Suferim pentru că am ales greșit, nu pentru că iubim…

Cred că fiecare dintre noi, în anumite momente, are impresia că este cel mai bun psiholog pentru cei din jur și cel mai stângaci pentru… el însuși. Am putea vinde sfaturi, comercializa rețete de tratament al suferințelor, dar cum sfaturile nu sunt niciodată suficient de cuprinzătoare pentru cât de puternică poate fi o suferință în urma unei despărțiri, mă rezum la a accepta dezechilibrul existent și a împărtăși experiențe care se tranformă în cel mai răbdător profesor. Emil Cioran, pe care, de altfel, îl citez în multe circumstanțe, afirma că „a iubi înseamnă a suferi și, cum mulți fug de suferință, puțini știu să iubească”. Am auzit de’a lungul timpului tot soiul de teorii conform cărora iubirea implică suferință. Îmi este imposibil să nu mă gândesc dacă nu cumva cel care le-a emis era într-o ipostază suferindă și naivă.

De ce oamenii sunt atât de complicați, de ce preferă chinul, tortura și de ce o relație deloc tumultuoasă… îi plictisește? Regăsim în noi o avalanșă de tendințe autodistrugătoare, pasiunea mistuitoare pentru situațiile riscante și complicate, misterioase și inedite și apoi justificăm pasiv eșecul adoptând o atitudine fatalistă: „Iubesc,deci trebuie să sufăr!”. Desigur, „Carpe Diem” atunci!

Acuzăm iubirea, când, în fond, suferința este cauzată de propriile alegeri. Ele ne definesc, nu? Alegem să primim în viața noastră un om care știe să spună ce vrem, și nu ce trebuie să auzim, care ne apreciază în primul rând pentru câtă senzație facem la o petrecere cu unele calități fizice, și nu pentru deciziile și reacțiile cumpătate, maturitatea în momente critice, sprijinul moral de care suntem capabili și…multe alte aspecte care presupun, primordial, o anumită evoluție spirituală. Așadar, suferim pentru că am ales greșit, nu pentru că iubim… A iubi nu înseamnă a suferi! A iubi presupune o stare de fericire, datorită căreia îl iubești pe Omul care ți-o creează. Îl iubești pentru că-ți oferă un umăr când ție-ți curge o lacrimă, pentru că te încarcă energetic doar printr-o privire, îți sporește creativitatea la locul de muncă atunci când îți arată cât de important ești. Iubești Omul care-ți mângâie sufletul, și nu orgoliul… Nu, nu redau în scris idealuri, ci simplități care definesc o relație frumoasă și puternică, nu perfectă, și care-i construiesc propria teorie.

Destrămarea unei relații, sub orice formă s-ar afla ea (adolescentină, matură), provoacă o ruptură în fiecare om, mai ales când încă mai există rămășițe. Interesant e că devenim dușmanul propriului interior și depunem tot efortul pentru a le demonstra apropiaților cât de ușor putem depăși momentul, ignorând că recunoașterea slăbiciunii e primul pas spre vindecare.

E aproape imposibil să oferi soluții unei persoane care suferă în urma unei separări, să-i explici că pur și simplu celălalt nu era Jumătatea, că mai târziu va vedea beneficiul despărțirii, că totul în viață se întâmplă cu o țintă precisă și să privească în față, unde Omul Mai Bun o așteaptă. Că eșecul sentimental, chiar și dureros, te învață cele mai adecvate reguli și-ți fixează cele mai bune repere și criterii umane. Bineînțeles, numai dacă ai tăria să-l privești ca atare, și nu să te afunzi în capcana lamentărilor.

Să privim o despărțire ca pe o purificare, și nu ca pe o Apocalipsă, să învățăm s-o gestionăm! Să nu îl învinovățim pe celălalt înainte să ne autoanalizăm! Să ne asumăm greșelile și să ne însușim lecțiile de iubire! Să ne dorim acea relație care ne oferă armonie, și nu care ne aruncă într-o cursă aventurieră și ne transformă interiorul într-un zbucium continuu ( asta e specific adolescenței)! Să căutăm forma matură a iubirii, fără suspiciuni puerile, fără îngrădire a libertății individuale, fără goana după absolut și basm! Atunci vom găsi Omul care gândește în doi…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*