Trepanația culorii

– între știință și culoare cu prof. dr. Hortensiu Aldea

Între paginile care m-au motivat, mi-au dat coșmaruri, sunt și experimentele doctorului Ambroise Paré care încerca, deschizând craniile, să găsească în hașúrile de acolo, cum Rembrant între lumină și întuneric, formula existenței, a lui a fi – ființare. Iar dintre rarele atingeri cu nume mai mult sau mai puțin importante ale lumii chirurgicale, pe zona neurochirurgiei, Nicolae Oblu a trecut de câteva ori în zona undelor hertziene sau, pe când era Ateneul vechi, îl vedeam cum gesticulează exasperat de necurățeniile din curtea noului spital din Tătărășenie. Și am vrut să-l întreb, am vrut doar, ce și cum este dincolo de calota neglaciară pe unde umbla altă oară Paré, așa cum, uneori, umblu și eu pe ulițele total anonime ale Iașului ascuns, cel de din afară de Centru. Nu a fost să fie. Și uite-mă față-n față cu un important reprezentant al domeniului, prof. dr. Hortensiu Aldea. Specialist de notorietate contributivă în domeniu, pedagog, formator dar și reputat colecționar de artă.

*

– Presiunea din creier, înțeleg, este formidabilă, deși nu din cauza asta ne mai doare, din când în când capul. Sunt alte presiuni. Călătorim, domnule profesor?

– De călătorit, da, depinde însă spre ce și în ce lume vom intra.

– Cineva îmi spunea că trepanațiile, indiferent când și sub a cărui mână se produc, sunt și cer o stare, o filosofie aparte, că puțini, foarte puțini se încumetă să deschidă această cutie a celor câteva etaje de calculatoare, câte sunt găzduite de creier. Ce urmează după trepanație, tampon, cheag, tampon, refacere a scalpului… Știm exact, sigur, ce urmează?

– Neurochirurgia are o oarecare aureolă de miracol, de fantastic. Dincolo de presupuneri literare este o specialitate bine pusă la punct, o specialitate în folosul binelui uman. Nu aparține unei categorii speciale de inițiați. Poate fi abordată, învățată și bine condusă în profesiune, profesionalism. De la Paré până la profesorul Oblu și de la profesorul Oblu până în zilele noastre, știința neurochirurgiei a evoluat extraordinar de mult. A fost o specialitate a medicinii care a beneficiat din plin de progresele celorlalte științe. Practic este o profitoare a domeniului ingineriei dar mai ales al fizicii. Am ajuns, în acest moment, să avem posibilitatea explorării pe computer, cea tomografică, apoi rezonanța magnetică – toate acestea delestând munca chirugului, ajutându-ne să intrăm mult mai precis, mai exact, în această lume a creierului.

– Cred că, oarecum permisibilă, imaginea SF a neuro-chirurgiei are în subsolul mental simbolistica aureolei, cea a sfinților, dar și cea din jurul celor pe care încă îi bănuim ca aparținători ai unei alte planete (altfel ce ar căuta pe desenele naive, deci adevărate, ale peșterilor sigilate preistoric). Apoi, într-o mecanică de moment a ideilor, de ce presopunctura de sistem Tyllor este benefică durerilor de cap, nevralgiilor pe când despre presopunctura craniană nu am știre să și existe.  Întrebări, trasee, și mă opresc pentru a nu trepana cutia Pandorei, cea ezoterică, desigur.

