Personalitate emblematică a ştiinţei istorice româneşti, Vasile Netea (1912-1989) a fost, înainte de toate, un patriot înfocat, dublat de un om de ştiinţă de prim rang, care s-a străduit, de-a lungul vieţii, să dovedească lumii, cu argumente ştiinţifice serioase şi temeinice, că Transilvania a fost dintotdeauna pământ românesc. Iată de ce marele act istoric de la 1 decembrie 1918, când s-a săvârşit Marea Unire, nu a fost decât finalizare firească a unui proces legic ce s-a dezvoltat de-a lungul istoriei, o materializare a celui mai înalt şi sfânt ideal al tuturor generaţilor de români, care au trăit de o parte şi de cealaltă a Capaţilor. Aceasta pentru că, în ciuda tuturor încercărilor grele prin care au trecut, în ciuda eforturilor depuse de neprietenii lor pentru a-i dezbina, românii au avut întotdeauna conţiinţa unităţii de neam şi de limbă, fiindcă ,,dintr-o fântână au izvorât şi cură” (C-tin Cantacuzino).
Întreaga operă ştiinţifică a lui Vasile Netea este închinată acestui măreţ ideal al unităţii naţionale şi statale a poporului român. Nu întâmplător Dumitru Micu l-a numit deci ,,istoric al luptelor pentru unitatea naţională”. Acest ideal se întâlneşte în aproape fiecare pagină din cele mai importante opere istorice ale lui Vasile Netea: ,,Istoria Memorandumului românilor din Transilvania şi Banat” (Bucureşti, 1947); ,,O zi din istoria Transilvaniei: 1 Decembrie 1918” (Bucureşti, 1970); ,,Lupta românilor din Transilvania pentru libertate naţională: 1848-1881” (Bucureşti, 1974); ,,Pe drumul unităţii naţionale” (Cluj-Napoca, 1975); ,,Spre unitatea statală a poporului român” (Bucureşti, 1979); ,,Conştiinţa originii comune şi a unităţii naţionale în istoria poporului român ”(Bucureşti, 1980) etc.
În toate acestea, ca şi în celelate – aproape 40 de volume! – precum şi în sutele de articole răspândite în publicaţiile ştiinţifice din ţară şi de peste hotare, Vasile Netea s-a ocupat, în primul rând, pe larg, de etnogeneza poporului român, care s-a născut pe acest teritoriu strămoşesc al vechii Dacii, precum şi de continuitatea lui aici, la Dunăre şi Carpaţi, având drept coloană vertebrală munţii, iar Transilvania a constituit bastionul care a apărat fiinţa poporului nostru. Vasile Netea aminteşte, în acest sens, câteva izvoare străine: Anonymus, notarul regelui ungur Bela al III-lea(1173-1196), care se referea la ,,terra Ultrasilvana”, adică ţara de peste munţi, Transilvania; Simon de Keza în opera sa ,,Gesta Hungarorum”,scrisă între 1282-1292, întăreşte cele scrise de Anonymus cu privire la români. Despre existenţa românilor în întreg spaţiul geografic al fostei Dacii se aminteşte şi în cronica călugărului ucrainean Nestor, întitulată ,,Povest vremenich let”(Povestea vremurilor trecute), scrisă la începutul secolului al XII-lea. Adică aproximativ în acelaşi timp cu cele scrise de Anonymus, cronicarul ucrainean numindu-i pe români ,,volochi”. Alte ştiri despre români se găsesc şi în ,,Diploma cavalerilor ioaniţi”, din 1247, dată de regele ungur Bela al IV-lea, în care este amintită existenţa a cinci formaţiuni politice, de tip statal, în zona Olteniei şi Caraş-Severinului.
Alţi învăţaţi de mai târziu au adus numeroase dovezi despre originea latină a românilor. Între aceştia: Poggio Bracciolini(1380-1459); Flavio Bionto (1388-1463); Enea Silvio Piccolomini (1405- 1464), devenit papa Pius al II-lea; Antonio Bonfinius (1424-1503), ,,care l-a cunoscut personal pe Vlad Ţepeş şi s-a ocupat de biografia lui Matei Corvin, călătorind şi în Transivania”. Dar romanitatea românilor i-a preocupat şi pe alţi învăţaţi europeni: germanul Hartman Scheldel (1440-1514) în ,,Cronica de la Nurnberg”; renumitul cosmograf Sebastian Munzter (1489-1552), autorul faimoasei ,,Cosmografii sau descrierea lumii”, tipărită în mai multe limbi, în zeci de ediţii; umanistul morav Ştefan Taurinus (1485-1519), ,,fost preot al catedralei din Alba-Iulia şi vicar al episcopiei Transilvaniei, considerând-o pe aceasta ca fiind Dacia de odinioară”.
