Comintern după Comintern sau altfel spus despre politicieni, compromisuri și complicităţi

A fost timp de peste 20 de ani magistrat la Judecătoriile Miercurea-Ciuc și Târgu-Mureș, apoi la Tribunalul și Curtea de Apel din Târgu-Mure. În prezent este un avocat de succes, dar și cadru didactic – profesor universitar – în cadrul Universităţii „Petru Maior”. Din 2004 îndeplinește și funcţia de arbitru comercial la Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ și Industrie a României și a municipiului București. Cu șase cărţi publicate și peste 40 de studii și comunicări știinţifice, dr. Ioan Sabău-Pop se consideră un om împlinit, atât în plan profesional, material, cât și familial. 

*

– În momentul de faţă, atât din punct de vedere social, economic, cât și politic, suntem într-o situaţie extrem de dificilă. În opinia dumneavoastră, de ce credeţi că am ajuns aici?

– În opinia mea, consider că am ajuns aici, în primul rând, pentru că noi am demolat ceva și n-am mai pus nimic în loc. În al doilea rând, consider că nu ne-am stabilit într-un cadru naţional foarte bine conturat, perspectivele de dezvoltare. Altfel spus, noi nu am fost capabili să valorificăm ceea ce aparţinea acestei naţii, acestui popor, prin tradiţie. Mă refer la tradiţia agrară, care ar fi trebuit continuată, pentru că ceea ce produce agricultura este oricând, și în orice societate, indispensabil pentru satisfacerea nevoilor de zi cu zi. Mai trebuie spus că am avut unele sectoare industriale competitive, care ar fi trebuit continuate și puse, evident, pe un alt plan de dezvoltare. Vă dau doar două exemple: industria lemnului, unde România, până în 1989, ocupa un loc de frunte în Europa, și industria de prelucrare a produselor alimentare… Aceste industrii, în loc să fie retehnologizate, a a cum ar fi fost firesc, au fost, la fel ca multe altele, pur și simplu demolate. Mai trebuie spus și faptul că, în această perioadă, a fost o derută extraordinară în rândul oamenilor, fapt de care au profitat cei care au venit cu idei, gânduri și planuri ascunse, cu tendinţe de trădare și jaf.

– Din această sumbră și pesimistă perspectivă, conturată de dumneavoastră în linii mari în ceea ce are esenţial și dominant, care credeţi că va fi destinul acestui popor?

– În acest moment este foarte dificil de dat un răspuns cert și tranșant. Ne lipsesc încă foarte multe elemente care ar putea să contureze pe deplin un răspuns de o asemenea factură. În formule romanţate însă, s-a spus în fel și chip: că suntem precum Pasărea Phoenix și vom renaște din propria noastră cenușă, că suntem Grădina Maicii Domnului și ne aflăm sub ocrotire divină… Dincolo de aceste gânduri și speranţe, care ţin de specificul și etosul unui popor, adevărul este însă că – folosind o expresie dintr-o piesă a lui George Astalo  – trebuie „să ne întoarcem la matcă” și să redescoperim munca responsabilă, în ceea ce are ea sublim și înălţător.

– Voi trece acum, cu întrebările mele, într-un alt registru. În timp ce alţii, spre cinstea lor, își afirmă cu orice ocazie sentimentul naţional, noi, românii – și mă refer, în primul rând, la unele instituţii abilitate ale statului român, dar și la politicieni – nu avem nici măcar minima demnitate de a reacţiona la jignirile și afronturile care ni se aduc din afară, dar și din interior. De ce credeţi că se întâmplă aceasta?

– Pe această temă s-ar putea vorbi foarte mult, dar nu cred că spaţiul alocat interviului vă permite aceasta. Ca atare, voi fi foarte succint și vă voi spune doar că denigrarea noastră, ca popor, începe cu Mihail Roller și armata de cominterniști care a invadat România după 1945. În opinia mea, vreau să vă spun faptul că, după 1990, suntem singura ţară unde – paradoxal – Cominternul mai funcţionează ca filială, fără însă ca acest Comintern să mai existe. În acea învălmășeală tulbure din decembrie 1989, urmașii acelor cominterniști, precum Iliescu, Brucan, Bârlădeanu, și mulţi alţii, au pus mâna pe putere. Mulţi dintre cei ajunși mai apoi în funcţii de răspundere erau cu atât mai valoroși cu cât ne denigrau mai mult. Bunăoară, așa cum a făcut-o Patapievici, dar și alţii, așa-ziși cărturari…. Ei nu au făcut, de fapt, decât să continue ideologia cominternistă. Răspunsurile faţă de denigrarea noastră ca popor trebuie dat însă în planul ideilor și ele trebuie elaborate sub forma unor studii, comunicări și volume documentate, elaborate de Academia Română, de Universităţi și Institute de Cercetare. Politicienii pe care îi avem noi azi nu sunt capabili să dea asemenea răspunsuri documentate, la obiect. Mare parte dintre acești politicieni sunt oameni fără cultură, nu sunt animaţi de un spirit naţional minim în manifestările lor și sunt dispuși la fel de fel de compromisuri și complicităţi.

– După îndelungi demersuri juridice aţi reușit să câștigaţi procesul împotriva încercării de atribuire a unui nou nume străzii Călărașilor din Târgu-Mure. Acum aţi avut un nou demers juridic încununat, după cum se știe – într-o primă fază -, de succes. Ce puteţi să spuneţi despre acesta din urmă?