– Vorbiți de altă știință; sunt alte principii de neurofiziologie. Cât despre  această lume a acupuncturii și a presopuncturii, a auriculopuncturii, ea însăși a trebuit să iasă din fundamentalismul istoric tradițional și să se deschidă, la sfârșitul secolului al XIX-lea,  către medicina europeană, către studiul anatomiei predate în marile universități de medicină de la noi. Faptul că încă este în acualitate practica, să-i zicem empirică, are o explicație de manageriat medical.  Închipuiți-vă ce ar însemna pentru producția de aspirină, spre exemplu, dacă fiecare din cei aproape un miliard și jumătate de chinezi ar lua câte una pe zi. 1,35 miliarde de aspirine pe zi! Un munte!  Și asta în condițiile în care un ac și asistența medicală simplifică presiunea financiară. Ca să nu mai vorbim de exagerările impuse de politic domeniului medical unde s-a ajuns la înlocuirea anesteziei cu citate din Mao! Dar nu vreau să depășesc minima informație de care dispun într-un domeniu unde s-au scris o groază de tratate. De altfel fiecare act medical susținut de o bază fizio-patologică are limite pozitive și, în rest, Rembrant: lumini și umbre. Neurochirurgia are un domeniu bine precizat, are metode clarificate de explorare a creierului și, la fel, tehnică neurochirurgicală care, de la generație la generație, și-a identificat personalitatea. De la neurochirurgia clasică am ajuns la cea contemporană. Domeniul, printr-o evoluție tehnică, asigură microchirurgia, și adăugăm explorarea computer -tomografică, RMN-ul, evoluția neuro-radiologiei care a început să înlocuiască o parte din actul chirurgical printr-o tehnologie de embolizare, într-o anumită limită, fără a renunța însă la actul de chirurgie clasică (care are însă actualitatea lui și în prezent).

– Și cred că, fiind în sfera Delictului Valorii, ar fi bine să aflăm de câtă valoare îl putem învinovăți pe unul dintre remarcanții profesioniști din domeniu, prof.dr. Nicolae Oblu. I-ați fost aproape? V-ați atins de el?

– Nu vreți să părăsiți zona fabulosului. Fie. Profesorul a reușit și a dobândit această notorietate datorită unei capacități organizatorice și unui devotament excepțional pentru neurochirurgie.  Profesorul a trăit pentru și prin neurochirurgie  dar și cu vocația aureolării propriei personalități. Vă fac o confidență: eu nu am fost un apropiat ci un dizident al profesorului fiindcă trebuia să mă protejez față de efectele pe care le producea această personalitate acaparatoare, dominatoare. Ca ardelean școlit la Ploiești aveam anumite orgolii și, la un noment dat, fără să pun o clipă semnul îndoielii pentru tot ce a făcut, alături de profesorul Arsenie, în domeniul neurochirurgiei moderne, într-o discuție în care profesorul se erija în a-toate-făcător am replicat. Repet, în neurochirurgia modernă, cea premergătoare celei contemporane, de departe profesorul Nicolae Oblu este o mare personalitate alături de profesorul Arseni de la București, iar prin ei am fost în aceeași dimensiune cu tot ce se făcea pe plan european. Li se alătură, acum, alte personalități din domeniu cu meritată recunoaștere în plan internațional și în comunitatea europeană. Faptic: dr. Oblu a realizat primul serviciu de neurochirurgie model din România; a continuat să impună ceea ce au lăsat ceilalți, înaintașii din domeniu și care, în lumina cavalerismului medical,  relua prioritatea stabilită de dr. Moruzi, (iarăși vorbim de serviciul medical neuro-chirurgical făcut înaintea celui realizat la București de prof. Bagdazar). Și uite cum, în continuarea șirului valoric, la București apare Constantin Arseni – fiu de ceferist de la Dolhasca iar la Iași – Nicolae Oblu, fiu de meseriaș din Călărași. Sunt printre puținele victorii valorice ale profesionalismului în fața administrativului  tâmp, politicul, lumea combinațiilor de atunci și care astăzi este într-o maximă evoluție.

– Coborând informațional spre începuturile neurochirurgiei, scoteam dintr-un sertar al minții nu știu ce trepanație identificată ca aparținătoare perioadei de dinaintea acestui mileniu undeva, prin Asia. O fi fost vorba de un ritual de sacrificiu sau de un gest chirurgical?

