Europei. Raportul dintre teologie şi filosofie s-a inversat, acordându-se întâietate acesteia din urmă. Aici se află o cauză profundă a ’’crizei’’ actuale a întregii omeniri.
Ceea ce se întâmplă astăzi în lumea întreagă nu este deloc întâmplător. Faptul că asistăm la un atac concertat îndreptat mai ales asupra valorilor creştine, dar şi împotriva culturii naţionale, are desigur o explicaţie raţională. Credinţa şi cultura sunt doi piloni de rezistenţă ai oricărei naţiuni. Dacă acestea două dispar sau sunt denaturate profund, se prăbuşeşte întreg edificiul şi se ajunge inevitabil la o stare de haos şi anarhie, iar ulterior la prognozata dictatură globală. Prin urmare, putem trage concluzia că un important obiectiv al globalizării actuale, după cel al obţinerii puterii politice şi economice, este anihilarea credinţei/spiritualităţii tradiţionale şi a culturilor naţionale. În acest mod, omul este lipsit de ajutorul lui Dumnezeu şi îndepărtat de El, iar libertatea şi conştiinţa omului sunt anihilate sau transformate practic în ,,forme fără fond’’, departe de realitatea vieţii şi de Adevăr.
Observăm în zilele noastre, că este aplicat în continuare un anume principiu nesănătos:’ ’Iubeşte şi fă ce vrei!’’ Întâlnim tot mai des tineri care îţi răspund prompt: ’’ fac ce vreau cu viaţa mea’’. Contează însă, ce anume înţeleg oamenii prin iubire. Iubirea poate fi lesne denaturată, prin pervertirea înţelesului profund al ei. Unii o înţeleg ca iubire narcisistă sau egoistă (luciferică), alţii o traduc prin dragoste pasională sau pătimaşă, în care accentul se pune pe sexualitate şi chiar, mai recent, prin iubire între parteneri de acelaşi sex. Observăm cum dragostea pe care a propus-o lumii creştinismul este astăzi răstălmăcită. ‚‚Iubeşte şi fă ce vrei!’’ pare a fi deviza societăţii moderne şi axioma simptomatică a vremurilor noastre. Aceasta nu poate fi totuşi decât o viziune reducţionistă asupra iubirii şi a filosofiei noastre de viaţă.
Prin aplicarea acestei devize contraproductive, personalitatea omului este trunchiată în substanţa ei şi i se asigură stagnarea ori regresul Accentul cade aici pe două dimensiuni de bază ale sufletului, şi anume pe sentimente şi pe voinţă (voinţa de a cultiva libertatea deplină). Este exclusă, desigur nu întâmplător, o altă facultate sau putere sufletească importantă: raţiunea. Nu spunem că raţiunea ar rezolva de la sine totul, dar lipsa ei împiedică foarte mult întreaga construcţie a personalităţii umane şi înlătură armonia acesteia. Imaginaţi-vă o masă care se sprijină doar pe două picioare în loc de trei sau patru şi veţi constata rezistenţa acesteia.
După opinia mea, în locul cultului deşănţat al libertăţii, în fapt tot mai îngrădită şi ameninţată pretutindeni în lume, ar trebui subliniată importanţa conştiinţei de sine a omului şi la un nivel superior, a conştiinţei naţionale. Prin activarea conştiinţei de cetăţean, se poate spune că omul devine responsabil şi pentru destinul comunităţii sale. Dar mai întâi trebuie să trezim aşadar conştiinţa, această scânteie divină care a fost dăruită fiecărui om şi care se conduce după anumite principii morale etern valabile şi inalienabile. Conştiinţa nu este altceva în fond decât trezirea la realitate în urma intervenţiei divine sau invocării ajutorului divinităţii, iar Dumnezeu prin glasul conştiinţei, fie îl mustră cu iubire pe cel ce greşeşte, fie îl îmbărbătează pe cel descurajat să-şi urmeze drumul presărat de obstacole. Conştiinţa nu poate exista fără aportul raţiunii divine, dar şi al celei umane. Iar raţiunea umană se cade a se pleca înaintea raţiunii divine cu recunoştinţă şi respect, şi chiar cu iubire. Fiecare om smerit îşi conştientizează ca făptură creată propria mărginire înaintea incomensurabilului, a necuprinsului său Creator.
