Hârtia pe care te scriu, este pătată de verde. Poate că ochii mei și-au plâns demult culoarea pe genele ei alungite în cuvinte, iubindu-te. Ori așa au înmugurit și înfloririle vieții ce au îndrăznit să-și umezească buzele în izvorul compasiunii albastre.
Poate că prea multa secetă de noi nu ne va îndestula singurătățile, amenințându-ne cu un nou anotimp, ce nu va fi nicicum sec(r)etos. Vei gusta și tu din lacrima aceea cărnoasă, ca o boabă alungită de strugure, ce a rezistat unei alte răciri globale și încă a rămas neculeasă.
Cândva îți voi dezvălui identitatea într-o înlănțuire de meditații, pe care le voi face doar eu, cu restul lumii. Te voi lăsa să stai deoparte ca și până acum, actor ce întrerupe spectacolul spre a se aplauda singur (mai mult spectator). Dar atunci mă vei pierde odată cu ultimul cuvânt, pentru că eu nu-ți voi fi mai mult decât crâmpeie de hrisov.
Mai e mult până atunci. Sau poate că nu; nu vei știi… Va fi însă destulă vreme să te ameninț cu propria-ți mască a dualității, până când vei invoca zâmbetul din fiecare și până când vei admite sărutul armoniei încă nemanifestate.
Căci poate m-am săturat să te iubesc. Și atunci te voi supune judecății și te voi sufoca cu propria-ți iubire. Să-ți fie și ție deajuns, așa cum îmi ești și mie.
Acum, răspunsul tău întârzie. Precum speranța nu moare niciodată, dar te omoară sperând-o la nesfârșit. Nici măcar nu știu dacă acel colț îndoit în formă de “V” al ultimelor gânduri expediate, definesc curiozitatea jumătății de verighetă ce se opune transcendental dramatismului poetic al iubirii experimentate la marginea jurămintelor devenite inodore, ale certificatului de căsătorie.
Sper totuși ca, în tăcerea ta, observând gândurile cu efect contraceptiv, să te dezlănțui în cea mai înaltă versiune a ceea ce ești, și să nu rămâi într-o acceptate mincinoasă a unui Dumnezeu-Iubire, care iubește static.
S-ar putea să te rănești mai tare într-un bine care îți satisface papilele gustative ale cunoașterii bazate pe concluzii care se află în neconcordanță cu partea din tine care nu ar fi ajuns aici, fără Noi.
Dar dacă totul din tine își cere dreptul la o astfel de libertate, atunci, până voi fi scris și ultima mea scrisoare, dragă Eu, va trebui să mă strângi între inițialele numelui tău, spre a-mi spulbera inima ce te poartă ca pe un vis de logodnă, de jur împrejurul ei.
Iar de moartea va fi aceea menită să ne învie amintirea unității, atunci voi muri clipă de clipă, așteptând moartea finală, înaintea căreia mă voi iscăli.
Doar atunci, vei ști cine sunt…
Lasă un răspuns