– Chirurgia empirică și Epoca de Piatră. Viața de atunci impunea alături de  efortul asigurator al hranei, apărarea în fața atacului fiarelor sălbatice, a altor triburi, crearea unor practici medicale. Începuturile. Cunosc destul de bine istoria chirurgiei primitive deoarece, într-o perioadă foarte grea pentru mine din punct de vedere moral,  în colaborare cu prof. Constantin Arseni am scris Istoria Neurochirurgiei Românești.  Și vreau să te conving că scrierea istoriei etapelor de evoluție a unei discipline nu este dovada unor limite sau a unei incompetențe profesionale ci, în noblețea ei, își oferă șansa de a cunoaște, de a înțelege drumul, parcursul și locul unde te afli dar și orizontul care se deschide dincolo de limita în care, într-un fel, ești circumscris. Este tocmai limita care, odată depășită – inclusiv prin contribuția ta, înseamnă că binemeriți pentru istoria adăugată, aceea pe care o vor citi următorii. Iar această procesualitate ar trebui să fie  proprie nu doar medicinii ci, de ce nu, și politicii. Actuala politică a noastră este confuză din lipsă de cunoaștere a istoriei. Nu au repere și de aici degringolada.  Paranteză închisă. Revenim la trepanații. Primele  au fost descoperite de francezi, 1875-1876, cînd un arheolog, Prounier, a găsit  în apropierea unei peșteri 176 de cranii trepanate. La noi, mult mai târziu, în 1912, doi arheologi transilvăneni au descoperit primele două morminte preistorice cu trepanații craniene. Or când discuți realitatea unei trepanații premeditate, conștiente, cînd vezi lipsa de masă osoasă datorată acțiunii unui medic empiric, asistat, desigur – deci echipa, e  clar că vorbim de așa zisa neurochirurgie preistorică. Cît despre Ambroise Paré, acesta este părintele neurochirurgiei moderne. Era medic militar  și cel care a înlocuit fierul roșu (pentru cauterizări) cu ligatura vaselor iar în plan contributiv a creat trepanul care i-a purtat numele. Mai mult de atât, a imaginat un instrument pentru extragerea fragmentelor osoase înfundate în creier (în urma loviturilor de suliță, ghioagă, sabie) și care puteau cauza prin infecție, hematom, distrugerea substanței cerebrale decesul celui rănit.

– Între alte domenii atinse de neliniștile dumneavoastră și aleg dintre trepanații pe cea a culorii: când vă uitați la portrete, la autoportrete, sesizați cazuistica, boala, durerea?

– Când ne uităm la o lucrare, cazul portretelor, totul depinde de măiestria și de forța de transfigurare a artistului. Or, când e vorba de portretele oficiale, cele de comandă, (regele, prințul, avocatul), investitorul  cu mulți bani are anumite așteptări. Portretul-fotografie trebuie, în primul rând, să măgulească personalitatea comanditarului care vrea să intre în posteritate într-un anume fel. Aici decide clientul. Dar dacă artistul are o anumită problemă, o obsesie, neliniște, atunci portretul va oglindi suferință, demnitate, indiferență, psihopatie. Altceva se petrece la portretele de construcție subiectivă: ale soției, mamei, iubitei.

– Citeam undeva că s-ar fi găsit rămășițele lui Richard al III-lea, diabolicul, infestul personaj pe care ni-l descrie Shakespeare. Ei bine, folosind tehnicile speciale, reformulând volumetriile, specialiștii acestui domeniu ne prezintă un Richard simpatic, oarecum bonom, cu oarece zâmbet pe masca remontată.

– Dar ce? Einstein este o figură simpatică? Nu. Freud este o figură simpatică?