Acestora li s-au adăugat învăţaţii români, începând cu Nicolaus Olahus (1493-1568), descendent al dinastiei Drăculeştilor din Ţara Românească, în cunoscuta sa lucrare ,,Hungaria”; Grigore Ureche (1590-1547), Miron Costin (1633-1691) şi Ion Neculce(1672-1745) care au scris ,,Letopiseţul Ţării Moldovei (1359-1743); stolnicul Constantin Cantacuzino (1650-1716) în ,,Istoria Ţării Româneşti” – ,,o strălucită mărturisire şi demonstraţie a romanităţii şi a continuităţii poporului român pe teritoriul Daciei”; Dimitrie Cantemir (1673-1723), cel mai mare umanist român, primul nostru orientalist, principe al Moldovei, a cărui operă istorică constituie ,,un puternic manifest naţional, destinat a aprinde în toate inimile româneşti conştiinţa unei origini comune şi a unui trecut glorios, a unui teritoriu propriu şi, fără îndoială, a unui viitor comun, care trebuia clădit printr-o uriaşă încordare a tuturor”. Şcoala Ardeleană a însemnat ,,o treaptă nouă, superioară privitoare la problemele limbii, prin elaborarea primelor gramatici ştiinţifice şi dicţionare româneşti, a demonstraţilor privitoare la originea şi vechimea poporului român”. Samuil Micu (1745-1806), prin lucrarea ,,Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor” (1805) ,,este primul istoric modern al românilor”; Gheorghe Şincai (1753-1816), prin lucrarea ,,Hronicul românilor şi al mai multor neamuri”, pe care autorităţile timpului au considerat-o că ,,e vrednică de foc, iar autorul de spânzurătoare”, este considerat ,,istoriograful Şcolii Ardelene”; Petru Maior (1761-1821), prin ,,Istoria pentru începutul românilor în Dachia”, a ,,demontat teoriile false privitoare la retragerea în dreapta Dunării”, în 271 d.Hr.
Odată cu progresul general al societăţii în epca modernă, conştiinţa unităţii naţionale a românilor s-a situat pe o treaptă nouă, superioară, care a condus la consolidarea ideii privitoare la necesitatea creării unui stat naţional al tuturor românilor. Aceasa a fost posibilă prin activitatea permanentă şi susţinută a unei pleade întregi de intelectuali patrioţi, între care istoricul îi aminteşte pe: Tudor Vladimirescu, Cezar Bolliac, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu, C.A.Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Simion Bărnuţiu, George Bariţiu, Andrei Mureşianu, Avram Iancu ş.a. Un rol important în această acţiune l-a avut şi apariţia prozei în limba română, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, ,,pentru ca românii să aibă o limbă (literară) şi o literatură comună pentru toţi”, aşa cum se scria în cea dintâi revistă ,,Dacia literară”(Iaşi, 1840). Marile evenimnete petrecute de-a lungul secolului: revoluţia de la 1848, unirea Principateor în 1859, Războiul de Independenţă din 1877-1878, au fost rodul conlucrării comune a patrioţilor români din Ţara Românască, Moldova şi Transilvania, conştienţi că numai uniţi vor putea realiza idealul unităţii naţionale. ,,Toate ţările locuite de români trebuie să se numească îndeobşte România şi să formeze un stat pentru că toate sunt patria românilor”, scria ziarul ,,Konstituţionalul” (devenit ,,România”) din 8 iulie 1848. Nu întâmplător Nicolae Bălcescu exclama: ,,România noastră va exista, deci…Orb cine nu o vede”!
Ea avea să devină o realitate doar peste câţiva ani, în 1859, prin unirea Moldovei cu Ţara Românească. Dar România nu era întreagă. Străvechile pământuri româneşti ale Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei se aflau sub stăpânire străină. ,,Basarabia noastră este o ţară românească tocmai ca şi celelalte ţări de peste Prut, locuite de fraţii noştri…Noi socotim că mântuirea neamului nostru este numai în unirea tuturor fiilor noştri într-o singură ţară”. ,,Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoşesc şi să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre româneşti”. ,,România nu poate fi întreagă fără Ardeal. Arealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a ocrotit viaţa.”