Omul are nevoie să-şi conştientizeze menirea, pe care este chemat s-o urmeze, realizând acele lucruri care duc la împlinirea lui din toate punctele de vedere, dar cu precădere pe plan spiritual şi pentru aceasta nu trebuie decât să-şi dezvolte şi să-şi asculte mereu vocea conştiinţei sădită dintru început de bunul Dumnezeu. Ca fiinţă socială, tributar educaţiei şi mediului său ambiant, omul trebuie să-şi găsească locul în societate, să se integreze armonios în ea, atât în societatea locală, cât şi în cea naţională. El este dator să-şi învingă pornirile iraţionale, instinctele primare sau dorinţele pătimaşe, cum ar fi cea a îmbogăţirii rapide prin parvenire sau pe diferite căi ilicite. Omul trebuie să se îmbogăţească în înţelepciune, care presupune judecata logică şi obiectivă, bunul simţ, spiritul critic constructiv şi luciditatea, dar să-şi agonisească şi cumpătarea, adică simţul măsurii sau al echilibrului, dreptatea şi curajul, pleiada virtuţilor cardinale, preţuită încă din Antichitate.
În locul devizei ‚‚Iubeşte şi fă ce vrei!’’, care lasă loc diverselor interpretări inadecvate, aş vrea să propun una mai explicită: ,,Fii cât mai bine informat astăzi şi analizează tu însuţi totul, căutând chiar raţiunile divine ale tuturor întâmplărilor; iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, căci numai dacă vei dărui, vei primi la rândul tău şi fă întotdeauna ceea ce-ţi dictează conştiinţa ta, în virtutea libertăţii pe care o ai şi pe care trebuie s-o păstrezi cu orice preţ.’’
Din cele arătate mai sus, reiese un anume raport între credinţă şi cultură. În primul rând, constatăm că ambele ne sunt necesare, fiind de nedespărţit. Nu putem afirma că ar putea să existe o credinţă adevărată fără cultură, pentru că spiritualitatea şi cultura interferează. Este sugestiv exemplul Bibliei şi al adevărului revelat în paginile ei, cunoscut fiecărui creştin vrednic de numele său, iar cunoaşterea acestui Adevăr nu reprezintă în sine altceva decât un veritabil act de cultură. Valoarea învăţăturilor cuprinse în Sfânta Scriptură este atât de mare, încât până astăzi ea a rămas ‚‚cartea cărţilor’’, principala scriere din istoria umanităţii, sursa inestimabilă şi originară a întregii culturi şi civilizaţii actuale, cartea care a influenţat hotărâtor evoluţia omenirii. Şi nu întâmplător se încearcă în zilele noastre denaturarea adevărului cuprins în ea, prin intermediul unor cărţi precum ‚‚Codul lui Da Vinci’’ de Dan Brown sau ‚‚Codul Bibliei’’ aparţinând unui alt scriitor din S.U.A. care pretinde că ar fi descoperit în Biblie o formulă matematică încifrând istoria umanităţii, precum şi prin alte cărţi sau mijloace.
Din punct de vedere creştin, nu poate exista aşadar credinţă fără cultură. Dar dacă avem în vedere o credinţă rătăcită, cum ar fi cea împărtăşită de multe secte religioase, putem remarca unele consecinţe: incapacitatea de a înţelege şi trăi credinţa adevărată – care presupune şi fapte, sacrificiu de sine, altruism -, lipsa de discernământ în problemele care vizează cultura, respingerea alterităţii, a celor ce gândesc altfel (obstrucţionând astfel dialogul real cu cei de alte convingeri religioase), intoleranţa profundă, fanatismul religios, izolarea faţă de comunitatea locală şi naţională.