– În ultimă instanță frumusețea unui chip, a unui portret, rezidă din frumusețea interioară. Și vă dau un exemplu colosal: Corneliu Baba:  microcefal, cu un nas enorm, bâlbâit – era un bărbat fermecător prin discurs, prin ideație, prin volumul de imaginație și de forță acolo, în atelierul lui. Nu vă spun ce femei frumoase au intrat în viața lui de  bărbat urât. Era ca o barză: înalt, subțire, cu plete și bâlbâit pe deasupra. Dar avea un farmec al discursului în care toate lucrurile dispăreau. Și apropos de femeile frumoase. Câte din ele sunt reci? Neapetisante. Care măresc distanța, ies din cadrul de interes. Preocupate de cultivarea exteriorului, a decorului la vedere, neglijează duhul, interiorul și eșuează în banalitate.

 – În viața fiecăruia există experiențe, întâmplări care, aparent nesemnificative, te pregătesc în evoluție, în personalizare/individualizare. Și mă întorc către zona de șah, acolo unde ați făcut chiar performanță în domeniu. N-a fost întâmplător. Și nu întâmplător i-am alăturat pe marii șahiști Sfinxului, nepătrunsului, exogenului cotidian.

– Și lumea șahiștilor este una interesantă dar nu foarte frumoasă. Și facem trimitere la Stefan Zweig, Jucătorul de șah, care demonstra că marele jucător era de fapt un oligofren care suprapunea precizia peste manie. Am avut șahiști de performanță internațională care n-au reușit să termine facultatea. Nu dau nume că nu este frumos. Dar am avut și șansa să cunosc și să fiu chiar tutore celebrului șahist Florin Gheorghiu, campion mondial la juniori  – ploieșean, băiat de avocat, coleg cu tatăl meu, și care a ajuns campion național ca senior. Deci există talent  dar nu în afara educației. Strălucitori ca Florin Gherghiu n-am mai avut. Fischer – nu era un intelectual, o inteligență, dar avea geniul șahului, ceva care crează dificultate parametrică informaticienilor.  Botvinik a fost creatorul programului de electrificare al Rusiei lui Lenin. Era un mare profesionist al domeniului, ca electronist dar, suprapus, și un mare filosof al șahului. Și, ca să trec spre mine, prin șah am reușit să îmi îndulcesc puțin viața de student care, pe ansamblu, era foarte grea. Am fost campion pe Centrul Universitar timp de patru ani. Ca atare aveam asigurat un bilet de mers la campionatul universitar de la Sinaia-Predeal iar ca membru al echipei universitare, am avut posibilitatea să merg în Polonia, în Albania și la Moscova unde l-am cunoscut pe Mihail Botvinik.

– Vă ascult și mă bucur că nu faceți parte din categoria celor care ard totul în jur pentru a fi continuu în prim plan. Aceia care nu au iubire pentru învecinați, pentru lumina din existența lor din care ei înșiși se luminează.

