„În 1989, soarta Europei de Est fusese croită”

*

– Stimate domnule George Apostoiu, aveţi o experienţă diplomatică de patru decenii. Aţi îndeplinit diferite misiuni, la Paris (UNESCO și Uniunea Latină), Bruxelles, Luxemburg, Roma, Moscova, Havana. Unde v-a prins momentul 1989? Cum aţi caracteriza azi acest momentul, din perspectiva diplomatului care a beneficiat – cred eu – și de alte surse de informare, pentru că, am convingerea, nu aţi fost luat prin surprindere de acel moment?

– Din perspectiva pe care v-o dă activitatea dumneavoastră de diplomat, de scriitor și de publicist-comentator al evenimentelor internaţionale, cum aţi caracteriza, foarte succint, evoluţiile de după 1989? Câte din așteptările firești de după acel an credeţi că s-au împlinit?

– Trebuie să încep cu o precizare: prin vărsarea de sânge – peste 1000 de morţi – România a re-înnodat nefericit, în 1989, firul revoluţiilor sângeroase. Nu era cazul. Soarta Europei de Est, a a cum am arătat, fusese croită. Ne mai rămânea să folosim sensul istoriei pentru a evita capcanele ei și prăbușirea ţării. Nu am făcut-o iar consecinţele se întind până astăzi. Este o dovadă a păcatului de aritmie, probă că uneori suntem – mai ales când nu trebuie! – atipici. Evoluţia noastră ulterioară poartă, precum coconul larva, acest păcat. Totuși, obiectivul nu a fost compromis. Suntem în structurile europene și pan-europene politice, economice, militare. Am compromis, însă, avantajul imens pe care l-am avut la start pentru a moderniza rapid România. Comparativ cu alte state în care se prăbușiseră regimurile de guvernare comunistă, aveam o industrie încă funcţională, aveam un mare potenţial agricol, al doilea în Europa, și nu aveam datorii. Bătălia pentru putere, în prima fază, și apoi corupţia, care nu sunt altceva decât atacuri la democraţie, s-au manifestat înainte ca instituţiile statului de drept să se fi consolidat suficient pentru a putea rezista. Efectele s-au văzut în capacitatea de asigurare a ordinii și legalităţii constituţionale. Repet: nu idealul a fost greșit, ci mijloacele de a-l atinge.

– Am observat, în ultimul timp, prezenţa tot mai vocală în viaţa politică europeană și chiar o ascensiune a dreptei la putere în mai multe state, precum și manifestări tot mai evidente cu caracter revizionist, de contestare și chiar de rediscutare a tratatelor care au consfinţit, după două războaie, ordinea pe continent. Credeţi că, într-o Europă care se vrea unită, asemenea manifestări ar putea să constituie, într-un viitor nu prea îndepărtat, un pericol real pentru democraţie? Plecând de la această evoluţie posibilă – una sumbră în mod cert -, consideraţi că pot fi făcute anumite analogii cu evoluţiile din perioada interbelică care știm spre ce au condus în final?

– Pericolul există, evident, și nu trebuie minimalizat. Similitudini cu ceea ce s-a mai întâmplat, de asemenea, dar istoria nu se repetă în toate datele ei. Sper ca Europa să găsească la timp antidotul pentru revendicările care pun în cauză nu numai democraţia, ci și ordinea europeană. Ascensiunea dreptei este favorizată de crizele sociale, financiare, economice, la care trebuie adăugate războaiele. Constatările nu pot să ne lase indiferenţi. Platformele lor politice sunt infestate de intoleranţă, mai ales faţă de străini, xenofobia lor este transparentă, iar unele au revendicări iredentiste. Prof. Michael Minkenberg, de la Universitatea Europeană din Frankfurt pe Oder, afirma, în studiul ,,La Est, obsesia frontierelor”, că în Europa de Est (Rusia, Bulgaria, R. Cehă și numai) au apărut mi cări revendicative. Din motive de spaţiu, citez numai un paragraf: ,,Mișcările de recucerire cele mai virulente sunt, însă, în Ungaria. Partidul Justiţiei și al Vieţii Ungare și Mi carea pentru o Ungarie mai Bună (Jobbik) pledează, amândouă, pentru revizuirea Tratatului de la Trianon și pentru extinderea graniţelor (Ungariei) în spaţiul monarhiei de Habsburg”.