– A  vrea, totuși, să spun câteva cuvinte și despre procesul în referire la strada Călărașilor. A fost un litigiu greu și lung, derulat pe parcursul a  ase ani. A fost greu din cauza echivocului manifestat de unele instanţe judecătorești, dar și datorită unor compromisuri realizate la nivel local cu UDMR. Aceasta urma să primească pentru totdeauna denumirea străzii (Kossuth – n.a.), iar ceilalţi, care să spunem că reprezentau partea română, urmau să primească niște investiţii în zonă. În fine, în cele din urmă, procesul a fost câștigat, la Curtea de Apel Craiova, de cei care s-au opus de la bun început atribuirii unui nou nume străzii Călărașilor din Târgu-Mureș, și pe care eu i-am reprezentat în instanţă. Referitor la procesul ce are ca obiect revendicările de păduri din zona Reghin-Topliţa… Este vorba de circa 140.000 de ha de pădure, revendicate de urmași ai optanţilor unguri, optanţi care s-au întors în Transilvania cu armatele lui Horthy, însângerând-o. Acum, urmașii acelor grofi și baroni vin să revendice drepturi din perioada feudală, neţinând seama că, după 1919, societatea românească, dar și omenirea în general ai avut un progres, inclusiv în domeniul mentalităţilor privitoare la proprietate. La Reghin a fost un proces prin care se revendica, de către o fostă societate comercială, Gudeamesterhaza, refăcută, reînfiinţată, „spălată și albită”, și de către familiile foștilor grofi Banffy, Teleki  ș.a., a 29.800 de ha de pădure. Eu, cu modestie pot spune, am reprezentat, într-o echipă, Prefectura Mureș – respectiv Comisia de fond funciar a judeţului Mureș -, fiind primul proces de o asemenea factură câștigat într-o primă fază. Așadar, la Judecătoria din Reghin, s-a pronunţat o primă soluţie, într-o primă instanţă, în sensul că acești pretendenţi, veniţi din întunecimile istoriei, nu sunt îndreptăţiţi la restituirea pădurilor respective. Eu vreau să fac o precizare. După 1919, 1921, 1940, acolo (zona în litigiu – n.a.) s-au făcut împroprietăriri, ca urmare a trecerii prin reforma agrară, la statul român și pentru români, și pentru unguri, și pentru sași, dar și pentru alţi locuitori care erau acolo. Vreau să vă mai spun că statul român a căzut într-o capcană prin această lege, pe care eu o consider de trădare, Legea 247/2005, dată în timpul guvernului Tăriceanu.

– Ce credeţi că ne lipsește nouă – mă refer în primul rând la această clasă politică, încremenită în timpul trecut -, ca, dincolo de opiniile politice personale, să avem un proiect naţional de viitor, viabil în timp?

– Nouă nu ne lipsește aproape nimic, și totuși… Nouă ne lipsește o schimbare adevărată, fundamentală. Cred că avem o lipsă acută de specialiști. Ar trebui să formăm și să stimulăm specialiști pentru toate domeniile. Apoi, ca o lipsă care ne vine de undeva din străfundurile istoriei…, nu știm, sau poate nu suntem capabili, să ne organizăm eficient. Între noi și nemţi, spre exemplu, nu e nici o deosebire în ceea ce privește capacitatea, inteligenţa, priceperea, dăruirea… Deosebirea o face însă capacitatea lor de a se organiza, în timp ce noi suntem incapabili de așa ceva. Un proiect naţional de anvergură reprezintă, înainte de toate, o problemă de macrosistem. E foarte greu de realizat acum un proiect naţional, de vreme ce, în negocierile cu UE – mă refer la cuprinsul Tratatului de aderare -, noi „am căzut în genunchi” și am cedat la tot ceea ce ni s-a cerut. Spre exemplu, în materie de privatizare, dar se pot da multe alte exemple…

 – Iar acum, la final, în calitate de cadru didactic universitar, formator de specialiști, dar și de caractere, ce proiecte de viitor aveţi?

– Doresc, în primul rând – și spun acest lucru cu modestia cuvenită -, ca prin prestaţia mea la catedră, dar și în afara ei, să fiu un exemplu pentru generaţiile pe care le pregătim în cadrul Universităţii noastre. Doresc, de asemenea, să public cele două cărţi pe care le am în curs de finalizare, și nu în ultimul rând, așa cum am făcut-o și până acum, să-mi aduc contribuţia în continuare la reprezentarea și apărarea cauzei naţionale, pentru că, înainte de toate, m-am născut și aparţin acestui popor, de care eu sunt și voi fi mândru până în ultima clipă. În fine, doresc să mai precizez că lucrez la o Istorie a proprietății în Transilvania, o lucrare în care doresc să ofer un răspuns de ce românii au fost săraci în această provincie românească. Au fost persecutați o istorie întreagă și supuși unor interdecții începând cu Tripartitul lui Verboczy din 1517, Aprobatele și Constituțiile din secolul al XVIII-lea, adică vreau să spun că nu puteau fi proprietari de suprafețe funciare care aparțineau așa-zișilor ”domni de pământ”, grofii și conții unguri. Ne asumăm o istorie de drame și nelegiuiri, dar nu putem uita consecințele lor datorate unor împilări seculare.