– Am prins construirea socialismului și comunismului, cu toate ale sale, din plin. În ciuda tarelor, spre exemplu suportarea puterii, a mitocăniei adminstrative, (că trebuia să auzi, să taci și să rabzi, fiindcă ei aveau mutarea de deschidere: dacă rămâi în liceu, dacă rămâi în facultate, dacă iei bursă sau nu, ori dacă ți se lasă șansa ca să te afirmi), poate că blestemul genetic al celor 15 generații de oameni gospodari ardeleni plus, probabil, orgoliul personal,  m-au ajutat. Am vrut să arăt că sunt bun la șah fiindcă acolo nu mai conta că ești secretar utece sau asecere, sau sănătatea originii sociale. Asta ne-a salvat și folosesc pluralul fiindcă vorbesc și de fratele meu care a fost în situația de a fi dat afară fiindcă tata, primul intelectual în capăt de generații, erou decorat pe frontul de răsărit, a avut o bucată de pământ pe care a muncit-o. Și a apărut, când trebuia, rectorul Franke care, pe limbajul de lemn al perioadei, a spus: Tovarășe Melinte, acest tânăr care a fost doi ani de zile campion universitar de șah poate fi reeducat. A scăpat el și, din urmă, am primit și eu imunitatea necesară. Ei bine, în această situație, nu singura, am simțit nevoia unui sprijin prin modele. Fiindcă erau profesori pe care îi detestam. Vasile Mârza. Făcuse studiile în Franța dar devenise un activist de partid bocciu, de cea mai proastă calitate. Dar erau și oameni admirabili: Prof.dr. Ioan Petrovanu. Vorbea în limba lui Goethe; știa muzică de concura cu cei de la Filarmonică; știa pictură; juca șah. Era un om căruia îi plăcea  să dăruiască. Dorea să aibă tineri în jurul ei pentru a-i sprijini în dorința de a ieși din lumea aceea mediocră, din cutuma studentului uniformizat. Făcea un lucru insular, înconjurat fiind de asistenți sau conferențiari universitari, cum era în epocă,  fii de milițieni, de președinți de ceape. Era o mare personalitate a anatomiei și un om de o cultură colosală. Dar mai ales avea vocația mentorului, a magistrului căutat, îndrăgit, astfel că cel puțin 40 – 50 de studenți orbitau în jurul său din anul unu până în anul șase. Era însă greu să te menții în grupul său datorită modului în care te măsura, o alchimie din care ieșeai mai bun, mai în lumină sau coborai în zona de întuneric. Și uite că, rememorând profesorul Petrovanu, mă înneacă disperarea. Asta fiindcă în ultimii ani de experiență didactică m-am confruntat cu situații în care trebuia să intervin, să desleg fără a mai avea șansa unei opinii a propriului mentor. Spre exemplu am simțit la unii tineri o teamă profundă, frica de abordarea domeniului neurochirurgiei. Și le explicam, încă de la primul curs, că neurochirurgia nu este o specialitate mai complicată sau mai grea decât chirurgia generală sau gastroenterologia. Și dermatologia poate fi grea în importanță dacă o faci foarte bine. Nu vă fie frică de neurochirurgie. Să vă fie frică de voi înșivă, mai ales voi, copii de doctori. Că ăștia aveau apartament, mobil, mașină, dar mereu în criză cu cititul, cu studiul. Ei contau pe o presupusă funcționare a relației dintre mine și părinții lor, foști colegi. Nu voiau să mă înțeleagă, să mă perceapă în ce eram cu adevărat. Nu doar profesorul lor pe o disciplină ci și cel care a adăugat ceva clarificat ca noutate și valoare recunoscută  la zestrea școlii ieșene de neurochirurgie. Dar am avut și studenți   modești ca origine socială dar cu datele de potențial profesional deosebit, cu o evoluție intelectuală clarificată, studenți care mi-au bucurat existența profesorală. Și am reluat exemplul de dinainte, al mentorului. Fiindcă nu puteam să-i las, la șansa pe care o simțeam în ei de evoluție în neurochirurgie, nu-i putea lăsa să eșueze pe o altă scarificare: medic de familie, medic de laborator sau anestezist. Ce fel de profesor oi fi eu? Oricum nu unul rapace, așa cum mai sunt unii prin jur. Eu și restul lumii! Or așa, între distanțe, tu, arogantul, decidentul solist și ceilalți, bănuiții,  nu se poate crea o echipă.   Poate că aici, în acest feudalism medical care s-a impus în epoca comunistă este explicația clonării comportamentale a unor șefi de clinică de acum. Satrapi. Posesivi. Distanți.

– Posturile înalte nu te îmbracă în bronz, nu îți asigură șansa statuii.

– Încă funcționează gașca serviciilor speciale ale foștilor secretari. Uitați-vă la marii miliardari ai României: foști secretari utece, uasere, etc, etc., care au fost așa de bine organizați încât s-au adaptat foarte bine capitalismului și tranziției.

– Domnule profesor dr. Hortensiu Aldea vă suprapun tramei unui roman polițist unde autorul trebuie să-și ucidă obliatoriu și cât mai pervers posibil eroul. Asta dă un final bine cumpărat. Pentru dumneavoastră am o soluție de superbă mișelie: vă distrug tablourile din colecția care vă atrage admiratori și dușmănii nedeclarate. 