– Sunt convins că, la Roma, Paris, Bruxelles sau Moscova fiind, aţi beneficiat de sinteze ale presei, fie zilnice, fie săptămânale. După știinţa mea, atașatul de presă era cel care se ocupa cu așa ceva. Cum era România văzută de afară? Evident, puteţi trata problema din perspectiva celor două perioade, cea de până la 1989, și cea de după.

– Sunt diferenţe. A fost o vreme când România era curtată de Occident, pentru politica ei de independenţă faţă de URSS. În anii ’60 ne-au vizitat președinţii Franţei, Charles de Gaulle, și al Statelor Unite, Richard Nixon. Bucure tiul a stabilit relaţii diplomatice cu R.F. a Germaniei, nu a rupt relaţiile cu Israelul după războiul din 1967, nu a participat la invazia Cehoslovaciei. Părerile despre România de dinainte de 1989 sunt uneori distorsionate prin introducerea în judecată a criteriilor politice de azi. Propaganda oficială din deceniul opt, de a susţine politica sau chiar cultul lui Ceau escu, nu trebuie să anuleze orice, sau totul. Interesul în Occident pentru contactele intelectuale cu lumea de dincolo de cortina de Fier a fost, chiar dacă limitat, unul real. România nu era suficient de cunoscută, dar nici ignorată. Este o diferenţa între propaganda de partid  i cunoa terea prin cultură. Difuzarea culturii se bucura de un alt regim. Dacă existau limite, ele erau impuse, ca și azi, de fonduri, de interesul politic, sau al publicului. Din experienţa mea de atașat cultural – nu am fost atașat de presă –, aș  putea vorbi mult despre turneele teatrelor și orchestrelor din România, despre participările la festivaluri, la expoziţii, la simpozioane, despre traducerile din literatura română. După 1989, România beneficiază de un cu totul alt statut. Să ne bucurăm că filmul românesc este, în continuare, cunoscut, că a fost recompensat, din nou, la Cannes, că literatura noastră contemporană este tradusă, că avem mai multe centre culturale românești decât înainte de 1989. Revin, dacă îmi îngăduiţi, cu câteva precizări. Înainte de 1989, românii au jucat pe Goldoni la Roma, pe Shakespeare la Londra; filmul ,,Pădurea spânzuraţilor”, cu excelentul actor Victor Rebenciuc, a luat premiu la Cannes pe criterii artistice, nu politice. Un excepţional patrimoniu antic a fost prezentat, în 1978-1979, în expoziţia ,,Civilizaţia daco-romană” la Bruxelles, Luxemburg, Roma, Paris. Acad. Emil Condurache, profesorii Hadrian Daicoviciu și Mihai Pop au ţinut conferinţe la Universitatea Liberă din Bruxelles. Poeţi din România, citez restrictiv pe Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Ilie Constantin (aflat în exil), au participat la Festivalul de poezie de la Knokke-Belgia. Pe Augustin Buzura, Adrian Marino, Romul Munteanu, Paul Everac, Nicolae Prelipceanu și încă mulţi alţii i-am cunoscut, personal, la Bruxelles. Așa cum, în calitatea mea de atașat cultural, am fost onorat să-i cunosc și să mă bucur de plăcerea unor discuţii cu Eugen Ionescu, Mircea Eliade și cu violonista Lola Bobescu, de care – iată câtă ingratitudine! – românii nu-și mai aduc aminte. În anii ’70, Lola Bobescu, care trăia în Belgia de la 16 ani, și care spunea frecvent că este româncă, și, în plus, olteancă, era socotită cea mai mare violonistă a momentului în Europa. În 1977, împreună cu regretatul scriitor Fănu  Neagu, și cu editorul Julien Wewerberg, am demarat proiectul ,,Biblioteca de literatură română”, în cadrul căruia au apărut, în limba neerlandeză, fără nici o contribuţie financiară a României, romane de Panait Istrati, Mihail Sadoveanu, Fănuș Neagu, Vladimir Colin. În 1988, criticul Dan Hăulică participa, la Paris, la simpozionul internaţional ,,Europe sans rivage. De l’identité culturelle européenne”.