Începutul secolului XX găseşte forţele patriotice româneşti de pe tot cuprinsul pământului românesc angajate major pentru a realiza împreună acel ,,vis neîmplinit”, de jalea căruia ,,ne-au răposat şi moşii, şi părinţii” (O.Goga): făurirea statului naţional. În avangarda acestei lupte se aflau desigur oamenii de cultură şi scriitorii. Aceştia se întâlneau la şezători literare în provinciile aflate încă sub stpânire străină. Aceste şezători au fost iniţiate de marele istoric şi patriot înfocat, Nicolae Iorga, începând din 1906. În Bucovina ele s-au organizat de către scriitorii grupaţi în jurul revistei ,,Junimea literară”: George Tofan, Ioan Nistor, Liviu Marian ş.a. La ele au luat parte: Emil Gârleanu, preşedintele Societăţii Scriitorilor Români; Mihail Sadoveanu, Cincinat Pavelescu, Şt.O. Iosif, Ion Minulescu, Dimitrie Anghel ş.a. În Transilvania, şezătorile au fost organizate de către Asociaţiunea ASTRA şi revista ,,Luceafărul” din Sibiu, la care colaborau: Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Oct.C.Tăslăuanu etc. Participarea scriitorilor din Ţară a fost întotdeauna numeroasă, ceea ce l-a determinat pe Emil Gârleanu să declare că ,,niciodată, ca la şezătoarea de la Sibiu, nu s-au adunat atâţia scriitori la un loc” (şezătoarea din 3 martie 1911).
Izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, a cimentat credinţa în inimile tuturor românilor că a sosit prilejul mult aşteptat pentru ca jumătatea pământului românesc, respectiv: Arealul, Banatul, Crişana, Maramureşul şi Bucovina, aflate sub stăpânirea Austro-Ungariei; ca şi Basarabia, stăpânită de Rusia imperială, în care trăiau câteva milioane de români, aflaţi supuşi unui permanent proces de deznaţionalizare, să fie eliberat, spre a se împlini astfel dorinţa exprimată pe Câmpia Libertăţii din Blaj, în 1848, de către cei 40.000 de români, care au strigat într-un glas: ,,noi vrem să ne unim cu Ţara”!
Lupta pentru unire a intrat astfel în linie dreaptă. Mii de români ardeleni au trecut munţii spre a se angaja voluntari în Armata română. Vechea ,,Ligă pentru unitatea culturală a tuturor românilor”, înfiinţată la 15 decembrie 1890, a devenit, la 14 decembrie 1914, ,,Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor”, avându-l ca preşedinte pe Vasile Lucaciu, simbolul luptei Transilvaniei înrobite: ,,Aici, în capitala României – a spus el – văd reînviată strămoşeasca gândire românească, unul pentru toţi şi toţi pentru unul, aici văd împlinit dorul sfânt al inimilor curate româneşti, ca frate aflându-se cu frate să spună pe faţă ceea ce de veacuri şi totdeauna au purtat în taina sufletului…Avem aceeaşi obârşie, aceeaşi limbă şi lege, iar suferinţele şi prigoanirile vremurilor trecute nu au putut să şteargă din inimile noastre sentimentul de frăţească iubire şi conştiinţa că avem dreptul la a ne uni într-o singură ţară…”
Aceeaşi dorinţă fierbinte a exprimt-o şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, ,,autorul celei mai plastice şi mai captivante expresii a unităţii noastre naţionale”: ,,Suntem un singur popor. Carpaţii ne sunt şira spinării(…)Avem acelaşi dor, aceleaşi dureri, aceleaşi aspiraţiuni. Cântăm aceleaşi cântece şi aceeaşi doină… Durerile şi bucuriile celor de dincolo sunt şi ale noastre şi ale lor…Visul atâtor generaţii de strămoşi, de moşi şi părinţi l-am visat şi noi, şi acum îl vedem aievea.” ,,Ţara întreagă, de la un capăt la altul, retrăia vremile înfrigurate ale luptei pentru Unirea Principatelor şi ale dobândirii Independenţei…”
În cele din urmă, România a intrat în război alături de Puterile Antantei, care au recunoscut drepturile integrale ale sale asupra Ardealului, Banatului, Crişaniei, Maramureşului şi Bucovinei. ,,Ca şi Războiul de Independenţă, şi Războiul pentru întregirea naţională nu a fost un război numai al românilor din hotarele statului român, ci al tuturor, din toate provinciile, fiindcă toţi aşteptau cu aceeaşi sete eliberarea şi unirea (…) Unităţii din tranşee îi corespundea pe de altă parte o tot atât de evidentă unitate şi pe frontul propagandistic diplomatic, în timpul războiului organizându-se numeroase conferinţe, manifestări şi diferite comitete româneşti în toate ţările Antantei.” Ca urmare, rând pe rând, au recunoscut Consiliul Naţional al Unităţii Române, constituit la Paris, la 3 octombrie 1918, ca fiind singurul organism îndreptăţit să vorbească în numele poporului român. Pentru ceea ce a urmat ,,nu a fost nevoie – scria Lucian Blaga – de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani”.
,,Aşa s-a încheiat lupta pentru realizarea imperativului naţional care a călăuzit ,,visarea” marilor noştri voievozi şi domnitori,…a luptătorilor politici,…a poeţilor,…a tuturor patrioţilor şi a întregului popor român din veac în veac”.
Lasă un răspuns