Problema ar putea fi pusă şi dintr-o altă perspectivă: poate exista oare cultură fără credinţă? Putem despărţi total sfera culturii de cea spirituală? Răspunsul este negativ. Ce înseamnă în definitiv cultura fără credinţă? Consecinţele sunt nefaste: îmbrăţişarea ateismului sau a unor erezii contemporane, sacrificarea conţinutului culturii în favoarea formelor goale ale ei sau a civilizaţiei, apariţia idolilor consacraţi de mass-media, de genul Andreea Marin, Teo Trandafir, Mircea Radu ş.a., adulaţi de atâţia tineri şi vârstnici.
Expresia culturii fără credinţă este întruchipată mai ales în categoria liber-cugetătorilor, care şi-au creat propria lor morală. Însă această moralitate vine adeseori în contradicţie cu morala creştină şi cu Dumnezeu. Nu pot fi numiţi intelectuali adevăraţi acei oameni care îmbrăţişează individualismul, pragmatismul şi cultul banului, care nu-şi dezvoltă o conştiinţă critică şi nu se angajează civic. Un intelectual adevărat promovează în societate morala creştină, pentru că este singura morală care îl angajează în spaţiul public, adică în viaţa cetăţii. Interesul naţional este pus aşadar deasupra celui personal
În consecinţă, nu putem vorbi nici de credinţă fără cultură, nici de cultură fără credinţă. Acestea sunt inseparabile. Dacă le separăm totuşi, efectele sunt în plan spiritual dezastruoase. Împreună însă au forţa de a dinamiza personalitatea omului şi de a-i asigura mântuirea. Cultura este până la urmă un mijloc sau un suport al creaţiei de bunuri materiale şi spirituale. Este ogorul fertil pe care rodeşte neîncetat creaţia, prin care tindem să ne asemănăm cu Dumnezeu şi să-L lăsăm să lucreze în noi, cu ajutorul harului Său. Cultura este suportul pe care ia naştere actul creator, generator de progres în societate.
Nu trebuie să neglijăm nici distincţia pe care o face criticul Tudor Vianu, afirmând categoric că ,,este absolut necesar să evităm confuzia care se face între cultura totală a sufletului – ideal înalt şi ultim al efortului cultural – şi ceea ce se numeşte cultură generală, prin care se înţelege mai degrabă o mobilare a minţii cu cunoştinţe de tot felul, împrumutate tuturor domeniilor spiritului omenesc’’.
Cultura adevărată este cea care deschide drum către o viaţă guvernată de principii morale. Este mijlocul prin care conştientizăm în mod superior credinţa. Cultura non-valorilor, anti-cultura, nu poate salva lumea, ci dimpotrivă. Iată ce remarca şi filosoful român P.P. Negulescu: ,,Cultura însă, în înţelesul ei adevărat, e altceva. Este înţelegerea mai adâncă a lumii şi preţuirea mai justă a valorilor ei, este lărgirea mai cuprinzătoare a orizonturilor vieţii şi luminarea mai nuanţată a diferitelor ei aspecte.”
Ceea ce putem numi astăzi o atitudine înţeleaptă este contactul nemijlocit cu lectura şi cu valorile noastre creştine şi naţionale. Cartea rămâne până la urmă cea mai importantă hrană spirituală şi de care noi nu ne putem lipsi. Majoritatea oamenilor de pretutindeni sunt fie bombardaţi mediatic cu un amestec de minciună şi adevăr, adică sunt premeditat menţinuţi, de anumite cercuri pretins ’’elitiste’’, la un nivel de incultură şi sărăcie îngrijorător. Dacă mai menţionăm şi predispoziţia oamenilor către ceea ce este mai uşor, spre comoditate şi superficialitate, lene şi chiar aroganţă, atunci devine şi mai greu de găsit drumul spre lumină, calea către Dumnezeu.
Omul, indiferent ce s-ar întâmpla, nu trebuie să se descurajeze. Iar cel mai preţios ajutor îi vine întotdeauna de Sus. De aceea să ne îndreptăm necontenit cugetul spre Dumnezeu şi milostivirea Sa. Dorinţele zadarnice, bogăţii, plăceri, măriri nu ne vor mântui. Dumnezeu voieşte fapte, iar viaţa cea plină de fapte bune place inimii Sale. Nu vorbele mari îl fac pe om sfânt sau drept, ci faptele.
Lasă un răspuns