– Ultima parte a activităţii diplomatice aţi petrecut-o la Havana. I-aţi cunoscut, probabil, pe Fidel Castro, pe Raul Castro… Cum apreciaţi ţara, oamenii, modul lor de viaţă? Mai sunt azi relaţiile cubano-ruse așa de puternice, precum erau până în 1991, an în care s-a prăbușit URSS?

– Nu, relaţiile cubano-ruse nu sunt strânse, nici îngheţate, și nu mai au nimic din natura ideologică de altădată. Moscova a încetat, din 1992, să dea ajutoare Cubei, iar efectul a fost prăbușirea bruscă, cu circa 60 la sută, a economiei acestei ţări. Liderii de la Havana au făcut responsabile Moscova și regimurile comuniste din Europa nu numai de prăbușirea economiei Cubei, ci și de abandonarea idealurilor comuniste. Este părerea lor, istoria merge mai departe. Deși cubanezii continuă să fie ţinuţi în idealul revoluţiei permanente, liderii lor au fost obligaţi să facă schimbări, unele fundamentale. Economia se redresează greu. Regimul comunist, instaurat nu în 1959, ci după ruperea relaţiilor cu SUA, în 1961, și consolidat după criza rachetelor din 1962, a creat cubanezilor o mentalitate aparte. Cei care nu au acceptat regimul comunist au părăsit în condiţii dramatice insula. Marea majoritate l-a susţinut însă, au fost satisfăcuţi de avantajele pe care acesta, din motive de strategie politică, îl oferea: gratuitatea locuinţelor, învăţământului, educaţiei, asistenţei sociale și medicale, chiar și a sportului, telefonului, transportului. Acum, aceste avantaje dispar treptat, iar restricţiile de circulaţie sunt ridicate. Când am ajuns la Havana, în 2007, bolnav, Fidel Castro nu mai apărea în public. Raul, fratele lui, devenise șeful statului și, în această calitate, am constatat că este pragmatic, mai puţin sofisticat politic decât fratele lui.

– În spaţiul latino-american evoluţiile politice sunt total diferite faţă de cele din Europa. În timp ce, în Europa, dreapta accede la putere în tot mai multe state, în America Latină, stânga devine puternică și își manifestă tot mai pregnant anti-americanismul. Care să fie cauza, dar mai ales evoluţiile posibile în timp, în acel spaţiu?

– Realităţile pe continentul latino-american au particularitatea lor. O bună înţelegere a evoluţiilor de acolo trebuie să pornească de la faptul că revoluţiile din America Latină nu au fost duse niciodată până la capăt. Acolo nu s-a întâmplat, ca în Europa după 1848, să fie creată clasa dinamică a progresului, burghezia. De un deceniu aproape, în America Latină a apărut conceptul de ,,socialism al secolului XXI”, care pornește de la preocuparea guvernelor de stânga de a intra în posesia avuţiilor naţionale. Numai că este greu de pus în aplicare, pentru că el presupune atât naţionalizarea bogăţiilor naturale, cât și a sectoarelor productive, aproape toate aflate în mâinile corporaţiilor străine. Am constatat că, pe acest teren, orice forţare a lucrurilor a condus la conflicte. Modelul cubanez impune prudenţă. Cubanezii înșiși i-au scos pe Marx și Lenin din Constituţie și i-au înlocuit cu José Marti, Che Guevara și Fidel. În unele state latino-americane, continuă să existe tentaţia revoluţiei și fascinaţia miturilor politice. Fidel este un far, incontestabil, pentru ,,socialismul sec. XXI”. Atâta cât am stat în Cuba, în 2007-2008, Havana era vizitată săptămânal de un ministru de Externe, la două săptămâni de un prim ministru, și lunar de un șef de stat. Dar, între timp, a apărut modelul de dezvoltare brazilian, diferit de cel cubanez. ,,Socialismul secolului XXI”, oricât de tentant l-ar face sărăcia, are drum lung de parcurs.