– Mă atacați direct în lumea aceasta specială în care, ca om de colecții, mi-am asigurat șansa evadării în timp, în frumos. Colecția m-a ajutat să rezist în presiunea hilară a socialului. Dar, pentru a fi colecționar adevărat, trebuie, obligatoriu, să îndeplinești câteva cerințe: să ai memorie vizuală bună,  să ai pasiune și să studiezi. Colecționarii sunt de tot felul, mai ales cei empirici, colecționarii de lucruri inutile (brichete, bricege, capace de bere, cutii de chibrituri, potcoave). Dar colecționarul care accede spre artă și stochează în tablouri banale: o natură statică a micului burghez în sufragerie, un nud în dormitor și ceva floricele în salonul în care primește musafirii, acel colecționar este în derizoriu chiar dacă înseamnă mult mai mult decât directorul sau investitorul care nu are nimic pe perete. Dar ca iubitor de frumos care bați la porțile statutului de colecționar de artă, acolo nu trebuie să fii singur ci împreună și la un loc cu educația, perseverența și orgoliul. Pentru că, la un moment dat, dorești să ai un plus la ce ai văzut acasă.

– Dar dacă are acasă, la părinți, pian…

– Dacă are pian și nu are ureche muzicală, iarăși, e ceva groaznic. Revenind la colecționar, începutul este cel de interior. Simte că lipsește ceva. Și atunci începe să-și creeze legături cu o serie de artiști. Sigur și aici sunt capcane fiindcă dacă dai de un artist mediocru dar orgolios, de un altul asemeni, atunci vom avea un viitor colecționar eșuat. Dar dacă, din prima, ai șansa să intri în atelierul unui pictor adevărat, cum am intrat eu la Mihai Cămăruț, să fie generos, să-ți explice temperatura culorii, spațializarea, pasta, odihna culorii, în plus să și adauge la cinci-șase tablouri cumpărate încă trei și să-ți deschidă ușa către alți pictori de valoare: Dan Hatmanu, Piliuță, maestrul Baba atunci nu mai altă șansă decât să devii un adevărat colecționar. Și încep sacrificiile. Am mers cu o Dacie 1300 – 17 ani de râdeau rezidenții de mine. Or ei habar nu aveau de regula priorităților personale. Niciodată nu am fost foarte elegant. Umblu sport, alerg detașat alergat de prioritățile colecționarului. În ultima perioadă era să-mi rup gâtul când am luat de la pictorul Baba o lucrare foarte importantă: Un rege nebun. Să vezi lucrarea și să dai atunci, în 1982, suma de jumătate de Dacie nouă (tu umblând cu o mașină din care curgeau tablele), asta te reprezintă.

– Ca un alt Rege Nebun…

– Ei, nu chiar. Dar să te uiți în colecție, să poți spune că, uite, asta este cea mai tare piesă a lui Cămăruț, cea mai tare piesă a lui Hatmanu este asta… În prezent investitorii caută Baba, Piliuță, Brădean, Florin Niculiu, Hatmanu, etc., dar fără a gândi că, uite, este un artist tânăr care vine din urmă și care promite. Și tocmai în situația grea în care ne aflăm: culori scumpite, taxele galeriștilor,  împuținarea amatorilor de artă, artiștii tineri trebuie să fie încurajați pentru că ei vor fi viitorii Baba, Piliuță, Brădean, Florin Niculiu, Pacea. Aceștia vor reprezenta arta și cultura românească în ciuda dificultăților economice, politice, administrative. Sabin Balașa: uriaș, copleșitor. Vă dați seama? Un oltean paranoic get-beget a ajuns să ceară să fie înmormântat în Iași, în orașul unde sunt cele două mari epopei ale lui: Sala Pașilor Pierduți de la Universitatea Al.I.Cuza și acea parabolă a iubirii din Aula Magna. Iașul încă stârnește pasiuni, captează energii, crează personalități, importă personalități.

– Vă mulțumesc!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*