– Schimbând acum tematica întrebărilor mele, și cunoscând faptul că sunteţi un exeget al operei eminesciene, vreau să vă întreb de ce credeţi că, în ultimul timp, sub false sau închipuite pretexte, au existat tot mai multe atacuri la Eminescu și la opera sa? Ce se urmărește, de fapt, și cine are interesul „să-l dea jos de pe soclu” pe Eminescu, sub diverse pretexte, precum cele pe care le-am auzit și eu în ultimul timp. („Eminescu, un poet depășit”, „Eminescu nu mai este actual” etc.)

– Răspunsul l-am dat pe larg în volumul ,,Neamul și Babilonia”. Îl sintetizez. Eminescu cumulează, în opera lui, toate aspiraţiile și virtuţile poporului român. El este primul mare gazetar care a apărat, cu argumente, cu convingere, fără compromisuri, și cu talent, idealul naţional, cel al creării statului românesc și a instituţiilor de care acesta avea nevoie ca să existe. El a apărut atunci când statul avea mai multă nevoie și a arătat o intuiţie corectă a mersului istoriei. Timpul lui Eminescu era timpul statului naţional. Astăzi trăim într-un alt timp, dar asta nu îndreptăţește pe nimeni să socotească naţionalismul lui Eminescu reacţionar. Ca poet, Eminescu este o culme și nu este nevoie de nicio demonstraţie aici. Eminescu nu este contestat ca ultimul mare romantic, nici ca poetul-nepereche, nici ca omul deplin al culturii române. El este contestat de pe poziţiile realismului socialist din anii ’50, de internaţionaliștii de azi, mulţi descendenţi ai proletcultei de odinioară, ca poet naţional, pornind nu de la opera lui poetică, ci de la gazetăria lui politică. În zadar.

– Ca unul care cunoașteţi Târgu-Mureșul, la final vreau să vă întreb cum apreciaţi relaţiile româno-maghiare în aceste momente? Cum vi se pare orașul, și mai ales cum vi se par oamenii de aici?

– Orașul Târgu-Mureș, așa cum l-am revăzut în toamna lui 2010, mi s-a părut modern, civilizat, luminos. Am fost bucuros să constat că s-a investit, mai mult și mai cu folos decât la București, în restaurarea patrimoniului arhitectural. Spre mulţumirea mea, și nu numai, am constatat că tensiunile din martie 1990 și-au stins ecoul. Sper că nu este numai o impresie. Eu am cunoscut direct, din ianuarie 1990, în contacte și discuţii diplomatice, unii dintre fermenţii care au bulversat Târgu-Mureșul în acel trist martie. Am scris o singură dată despre câte și ce știu, dar voi reveni . Cred că, acum, la Târgu-Mureș  a fost găsită calea de urmat în România, și de maghiari, și de români. Voi reveni cu ce știu despre martie 1990, pentru că sunt convins că putem trăi în România fără revendicări. Putem trăi în liniște și civilizat ,,fără să fie nevoie să răsturnăm cu oiștea în sus carul vremii”. Sunt vorbele unui mare filozof român, Mircea Vulcănescu, cel care a murit în pușcăriile comuniste, deși, ca secretar de stat la Finanţe în guvernului mareșalului Antonescu, se dovedise cu adevărat patriot, veghind ca Hitler să plătească până la ultimul cent petrolul și grâul românesc la care poftise din raţiuni de război.